Radu Rogozea, medic: „Bolnavii de epilepsie sunt nedreptăţiţi“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Profesorul Radu  Rogozea atrage  atenţia asupra pericolelor ce apar atunci când  epilepsia nu e tratată
Profesorul Radu Rogozea atrage atenţia asupra pericolelor ce apar atunci când epilepsia nu e tratată

Profesorul Radu Rogozea (81 de ani), medic epileptolog şi preşedintele Asociaţiei Române de Luptă împotriva Epilepsiei, vorbeşte despre boala care afectează sistemul nervos. Specialistul spune că pacienţii cu epilepsie poartă un stigmat în societate, dar aduce încurajări: prin tratament corect, 80% din cazuri sunt vindecabile.

Citiţi şi: Bolnavii de epilepsie sunt trimişi cu forţa la Nebuni. Neurologii şi psihiatrii se ceartă ca să-i trateze

De ce v-aţi îndreptat înspre medicină, există o tradiţie de familie?

De vină este maică-mea, care după ce am făcut eu aviaţie şi am fost numit instructor de zbor, mi-a zis: „dacă vrei să fii copilul meu, nu vei zbura niciodată. Termini acum cu aviaţia şi te apuci de medicină. Acesta este visul meu". Am cedat şi m-am apucat de medicină. Şi aventura a continuat: la examenul de admitere, între proba scrisă şi cea orală am făcut o apendicită perforată. M-au internat şi m-au operat, iar a doua zi după operaţie, în jurul patului meu era o comisie care a continuat admiterea cu mine. Deci, o reală aventură. Am fost singurul candidat care a ştiut din aceeaşi zi că a intrat la Medicină. M-au felicitat pe loc membrii comisiei.

Aţi intrat la facultate. Apoi?

Am terminat facultatea cu diplomă de merit, m-am dus la Călimăneşti unde m-am căsătorit, şi de acolo am dat admitere în Bucureşti, la Institutul de Neurologie şi Psihiatrie. Am intrat ca cercetător, am devenit apoi medic primar, apoi director al Institutului de Neurologie, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, iar acum sunt membru al Institutului Medical American.

De ce tocmai neurologie?

Nu am ţinut neapărat la neurologie cât la o parte a ei, epilepsia.

De ce?

Pentru că am socotit că bolnavii de epilepsie sunt nedreptăţiţi.

De sistem, de societate?

De boală. Asupra acestor bolnavi planează un stigmat, o boală catastrofică, ce se spune că nu se vindecă. Sunt excluşi din societate, uneori şi din familie, şi atunci eram obligat moral să fac ceva pentru aceşti oameni.

Aţi avut un prieten apropiat care a trecut prin asta, a fost un caz care v-a impresionat, acesta să fi fost declicul?

Mi-am făcut din bolnavi prieteni. Prieteni adevăraţi.

Există o intimitate mai specială care se creează între medic şi pacient, atunci când vorbim despre epilepsie?

O, da! Vedeţi, la mine vin foarte mulţi bolnavi. Pe zi eu văd cam 40, programaţi. Trebuie să stau de vorbă cu fiecare dintre ei, altfel nu îi poţi trata. Sunt obligat să fiu foarte sever cu bolnavul. Îi spun din start: „dacă vrei să-ţi fie bine, faci cum spun eu. Dacă nu, la mine nu mai vii!" Un bolnav epileptic trebuie să respecte foarte multe restricţii. Dacă el este tentat să cedeze acestor restricţii, şi să ajungă astfel la crize epileptice, eu nu mai am ce discuta cu el. Şi ei înţeleg până la urmă perfect, dacă aţi vedea cum vin la mine, cum se roagă să-i văd.

Ce credeţi că aveţi special?

Nimic. Răbdare şi seriozitate.

Ce simptome dau alarma unei epilepsii instalate în viaţa până atunci normală a unei persoane?

Există două categorii mari de epilepsie: genetică şi dobândită. Cum poţi dobândi epilepsie: prin traumatism cranio-cerebral. Loviturile la cap, accidentele de maşină. Astăzi am avut patru pacienţi cu aşa ceva, care au trecut printr-un accident de maşină. Apoi, procesele inflamatorii. Aţi auzit de encefalite, meningite, tuberculoza, sida, sifilis, toate acestea pot da leziuni în sistemul nervos central, şi de aici apariţia de crize epileptice. Accidentul vascular cerebral poate da epilepsie, şi noi suntem în top la aşa ceva.

Accidentul vascular este prima cauză de deces în România.

Aşa este. Alte aspecte care pot da epilepsie: hipertensiunea arterială, hiperglicemia, adică diabetul zaharat. Apoi bolile degenerative, Parkinson, de exemplu. Alcoolismul este una dintre cauzele mari ale epilepsiei. Încetul cu încetul produce leziune în sistemul nervos, iar alcoolul poate fi şi factor favorizant, facilitând apariţia crizei.

Ce v-a incitat foarte tare la specializarea asta?

Am văzut câţiva bolnavi care m-au incitat din punct de vedere ştiinţific, pentru că se spune că pacienţii aceştia nu pot fi trataţi. Am avut surpriza să constat că, dacă vei conduce un tratament corect, aşa-zisa epilepsie incurabilă este vindecabilă în 80% din cazuri. Cauzele nu dispar, boala nu pleacă, doar crizele. Or asta mă interesează pe mine, să nu mai facă crize, deci, din punctul meu de vedere, el e vindecat.

Există o statistică cu numărul cazurilor de la noi?

Incidenţa şi prevalenţa acestei boli este aproximativ aceeaşi, în fiecare ţară. Liga Internaţională împotriva Epilepsiei spune că se calculează aşa: la un milion de oameni, 10.000 de epileptici.

