VIDEO Profesor Radu Macovei, directorul Spitalului de Urgenţă Floreasca: „Suntem nişte degete de-ale lui Dumnezeu“
0
Managerul celui mai mare spital din ţară – Floreasca – povesteşte de ce a ales să fie anestezist, despre pacienţii aflaţi între viaţă şi moarte şi despre cei pe care „i-a scăpat“ dincolo. Între cei 45.000 de bolnavi care trec anual prin Spitalul Floreasca şi cei 1.800 de angajaţi, doctorul Radu Macovei (60 de ani) ajunge şi pe la butoanele de la anestezie. În sala de operaţii ţine în mâini vieţi de oameni. El ştie c
„Adevărul": Cum v-aţi ales specializarea asta?
Radu Macovei: În '77-'79 am început-o ca medic de ţară, cu ciubote-n picioare, în marele judeţ Călăraşi, comuna Ştefan cel Mare. Doi ani am fost medic pediatru. Ploua, trebuia să-ţi iei cizmele, trebuia să vizitezi copiii la domiciliu. Ei, şi m-am cam săturat. Şi am zis „plec din pediatrie". Dacă aş fi făcut chirurgie, ar fi durat cel puţin 10 ani să ajung la o anumită experienţă. Şi-atunci am ales anestezia terapia-intensivă, extraordinar de complexă şi obositoare. Ori o practici cu plăcere şi cu dragoste, ori nu.
Dar de ce anestezie?
Celelalte specializări nu mi-au plăcut. Trebuie să vezi totul dintr-odată şi după aceea să ai satisfacţia de a-l scoate pe două picioare, cu ajutorul colegilor. În Medicină nu-şi au rostul orgoliile, pentru că poţi pierde foarte mulţi pacienţi. Este o mare tâmpenie.
Aţi pierdut şi d-voastră?
Am pierdut, şi acum îi ţin minte. Uneori n-am ştiut de ce. Poate nici acum nu ştiu. Sau am numai o anumită presupunere, într-adevăr. Am găsit motivele, dar după mulţi ani.
Şi ce aţi simţit când s-a întins linia de pe monitor şi a ţiuit continuu?
Nu prea te simţi bine, dar, din fericire, n-am pierdut foarte mulţi. Foarte puţini. 90% mi-au ieşit bine, cu ajutorul colegilor.
Credeţi în Dumnezeu?
Da. Sunt convins că este deasupra mea, altfel n-aş scoate pacienţii. Să ştiţi că noi suntem, de fapt, poate îi va deranja pe ceilalţi colegi ai mei, suntem poate nişte degete de-ale lui Dumnezeu, ca să nu spun nişte scule de-ale lui Dumnezeu. Care e deasupra noastră întotdeauna.
Practic, v-a pus în mână viaţa cuiva pentru o oră, două, trei.
O oră, două trei e puţin spus. Am stat şi şase, opt ore. Când am scos tumori, de exemplu.
Cu ce-aţi plătit în viaţa personală?
N-am avut concedii, m-am certat cu nevastă-mea. Vii sâmbătă, duminică, să-ţi vezi pacienţii. Stresul deja nu mai contează, e permanent. Noaptea, obligatoriu telefonul stă la capul meu. Mă urc în maşină şi plec, că nu mi-e greu. Acum mai intru în operaţii, dar în ultimul timp doar la cunoştinţe, la prieteni, la cine mă roagă. Nu intru constant.
Vorbiţi-mi puţin despre moartea clinică şi miturile despre câmpiile verzi şi întoarcerea de acolo.
Nu cred că este bun termenul de moarte clinică, dar ceea ce-mi spuneţi este adevărat. Am avut destui pacienţi care au fost în comă profundă, de gradul 4 sau Glasgow 3, depinde cum o clasifică fiecare. Câţiva au dorit să-mi spună.
Şi ce v-au povestit?
Unul dintre ei, că se afla deasupra, într-un colţ al camerei şi totul era foarte bine, se simţea foarte bine, dar revenirea la viaţă a fost ceva foarte dureros. Am mai avut un pacient care a băut dintr-o sticlă un insecticid şi a intrat în comă profundă. Şi după ce a scăpat, ne-am împrietenit şi zice „trebuie, Radule, să-ţi spun ce-am păţit: eram aşa, undeva într-o câmpie verde, soare şi lumină, o linişte extraordinară, mă simţeam extraordinar. Şi când am văzut prima dată salonul, m-am simţit îngrozitor. Îngrozitor m-am simţit". Dacă pui pe hârtie toate relatările astea, poate ar ieşi o cărticică frumoasă.
