Când în România e ceva mai bine decât acasă

O sută de românii care trăiesc în statele vecine vin anual în ţară pentru a studia limba maternă la Institutul „Eudoxiu Hurmuzachi” de la Crevedia, în speranţa că îşi vor construi o viaţă mai bună.

Teodor Arâcu are 23 de ani, e însurat şi a venit în România să facă facultate. S-a născut în raionul Ismail din Ucraina, aflat în sudul Basarabiei, altădată teritoriu românesc, într-un sat de români.

A crescut vorbind româneşte, la şcoală şi acasă, şi şi-a dat seama că i-ar fi mai uşor să-şi facă studiile superioare în ţara vecină. S-a însurat cu o fată din sat cu un an mai mică, Lilia, şi a convins-o să plece amândoi în România.

E suplu, are părul blond tuns scurt, poartă pantaloni din fâş negri şi o bluză roşie. Te fixează cu ochii verzi-căprui şi spune hotărât că vrea să urmeze Facultatea de arte plastice din Bucureşti, la secţia coregrafie.

„Aş vrea să trăiesc viaţa în România, printre români”, spune el cu un accent moldovenesc. „Am venit aici pentru că vreau să-mi fac studiile în limba maternă. La noi se face mai mult în limba rusă şi e incomod.”

Soţia sa Lilia, o blondă minionă, în pantaloni gri-argintiu, vestă de lână şi jachetă de piele, stă alături de el pe bancă şi vorbeşte puţin. „Sunt aici cu soţul”, spune ea şi zâmbeşte copilăreşte. „Vreau să fac facultatea de economie. Am încercat şi în Ucraina să fac tot economie, dar mi-era greu să vorbesc limba rusă.”

Studii în limba maternă

Soţii Arâcu fac parte din grupa „Ucraina” a anului pregătitor de la Institutul „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni, ce are sediul la Crevedia, în judeţul Dâmboviţa.

Sunt în total 15 tineri născuţi şi crescuţi în localităţi româneşti din Ucraina, care vor merge mai departe la universităţi din România, după ce învaţă, timp de un an, istorie, geografie, limba şi literatura română, franceză şi engleză şi câteva materii de profil pentru facultatea aleasă, de exemplu pictură sau matematică. Teodor şi Lilia vor ca după anul pregătitor să rămână la Bucureşti. „Sperăm ca totul să fie bine”, spune soţul.

Din 1998 până în prezent, circa 1.000 de studenţi din Ucraina au trecut pe la institutul de la Crevedia. Ei cunosc bine limba română şi de aceea au un program de învăţământ mai avansat decât cel al tinerilor veniţi din Bulgaria, Albania, Serbia sau Macedonia. „Trebuie să facem an pregătitor pentru ca să vorbim corect limba română”, explică Aliona Mitrache, o tânără de 22 de ani din regiunea ucraineană Odesa.

După 11 ani de şcoală în limba română, Aliona a încercat şi ea să facă studii economice în Ucraina. „N-a fost aşa de uşor cum mă gândeam eu că o să fie”, spune tânăra, care s-a străduit doi ani să urmeze cursurile unui colegiu economic în rusă şi ucraineană. „M-am gândit să vin în România pentru că am şi eu o soră aici şi mi-a dat un sfat ca să-mi fie mai uşor.”

Şi Vasile Popescu, originar din regiunea Cernăuţi, a fost sfătuit de un văr să vină să înveţe în România. Are doar 16 ani, deoarece în Ucraina se fac 11 ani de şcoală, şi vrea să studieze medicina generală la Bucureşti. Tot rudele ­l-au încurajat şi pe Ionel Pricop, 17 ani, din regiunea Transcarpatia (Maramureşul de Nord), să vină la Bucureşti, unde vrea să urmeze Facultatea de Geografie-Turism.