Şi atunci diferenţa se face la condiţiile de tratament.

Da, şi la cele socio-economice.

Ce credeţi că este cel mai greu pentru aceşti oameni?

Factorul cel mai important: să-i lămureşti că n-are importanţă, trebuie să fie conştienţi că pot trece peste această boală. Ei ştiu că mortalitatea şi morbiditatea în cazul acestui diagnostic sunt mai mari decât la oamenii sănătoşi. Se întâmplă multe morţi subite. În timpul crizei se contractă musculatura respiratorie, omul respiră foarte greu, poate face o aspiraţie de lichide, se poate întâmpla orice. Se poate produce apoi status epileptic, adică criza nu se mai opreşte. E cea mai mare urgenţă medicală, trebuie imediat internat şi pus pe tratament. Apoi, accidentele: omul e pe schelă, lucrează acolo, face criza şi cade. Deci, imprevizibilitatea crizei, care poate surveni şi când omul este pe linia de tramvai. Le este foarte greu acestor oameni din punct de vedere financiar, că multe dintre medicamente costă, mai ales la formele mai complicate. Am avut cazuri în care omul nu şi-a luat o dată doza de medicaţie şi a făcut criză.

Trebuie că le este greu şi într-o societate cu prejudecăţi.

Un copil care face crize la şcoală, de exemplu. Profesoara se va simţi deranjată de acest copil şi va încerca să scape de el, pentru că are impresia că-i deranjează orele. Dacă vorbim de un adult, care are această boală şi trebuie să meargă la serviciu. Poate că trebuie să meargă cu maşina, sau e şofer şi din asta îşi câştigă pâinea. La această boală, condusul este interzis. Dacă face o criză, poate să moară el şi să omoare şi oamenii de pe stradă sau pe cei care-l însoţesc în maşină.

Ce este cel mai complicat în tot procesul de tratament al acestei afecţiuni?

Lupta cu bolnavul, să-şi facă tratamentul corect. Asta e tot. E foarte important să-l investighezi corect. Pentru că poţi să treci peste un cancer, fără să ştii că acolo e un cancer.

" Alcoolismul este una dintre cauzele mari ale epilepsiei. Încetul cu încetul produce leziune în sistemul nervos, iar alcoolul poate fi şi factor favorizant, facilitând apariţia crizei."

„Sunt sever cu pacienţii mei"

Spuneaţi că v-aţi împrietenit cu bolnavii.

Da, păi să-i vedeţi cum vin, aşa de bucuroşi când ne vedem, deşi eu sunt foarte sever cu ei. Dar când ei respectă tratamentul şi indicaţiile mele, dintr-odată sunt foarte cald şi deschis cu ei. Vin şi soţiile şi soţii lor, şi îi reclamă: „Vedeţi că l-am prins bând puţin pepsi..." (n.r. - consumul băuturilor este interzis în această boală). Asta contează enorm, pentru că bolnavii ştiu că au un poliţist lângă ei, de fapt şi-au făcut un aliat din membrii familiei.

Privind la tinerii care se pregătesc în acest domeniu, ce observaţi?

Sunt două categorii: unii foarte interesaţi şi alţii total dezinteresaţi.

Nu se autoelimină cei dezinteresaţi?

Deloc, pentru că de regulă aceştia sunt mai abili. Sunt oameni pe care nici nu-i vezi, pentru că stau şi lucrează, şi alţii care fumează în curtea spitalului toată ziua. Şi găsesc ei o scuză imediat. 

Aveţi aparatură foarte bună la Centrul Naţional de Epilepsie. Aveţi cunoştinţă dacă şi alte centre stau la fel de bine la acest capitol?

Există şi la Institutul de Neurologie şi Boli Cerebrovasculare, la profesorul Popa (n.r. - reputatul neurolog Constantin Popa), la Spitalul Universitar, la Colentina... nu stăm rău la aparatură.

La ce capitol stăm mai puţin bine?

La personal. În domeniul ăsta, dacă nu ai un cadru medical mediu la patru-cinci bolnavi, n-ai făcut nimic. Şi dacă tu ai pe un etaj unul în gardă, ce faci? Asistente, infirmiere puţine, dai cu tunul să găseşti una. Este foarte greu, degeaba se dă vina pe aceste femei: sunt puţine şi nu fac faţă. Apoi, probleme cu medicamentele: când apar, când dispar, când nu le găseşti nicăieri... Astea sunt lucruri care se întorc împotriva bolnavului. Şi implicit a ta, ca medic. Pentru că bolnavul se uită la tine şi aşteaptă soluţie. Eu am o chestie: mulţi bolnavi, când schimbă un tratament sau întrerup un anume tratament, nu aruncă pastilele alea, vin la mine cu sacul şi mi le aduc. Am un dulap special şi le dau de acolo bolnavilor care nu au posibilitatea să-şi ia. Acesta este rostul nostru, al medicilor, zic eu. 

"În domeniul ăsta, dacă nu ai un cadru mediu la patru-cinci bolnavi, n-ai făcut nimic. Şi dacă tu ai pe un etaj unul în gardă, ce faci?"

Carte de vizită

- S-a născut în 1931, la Cluj
- În 1956 absolveşte Facultatea de Medicină de la Cluj, cu diplomă de merit
- În 1962 se angajează cercetător stagiar la Institutul de Neurologie din Bucureşti
- Devine cercetător principal, gradul I, medic primar epileptolog
- Este şeful Centrului Naţional de Epilepsie
- Preşedintele Asociaţiei Române de Luptă împotriva Epilepsiei
- Membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale
- Membru al Institutului Medical American.

Sănătate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite