Povestea avocatului care a învins Ucraina la Haga

Caz rar în istorie, România a câştigat ceva într-o dispută internaţională. Pentru Bogdan Aurescu, munca în procesul privind platoul continental al Mării Negre a fost un exerciţiu firesc al unor diplomaţi care şi-au făcut datoria.

Îmbrăcată milităreşte, cu pantaloni kaki şi veston cu bumbi, Olivia ne conduce pe coridorul labirintic şi îngust către biroul în care ne aşteaptă proaspătul secretar de stat, diplomatul jurist Bogdan Aurescu. Olivia este asistenta lui, „paravanul” său în relaţia cu presa. Toate uşile sunt albe şi înalte. Intrăm, în sfârşit, într-o anticameră micuţă şi slab luminată. În dreapta, o altă uşă.  Olivia bate uşor, o deschide şi îşi strecoară capul înăuntru. „C’est moi!...”

Cu scoicile pe masă

Bogdan Aurescu îşi îmbracă din mers haina de la costum şi se grăbeşte să ne întâmpine. Are ochi albaştri, foarte limpezi şi zâmbeşte reţinut. Biroul lui este o încăpere cam aglomerată. Păstrează aici o mulţime de dosare, cărţi şi obiecte personale.

Pe masa de lucru se odihnesc în stivă opt tomuri groase de drept internaţional alături de multe hârtii, un soldăţel de plumb, un tun miniatural, ghiocei, cana de cafea, o brichetă, câteva scoici înghesuite într-un pahar. Scoicile îi amintesc de proces. „Sunt culese de pe insula de nisip care se formează în faţa golfului Musura, în apropiere de digul Sulina, care a fost folosit de către Curtea Internaţională de Justiţie pentru trasarea liniei de delimitare. Am fost acolo cu echipa care a participat la negocieri şi la proceduri, cu mai mulţi ani în urmă”, povesteşte Bogdan Aurescu.

Harta politică a lumii, „din recuzita ministerului”, întregeşte peisajul. De-a lungul ei, pe o parte şi pe cealaltă, stau agăţate puzderie de ecusoane. „Mi-am strâns, într-o perioadă, o bună parte din ecusoanele de participare la diverse conferinţe internaţionale sau vizite oficiale”. Alături se află o icoană şi o imagine dragă. „Este o fotografie cu Papa Ioan Paul al II-lea, la care ţin destul de mult, din 2000, când a fost o vizită a ministrului de Externe la Vatican”. 

Anul acesta, Bogdan Aurescu împlineşte 36 de ani. Când era mic, le-a spus părinţilor că îşi doreşte să devină musafir „pentru că musafirii sunt trataţi foarte bine peste tot. Meseria de diplomat presupune deseori să fii oaspete în diverse locuri, deci se poate constata o anumită continuitate”, glumeşte el. În realitate, abia în anul doi de facultate a decis că vrea să devină diplomat. Însă, înainte de a intra în Ministerul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu nu întâlnise niciun diplomat „în carne şi oase” şi nici nu bănuia ce îl aşteaptă. „Este greu să anticipezi cum va fi o anumită profesie şi mai ales una care nu este foarte comună, precum cea de diplomat.”

Nu e uşor să fii diplomat

Aurescu mărturiseşte că activitatea în Ministerul de Externe e intensă şi alertă. „Contrar percepţiei publice cu privire la activitatea diplomaţilor, care sunt văzuţi ca participând la foarte multe recepţii, reuniuni şi evenimente mondene, în realitate ea este complet diferită. De fapt, activitatea de diplomat presupune, în domeniul juridic în care acţionează, foarte mult studiu, foarte multă implicare în analizarea unor probleme complexe, multă cercetare, participarea la negocieri bilaterale sau multilaterale.

Prin urmare, este o activitate intensă care îţi ia foarte mult timp. De multe ori, colegii mei îşi petrec serile, uneori şi nopţile, deseori şi weekendurile în minister, lucrând la diverse dosare.” La un asemenea ritm, oamenii sunt motivaţi de pasiunea de a lucra în acest domeniu. „Sunt momente în care nu poţi nici să îţi iei concediu, sunt ani de zile în care unii dintre colegii mei nu au reuşit să se odihnească. Nu este o activitate care să presupună un grad redus de efort, dimpotrivă, de multe ori tensiunea şi stresul sunt foarte mari şi trebuie să ştii să rezişti unei astfel de activităţi.