Cetăţeni ucraineni de rangul doi

Ionel, Aliona, Vasile şi soţii Lilia şi Teodor au trăit până acum în Ucraina şi au venit la Institutul „Hurmuzachi” pentru a studia în limba maternă

„Suntem români, dar cetăţeni ucraineni”, explică Ionel. Satul său, Iobotvino, din raionul Tiaciv, e locuit de români. „Sunt mai multe sate, şi satele învecinate tot româneşti sunt, toţi vorbesc limba română.” În ţara natală, tinerii nu scapă niciodată de „eticheta” de români. „E foarte greu să fii român în Ucraina. Suntem români peste tot unde ne-am duce”, explică Aliona, iar Teodor aminteşte despre o vorbă a ucrainenilor care spune că românii ar fi „mai proşti, mai puţin dezvoltaţi”.

De aceea, întrebaţi dacă vor să rămână în România după facultate, soţii Arâcu, Aliona, Ionel şi Vasile răspund la fel: „Da, desigur. E şi normal”. Cu o condiţie, nuanţează unul dintre ei, „dacă ne găsim loc de muncă”. Pentru ­aceşti tineri, România e o ţară în care vor să trăiască. Aici e bine, sau cel puţin mai bine ca în Ucraina.

„Mai uşor te descurci cu oamenii. E altfel”, spune Teodor. Ajunşi doar de o lună la Crevedia, tinerii se bucură de amabilitatea unor bucureşteni care îi lămuresc şi îi conduc unde vor să ajungă. „La Odesa, dacă întrebi ceva, nu vor să-ţi răspundă, se fac că nu ştiu. Nu le pasă”, spune Ionel. „Lucrurile sunt foarte bune. Nu ştiu cum o să fie mai departe, dar deocamdată e mai bine ca în Ucraina”, explică Teodor Arâcu. „O să vedem la facultate ce fel de atitudine o să fie faţă de noi.”

În anul universitar 2009-2010, ucrainenii sunt al treilea grup ca mărime de la Institutul „Hurmuzachi”. Din cei aproape 100 de studenţi care s-au cazat deja în campusul de la Crevedia, cei mai ­mulţi sunt veniţi din Albania (circa 38) şi Bulgaria (circa 36). Tinerii din Ucraina sunt doar 15 până în prezent, patru studenţi vin din Serbia şi cinci, din Macedonia.

Mai multe ore pentru românii din Balcani

În primul semestru, studenţii din Balcani învaţă limba română în doze de şoc: 16 ore pe săptămână

Grupele din Balcani au un alt regim decât cele din Ucraina. Studenţii au 16 ore de limba română pe săptămână pentru că nu se descurcă aproape deloc. „Astăzi facem recapitulare”, spune Irina Busurcă, care predă română la o grupă de 13 studenţi veniţi din Bulgaria, Albania şi Serbia, pentru a urma medicina.

„Spune tu, Petar, ce am făcut până acum.” „Prepoziţii...”, răspunde cel întrebat. „Dar cu ce am început?”, îl întrerupe doamna profesoară. „Substantive, verbe...” „Şi acum avem un exerciţiu legat de ce?” „De articol.” „Aşa. Şi articolul poate fi de ce (nu câte?) feluri?” „Hotărât şi nehotărât.”

O fată brunetă din Albania, Emelinda, scrie pe tablă un exerciţiu pentru folosirea articolului. „Pe bancă este o fată. Fetele...” „Nu, e singular”, o corectează profesoara cu o intonaţie clară. „Fata... este pe bancă”. Aici e cu articol nehotărât, aici e cu articol hotărât, „să fie foarte clar”.

„Bun. Haideţi să vedem ce verbe am avut în aceste propoziţii?”, întreabă doamna Busurcă. „A fi. Ştii să-l conjugi? Şi în scurte propoziţii.” „Noi suntem... ăăă... viitori medici”, spune sacadat, la îndemnul profesoarei, Metody, un băiat din Bulgaria. „Cum e camera ta?” „244.” „Nu, cu adjective.” „Camera mea e frumoasă – şi mai cum – şi curată.” „Cine face curăţenie?” „Eu”, răspunde Metody.