„Le-am făcut anestezie şi copiilor mei"
Terapia Intensivă, locul unde viaţa pâlpâie pe un monitor
„Adevărul": Spitalul „Floreasca" e întâiul între cele de categoria 1. Cum e să fii directorul celui mai performant spital?
Radu Macovei: Încă mai avem probleme cu dotarea, dar Ministerul ne-a promis că ne ajută, cum ne-a ajutat şi până acum. Între 2003 şi 2005, când am fost directorul tot al acestui spital, nu am avut o colaborare bună cu ministerul. Acum Ministerul înţelege nevoile spitalului, că e unul mare, care asigură asistenţă medicală de urgenţă oricui, şi unui pacient care vine de pe stradă. Şi că e un mare consumator de fonduri. Mai avem mult de umblat şi la asistenţa medicală şi la modul de colaborare cu familia, în sensul de a-i explica, pe înţelesul ei, ceea ce se întâmplă cu pacientul. În momentul ăla nu vor mai exista reclamaţii. Nu toţi medicii ştiu să colaboreze cu familia, să-i explice, să-şi găsească timp, un sfert de oră, o jumătate de oră, în care să le explice despre ce este vorba, cu fiecare pacient în parte.
Câţi pacienţi trec într-un an pe-aici? Dar personal?
45 de mii. Şi cu tot cu personalul TESA şi cu muncitori, sunt în jur de 1.800 de angajaţi. Ne mai trebuie asistente şi medici, dar stăm bine la bugetul alocat personalului - nu depăşim 55%. Şi atunci ne încadrăm foarte bine în bugetul pentru salarii şi ne mai descurcăm un pic. Plus, că acum, fiind spital de categoria I, bugetul va creşte. Şi mi se pare normal. Alte spitale nu prea fac nimic, pe când aici se operează de dimineaţă până a doua zi dimineaţă.
Aţi intrat vreodată în operaţie cu cineva foarte drag? Soţie, copii, prieteni?
Bineînţeles. Le-am dat anestezie şi la copii, şi la nevastă-mea, şi la rude, la prieteni, normal.
Aţi fost mai vulnerabil decât în alte dăţi?
Vulnerabil, nu. Mai stresat, da.
Nu vă pare rău că n-aţi făcut altă specializare?
N-aş putea să fac altceva. O iubesc foarte mult. Adică nu stai, ştii că nu stai. Faci ceva tot timpul. Şi la anestezie, şi la terapie intensivă, te mai cerţi cu chirurgii, cu ceilalţi, tot timpul te cerţi pentru ceva. Te cerţi pentru pacient, în fond.
O femeie poate să facă meseria asta?
Da, păi la noi sunt mai multe femei. Şi sunt foarte bune.
Dar ce anume îţi trebuie în plus pentru ATI? Chirurgului îi trebuie îndemânare, de exemplu.
Nu toţi o au. Am câţiva cu care colaborez. Nu-ţi trebuie numai îndemânare, îţi mai trebuie şi cap. Şi nişte cărţi pe care să le ai în cap. Şi nişte articole.
V-au trecut prin mâini miniştri, oameni importanţi. Cum e să ai un pacient în sala de operaţie, iar SPP-ul să stea la uşă?
Dacă te ţin picioarele şi capul, nu mai contează stresul.
Iar dacă presiunea publică, să zicem, este mai mare decât în alte cazuri?
Nu mă interesează. Fac abstracţie de ea. Când sunt cu pacientul, cu chirurgii, în sala de operaţie, este o altă lume.
Ce credeţi despre cum sunt priviţi medicii acum?
Şi-nainte, şi-acum şi-n viitor, a fost şi va fi opinia asta faţă de medici: că sunt ciubucari, că au făcut nu ştiu ce...
Şi sunt?
Este imposibil să nu fie, printre noi sunt şi uscături, nu? Sunt, dar prea puţini. Nu trebuie să judeci o tagmă pentru câteva uscături.
Carte de vizită
- Radu Alexandru Macovei, 60 de ani, căsătorit, doi copii.
- Este medic primar ATI, medic primar farmacologie clinică şi are competenţe în urgenţe prespitaliceşti şi în managementul serviciilor de sănătate.
- Director general al Spitalului Clinic de Urgenţă „Floreasca", funcţie pe care a mai îndeplinit-o între 2004 şi 2006.
- Din 1997, şef secţie Medicină Internă - Toxicologie la „Floreasca".
- Din 2004, medic-şef al Secţiei Clinice ATI II şi Toxicologie.
- Din 2006, profesor la UMF „Carol Davila", catedra de Farmacologie, Toxicologie şi Psihofarmacologie clinică.
- Are certificat de „luptător pentru victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989".
- Este decorat cu Ordinul Meritul Sanitar în gradul „comandor cu însemn pentru civili".
Se încarcă comentariile...