„Dacă m-ar fi întrebat ucrainenii cum să pledeze, le-aş fi spus că nu au şanse“

În ciuda victoriei obţinute în procesul cu Ucraina, Bogdan Aurescu rămâne un om modest. Locuieşte într-un apartament din cartierul Militari şi merge la serviciu cu metroul. Vorbeşte cu sfială despre succesul său profesional şi zâmbeşte amuzat când îl întreb cine l-a aşteptat la aeroport când s-a întors de la Haga. Deşi ar fi trebuit, poate, să fie primit cu pompă de autorităţile române, la terminalul de sosiri, Bogdan Aurescu a fost întâmpinat doar de tatăl şi de fratele său, de câţiva colegi din minister şi de reporterii „Adevărul”.

Un student pasionat

Bogdan Aurescu a terminat Facultatea de Drept la Universitatea din Bucureşti, cu media de licenţă 9,91. Facultatea de Istorie a încheiat-o doi ani mai târziu, cu 10. „În şcoală, istoria mi-a plăcut foarte mult. E una dintre pasiunile mele cele mai vechi, motiv pentru care am vrut să fac şi Facultatea de Istorie.”

A urmat studii postuniversitare la Facultatea de Psihologie, la Academia de Înalte Studii Militare şi la Institutul Franco-Român de Dreptul Afacerilor şi Cooperare Internaţională. Doctoratul în drept completează tabloul pregătirii academice. „Momentan, cred că am acoperit destul de mult din ceea ce se putea studia”, spune Bogdan Aurescu. Şi pentru că ştie atâtea, împărtăşeşte şi altora. Predă cu plăcere la facultate, pentru că acolo poate interacţiona nemijlocit cu studenţii, cu modul lor de gândire, cu întrebările lor directe şi fără ascunzişuri.

„O parte din ei sunt extrem de interesaţi şi au rezultate foarte bune. Sunt dornici să cunoască foarte multe, mai ales la materia pe care o predau, drept internaţional.”

Aurescu mărturiseşte că diplomaţii sunt o specie de funcţionari publici care lucrează cu politică. Pus în situaţia de a face o judecată de valoare alegând între un ministru de Externe, funcţionar public şi un politician, consideră, cu diplomaţie: „Cea mai bună opţiune este să existe o combinaţie între cele două faţete. E bine să ai şi viziune politică, fără îndoială, şi în acelaşi timp să fi lucrat destul de mult în minister.”

În ceea ce îl priveşte, Aurescu declară că nici prin gând nu îi trece să intre în rândul oamenilor politici. Pentru cei ca el, interesele ţării pe care o reprezintă sunt cap de listă pe fiecare filă din agenda zilnică. Iar principiul cel mai important pe care trebuie să îl urmeze orice oficial al României este să îşi facă datoria. Exact aşa s-a întâmplat şi în procesul pe care statul român l-a intentat Ucrainei.

Nopţi albe în arhive

După ce au lucrat ani de zile la pregătirea dosarului pentru acest proces, tinerii diplomaţi au convins instanţa internaţională să decidă în favoarea României. O parte din ei au lucrat chiar înainte de anul 2000, întrucât au fost implicaţi în procesul de negociere.

„Cred că cel mai vechi membru al echipei este din 1999, iar unul dintre cartografii noştri chiar din 1998, când au început negocierile. În mod natural, echipa care s-a prezentat în faţa Curţii a fost compusă din aceşti colegi ai noştri care au participat la negocieri, pentru că o astfel de continuitate este esenţială în cunoaşterea exactă a dosarului”, menţionează Aurescu, agentul principal al României în procesul intentat Ucrainei.

 „Echipa condusă de mine a avut doi coagenţi – colegul meu Cosmin Dinescu, directorul general pentru afaceri juridice din minister, şi ambasadorul României la Haga (Călin Fabian – n.r.) care ţine legătura cu CIJ. Apoi am avut colegi din minister, dincolo de cei care au participat la negocieri, dar şi colegi care au fost implicaţi în apărarea intereselor României în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.”