„Şi România e foarte frumoasă”

Ţară, oraş, bulevard, şosea; frumos, mare, curat. Studenţii trebuie să facă propoziţii. „Cum poţi să zici. Ţară cum?”, întreabă doamna Busurcă. „Modernă.” „Dar şi frumoasă nu merge? Da? Ţările voastre sunt frumoase? Da? Hai, sigur, sunt foarte frumoase. Toate ţările sunt frumoase. Şi România e foarte frumoasă”, spune profesoara cu convingere. „Da, da”, răspund studenţii în cor. „Dar de ce v-am spus eu că România e foarte frumoasă? Ce am zis despre relief? Că este... foarte variat.”

Cum să înveţi limba română într-un semestru

„De acolo sunt eu, de peste Dunăre de Turnu Severin”, spune Aleksandar Najdanovici din Serbia

E 11 şi 20. Directorul Institutului Hurmuzachi, Dinu Gîndu, bate la o uşă din căminul de fete de la Crevedia. Îi deschide cineva care nu ştie româneşte. „Ştii vreo fată care vorbeşte mai bine?” Fata nu înţelege. Directorul renunţă. Suntem pe etajul bulgăroaicelor. Adică al româncelor din Bulgaria.

O fată brunetă, în pijama, iese de la baia de pe hol. Nici ea nu prea o rupe pe româneşte, dar are o colegă care vorbeşte mai bine. Arată camera. Directorul bate, iar de după uşă iese o fată în pijama roşie, cu părul lung blond. E din Ruse. „Parcă spusesem fără ţigări”, spune Gîndu, odată intrat în cameră.

„Puţin”, răspunde ea. Camera e minusculă. Încap două paturi, cu un culoar de 50 de centimetri între ele, o chiuvetă, o măsuţă şi un dulap. Pe masă tronează un borcan de gogonele pe jumătate plin şi o placă de îndreptat părul. Elizabet Iordanova, locatara, nu înţelege întrebările. Îi sare în ajutor o colegă ceva mai fluentă în română, Margarita Angelova. Îşi scriu numele pe o foaie, încet, şuşotesc între ele în bulgară şi chicotesc.

Margarita are 19 ani. „Şi mie la fel”, adaugă Elizabet. Margarita e din Dubniţa şi a studiat româna la un liceu din Sofia, „cinci zile de ani”. Întrebată ce vrea să studieze, spune „Carol Davila”. Vrea să meargă la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti.

Cât despre Elizabet, ea vrea să înveţe foarte bine limba română şi apoi să facă medicină dentară. Fetele au ajuns la Crevedia de o lună. Până acum le e bine la Institutul Hurmuzachi, spun ele, şi pufnesc în râs când îl aud pe director care le îndeamnă din pragul uşii să vorbească sincer. Iar viaţa de student? „Foarte bine, foarte bine”, răspunde Margarita. „Mie îmi place, da. Vrem să mergem la discotecă, dar nu ştim când.”

„Trendăfilul” bulgăresc

Scopul Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” este pregătirea copiilor de origine română din ţările din jur pentru studii superioare în România, explică proaspătul director Dinu Gîndu. „În mod normal, aici sunt copii care ar fi trebuit să demonstreze că au origine românească”, atât prin documente, cât şi prin cunoaşterea limbii române.

„Dar eu am constatat că avem, mai ales printre bulgari şi sârbi, copii care n-au nici măcar o idee de limba română”, spune Gîndu, şi promite că aşa ceva nu se va mai întâmpla pe viitor. La deschiderea anului universitar, el a fost nevoit să-şi ţină discursul în engleză, pentru bulgari, şi în italiană, pentru albanezi.

Chiar dacă nu ştiu la început să vorbească sau să scrie româneşte, studenţii prind repede. „Cei care merg la Drept sau la Medicină sunt cei mai motivaţi, învaţă câteva ore în plus faţă de ceilalţi”, spune profesorul pedagog Florin Şerban de la „Hurmuzachi”.

Dinu Gîndu, directorul Institutului „Hurmuzachi” vrea să renoveze biserica din campusul de la Crevedia

De altfel, medicina e a doua cea mai populară specializare în rândul studenţilor, după economie. Profesorul arată cu mândrie nişte lucrări scrise de elevii săi. Un bulgar povesteşte în opt rânduri de text, scrise îngrijit, că „trendăfilul” este simbolul ţării sale. „Aceşti copii nu ştiau deloc româneşte acum trei săptămâni. Nu vă uitaţi la greşeli.”

Rolul pedagogului este să verifice curăţenia în camere, să îi supravegheze pe studenţi, dar şi să le răspundă la orice întrebare. „Ieri au venit două fete din Bulgaria, una din Albania şi un băiat din Macedonia. Au citit ei că ochi înseamnă şi altceva decât partea anatomică. Le-am explicat că e de exemplu ochiul de la plasa de prins peşte, ochiul de la croşetat. Sau, literar, un ochi de apă”, povesteşte Florin Şerban, care predă şi fizică la institut.

După un semestru de română intensiv, „dopaţi” cu gramatică şi vocabular, la mijlocul lunii ianuarie, studenţii trebuie să dea un examen de limbă. Macedonenii şi sârbii învaţă cel mai repede româna, spune pedagogul, dar albanezii o vorbesc cel mai corect la sfârşitul anului pregătitor. Iar studenţii din Ucraina n-au decât probleme de scriere şi folosesc regionalisme.

„Vorbim armâneşte în familie”

Aleksandar Najdanovici e unul dintre cei patru studenţi din Serbia înscrişi în anul pregătitor. Vrea să facă Medicina la Bucureşti. Pentru că înţelege şi vorbeşte binişor româna, studiourile Media Pro l-au solicitat pe platourile de la Buftea ca să-l înveţe câteva replici în sârbă pe un actor din filmul „The Whistleblower”, a cărui acţiune se petrece în Bosnia.

Nu are mai mult de 1,55 metri înălţime, poartă pantofi albi cu vârfurile ridicate şi se grăbeşte să plece la Buftea. Pedagogul i-a scris un bilet de voie – fără aşa ceva nu ieşi din campusul de la Crevedia –­ şi studentul pare încântat.

Aleksandar e din Serbia, dintr-o comunitate de aromâni din oraşul Kladovo. „Peste Dunăre de noi e un oraş românesc, Turnu Severin. Acolo sunt Porţile de Fier şi de acolo sunt eu.” N-a făcut română la şcoală pentru că „nu e voie”. Dar asta s-ar putea rezolva în trei-patru ani, când o să existe profesori sau învăţători şcoliţi în România.

Accentul lui Aleksandar e bizar. El vorbeşte de fapt „armâneşte”. „Aromâna seamănă cu româna, e tot la fel”, explică el. „Aromâna la noi se păstrează în case, la noi în familie toţi o vorbim.” El a învăţat limba acasă. „Bunică-mea este rumâncă”, spune Aleksandar. „În sat nu vorbim sârbeşte, vorbim numa’ româneşte.”

Albanezii, prea gălăgioşi

Deşi nu are voie să înveţe în ţara natală în română, tânărul nu vrea să rămână în România cu orice preţ. „Ştiţi cum e în viaţă: dacă ies bani mai mulţi la profesia aia în România, pot să rămân aici. Dacă pot să mă duc în Germania, mă duc în Germania, dacă pot să mă întorc în Serbia, mă întorc în Serbia.”