Echipa a fost ajutată şi de experţi ai Ministerului Apărării şi ai Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale. De asemenea, cauza României a fost susţinută şi de renumiţi profesori de drept internaţional care au colaborat cu echipa încă din timpul negocierilor din 1999. Aceştia au fost profesorul Allain Pellet de la Universitatea Paris Ouest Nantere-La Defense, profesorii James Crawford de la Cambridge şi Vaughan Lowe de la Oxford, alături de asistenţii lor, Daniel Muller şi Simon Olleson.

Nu toţi membrii echipei au pledat în faţa Curţii, însă în timpul pledoariilor nimeni nu a dormit mai mult de două, trei ore pe noapte, întrucât munca de pregătire a dosarului a fost una foarte complicată. „A presupus foarte mult studiu în arhivele ministerului, dar şi în arhivele altor instituţii, foarte multă activitate de cercetare a doctrinei, a jurisprudenţei internaţionale, a acordurilor care au fost încheiate de alte state în materie de delimitări maritime şi, activitatea principală, aceea de a redacta argumentaţia părţii române”, îşi aminteşte Aurescu.

Prin tot acest efort propriu, Bogdan Aurescu şi colegii săi au reuşit să facă şi economii statului român. În cei cinci ani de proces, angajarea celor trei avocaţi străini şi a celor doi experţi a costat aproape 630.000 euro, jumătate din cât ar fi costat dacă juriştii români nu şi-ar fi scris singuri pledoariile. 

Şase ani de negocieri

Procesul a fost pregătit cu mult timp înainte de declanşarea lui efectivă. „Noi am început să pregătim recurgerea la Curte încă din 2001 când, după desfăşurarea câtorva runde de negocieri, a început să ni se contureze clar concluzia că este destul de dificil să obţinem un rezultat convenit prin negociere”, povesteşte Aurescu. „Pentru a putea fi sesizată Curtea, au trebuit îndeplinite mai multe condiţii.

Una dintre ele era aceea de a negocia un interval de timp rezonabil, de cel puţin doi ani.” Întrucât negocierile au început în 1998, până în 2004, când a fost sesizată Curtea, echipa negociase deja timp de şase ani. „În august 2004 a fost reanalizat întregul proces de negociere. Având în vedere că discuţiile erau blocate, şi nu se mai putea ajunge la niciun rezultat, concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că cea mai bună opţiune pentru România era de a sesiza Curtea Internaţională de Justiţie.”

Aurescu este de părere că perioada audierilor din septembrie 2008 a fost una extrem de relevantă, întrucât atunci „opinia publică din ţară a devenit conştientă mai mult de acest caz, de efortul pe care îl presupune reprezentarea României în faţa CIJ şi cred că a fost un moment care a stârnit foarte mult interes şi sprijin public. Şi eu, şi colegii mei am primit foarte multe mesaje de încurajare şi apreciere.”

Suspans înaintea verdictului

După încheierea pledoariilor celor două părţi, a  urmat o perioadă de deliberare, între 19 septembrie şi 15 ianuarie, când

Curtea a anunţat data pronunţării hotărârii, respectiv 3 februarie. „Hotărârea a fost citită de preşedinta Curţii (Rosalyn Higgins – n.r.) începând cu ora 10.00 – ora locală, ora 11.00 – ora României. A fost un moment extrem de important pentru noi şi, în acelaşi timp, un moment de suspans într-un fel, pentru că noi nu am cunoscut, aşa cum nimeni nu cunoştea, hotărârea Curţii, în afară de judecători”, spune Aurescu. Atmosfera din sală era însă una de calm şi aşteptare, povesteşte acesta.

Echipa a avut încredere că decizia avea să fie una corectă şi imparţială. „Evident, aveam această curiozitate şi aşteptare, totuşi, a elementelor concrete ale hotărârii, a argumentaţiei Curţii. Eram foarte interesaţi să vedem în ce măsură argumentele noastre au fost omologate de către raţionamentul Curţii şi, bineînţeles, foarte  important, să vedem exact traseul liniei de delimitare. Am fost plăcut surprinşi de faptul că, până la urmă, Curtea a reţinut cea mai mare parte a argumentelor noastre şi, bineînţeles, de faptul că linia este foarte apropiată de ceea ce România a propus Curţii.”

Soluţia corectă

Deşi procesul de la Curtea Internaţională de Justiţie nu poate fi discutat în termeni de pierdere şi câştig, aşa cum spune Aurescu, echipa care a reprezentat interesele României la Haga a avut întotdeauna încredere că, până la urmă, dreptatea e de partea ei.

 De altfel, formula de delimitare pe care a susţinut-o în faţa judecătorilor s-a bazat pe dreptul internaţional şi pe regulile Curţii. „Soluţia Curţii este soluţia corectă, fără niciun fel de îndoială”, afirmă Aurescu. De asemenea, este şi cea mai avantajoasă. „Făcând comparaţie cu propunerile care au fost făcute României de cealaltă parte, fie că e vorba despre Uniunea Sovietică, fie că este vorba de Ucraina, soluţia Curţii a fost mai bună decât orice altă propunere avansată prin negocieri.”

Marele merit al recurgerii la o astfel de instanţă internaţională este acela că CIJ nu ia hotărâri în funcţie de conjuncturi politice. „În cazul nostru, Curtea a mers exact pe metoda de delimitare pe care a folosit-o de fiecare dată sau aproape de fiecare dată”, precizează Aurescu.

De ce nu a convins Ucraina

Atunci când construieşti un caz, poţi să ai în vedere foarte multe elemente, dar trebuie să ai argumente convingătoare de partea ta, spune Aurescu. „Pledoaria Ucrainei nu mi s-a părut foarte convingătoare, cel puţin în timpul audierilor din septembrie 2008.

Interesant este faptul că, spre deosebire de echipa României, unde membrii români ai echipei au pledat într-o proporţie destul de mare, în cazul echipei Ucrainei nu au pledat decât consilierii lor străini, avocaţii angajaţi de partea ucraineană, cu excepţia unor discursuri introductive care sunt, obligatoriu, ale agentului.” Aurescu nu s-ar fi putut imagina pe el însuşi pledând pentru tabăra adversă întrucât, de la început, a fost convins că ucrainenii nu aveau nicio şansă de câştig.

În opinia diplomatului român, rezultatul acestui proces este de aşteptat să stimuleze şi soluţionarea altor probleme care sunt pe agendă, cum este cazul canalului Bîstroe sau problema minorităţii române.

„Ne-am făcut datoria“

În urma victoriei de la Haga, Aurescu şi echipa sa au câştigat, teoretic, câteva zeci de miliarde de dolari pentru România.

Aceşti­ bani ar fi rezultatul exploatării economice a zonei obţinute de statul român. Totuşi, pentru reuşita lor, diplomaţii nu au primit niciun bonus salarial.

De altfel, spune Aurescu, nu asta contează. „Pentru noi, cea mai importantă satisfacţie şi mulţumire, cea mai importantă primă, dacă vreţi, este faptul că am dus la bun capăt acest efort. Sigur că reprezentarea intereselor României în faţa unei instanţe internaţionale, cum este Curtea Internaţională de Justiţie, e o premieră şi trebuie precizat că a fost hotărârea cu numărul 100 a Curţii, un element simbolic. În sfârşit, mai trebuie menţionat şi faptul că decizia a fost luată în unanimitate de judecători, ceea ce este iarăşi un element destul de rar în hotărârile care au fost adoptate de către Curte până în prezent.”

Deşi Bogdan Aurescu a adus un plus de valoare imaginii României şi a şcolii româneşti de drept internaţional în lume, el nu îşi doreşte să aibă un statut de vedetă.  „Pur şi simplu, ceea ce am făcut noi în cadrul acestui proces nu a fost decât un exerciţiu firesc al unor diplomaţi care şi-au făcut datoria. Nu am urmărit o anumită recunoaştere şi sunt foarte multe alte proiecte la care eu şi colegii mei am lucrat la fel de conştiincios, chiar dacă ele nu au fost atât de spectaculoase sau mediatizate.”