Dar până acum, în România e bine. „Aici sunt studenţi mulţi. Acum am găsit şi eu o fată, este bulgăroaică, eu sunt sârb. Aşa este bine.” Prietena lui Aleksandar nu ştia când a venit „nimic-nimic româneşte”. Aşa că el a învăţat „o ţâră bulgăreşte” şi acum vorbeşte cu ea numai în română, „să înveţe şi ea”.

La Institutul pentru românii de pretutindeni, prieteniile se leagă foarte rapid, fără niciun fel de deosebire de provenienţă, confirmă profesorul pedagog Florin Şerban. Singurele neînţelegeri par a fi între studenţii din Ucraina şi cei din Albania. A existat chiar şi „o bătălie”. „Cu bulgarii, cu sârbii ne înţelegem foarte bine”, spune Teodor Arâcu din Ucraina.

„Dar cu albanezii nu ne putem înţelege. Se consideră mai presus. Sunt foarte gălăgioşi, nu poţi sta cu dânşii de vorbă. Noaptea nu poţi dormi de dânşii. Şi-au cumpărat fiecare în cameră boxe mari de lemn, până la trei-patru dimineaţa fac gălăgie.”

O carte de vizită uzată

Noul director al Institutului Hurmuzachi vrea să le ofere divertisment studenţilor din campus, care se plâng că aici nu se întâmplă nimic. Nu are pentru asta buget, dar trage sfori şi îşi foloseşte relaţiile făcute din poziţia de director al Casei de Cultură a Studenţilor din Galaţi, pe care a ocupat-o până nu demult.

Pentru weekend, încearcă să organizeze un concert folcloric şi cere cu împrumut o staţie de amplificare şi un mixer. Pentru altă zi, vrea să-i ducă pe studenţi într-o excursie, cu autocare împrumutate, şi să vorbească la Patriarhie să le facă rost şi de două mese. Iar pentru săptămâna cealaltă, l-a convins pe folkistul Mircea Vintilă să le facă „o cântare” gratis.

Elizabet e din Ruse (Bulgaria)şi nu ştie deocamdată decât câteva cuvinte în română

Dinu Gîndu vrea să le construiască studenţilor câte un oficiu la fiecare etaj de cămin, ca să nu mai gătească în camere, pe reşouri, să le pună câteva maşini de spălat şi să repare bisericuţa de lemn din campus, lăsată neterminată. „Majoritatea studenţilor vin din ţări ortodoxe, unde religia e importantă”, explică el în timp ce priveşte pereţii netencuiţi ai bisericii, umpluţi cu vată minerală.

„Institutul e o carte de vizită a României”, spune Gîndu, nemulţumit de condiţiile oferite în campusul de la Crevedia. Măcar e cald în camere, pentru că centrala termică este nouă. O fi mai bine aici decât în ţările din care vin „românii de pretutindeni”, dar tot nu e cum ar trebui să fie.

Deşi, teoretic, toţi studenţii înscrişi în anul pregătitor la Hurmuzachi ajung la facultate în România, în practică sunt unii care renunţă, explică referentul Iustinian Popa de la institut. „E o schimbare prea mare. Şi mulţi renunţă, unii chiar foarte buni. Renunţă pentru că nu sunt obişnuiţi să fie atât de mult timp plecaţi de acasă.”

Locuri speciale la facultate

SELECŢIA studenţilor din comunităţile de români din ţările vecine este realizată de organizaţiile româneşti din statele respective şi de o delegaţie a Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Pe baza selecţiei, tinerii primesc dreptul de a studia după anul pregătitor la facultăţi din România, pe locuri speciale pentru comunităţile româneşti din afara graniţelor.

Repartiţia se face computerizat la minister, în funcţie de mediile din liceu şi de opţiunile studenţilor. O mare parte dintre studenţi primesc bursă de la statul român – 65 de euro pe lună – şi niciunul dintre tinerii de la Institutul „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni nu plăteşte cazarea în campus.