Părinţi pentru copiii nimănui

Pentru un copil abandonat, adopţia e şansa de a avea o familie adevărată. Pentru părinţi, reprezintă posibilitatea de a-şi întregi viaţa. Dar nimic nu e atât de simplu...

Anul trecut, peste 2.500 de persoane sau familii din România au depus o cerere pentru a adopta un copil. Procedura de adopţie e destul de simplă, dar numărul copiilor deveniţi adoptabili prin hotărâre judecătorească definitivă a acoperit aproximativ jumătate din cereri.

Potenţialii adoptatori au de aşteptat de la câteva luni la peste un an, deşi, potrivit autorităţilor, adopţia românească este printre cele mai rapide din Europa. Unii dau vina pe lipsa personalului din direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului (DGASPC), iar alţii, pe procedura îndelungată de adoptabilitate.

Oficiul Român pentru Adopţii spune însă că pur şi simplu nu sunt mai mulţi copii care pot fi adoptaţi. Sub 1% din cei peste 72.000 de copii aflaţi în sistemul de protecţie specială erau adoptabili la sfârşitul lunii iunie 2008, potrivit statisticilor Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) şi ale Oficiului Român pentru Adopţii (ORA).

Asta deoarece pentru orice copil din sistem se întocmeşte un plan individualizat de protecţie al cărui scop este, în primul rând, reintegrarea sa în familia naturală sau în familia extinsă (rudele până la gradul al IV-lea).

Adopţia nu este, în viziunea Statului, cea mai bună soluţie pentru orice copil. Potrivit legii, el are dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi rudele şi de a creşte în familia sa biologică.

Astfel, părinţii, bunicii, unchii, mătuşile şi verii primari ai copilului sunt contactaţi, vizitaţi, consiliaţi şi informaţi de modul în care pot fi sprijiniţi în creşterea copilului, iar dacă toate aceste demersuri eşuează şi familia nu vrea sau nu poate să-l crească, se poate decide că soluţia cea mai bună este adopţia şi se deschide procedura de adoptabilitate, urmată de cea de adopţie.

Numărul redus de lucrători sociali de la DGASPC-uri, dezinteresul unora dintre aceştia, imposibilitatea contactării familiei biologice (părinţii sau rudele sunt plecaţi din ţară, s-au mutat sau nu sunt de găsit), toate acestea duc la amânarea procesului de stabilire a adoptabilităţii, la care o condiţie de fond este consimţământul părintelui biologic, exprimat în faţa instanţei.

Mai multe şanse pentru copiii mici

Odată declarat adoptabil, un copil este adoptat, în medie, în jumătate de an. Deşi majoritatea celor din centrele de plasament au între 14 şi 17 ani (30,4%), peste jumătate dintre copiii adoptaţi în primele şase luni ale acestui an aveau între 1 şi 4 ani. Potrivit statisticilor din 2007 ale Oficiului Român pentru Adopţii, 26% din familii doresc un bebeluş care nu a împlinit încă un an, iar 42%, un copil cu vârsta cuprinsă între 1 şi 3 ani.

În centrele de plasament trăiau, însă, la 30 iunie, doar 343 de copii între 1 şi 2 ani (14%) şi 220 de bebeluşi (0,9%). Dorinţele adoptatorilor nu se potrivesc, deci, întotdeauna cu realitatea din sistemul de protecţie a copiilor. „Multă lume vrea copii până în 2 ani pentru că adaptarea în familii e mult mai uşoară.

Vrei să-i vezi primii paşi, primele cuvinte, să prinzi perioada biberoanelor, a scutecelor. E o perioadă grea, dar orice părinte şi-o doreşte. Dar, din cauza birocraţiei, sunt foarte puţini copii adoptabili până în 2 ani“, explică Andreea, o mamă adoptivă în vârstă de 35 de ani din Cluj.

Majoritatea potenţialilor adoptatori (40%) nu menţionează ce sex ar trebui să aibă copilul pe care vor să-l adopte; 38% vor o fetiţă şi 22%, un băieţel. Cei mai mulţi doresc un copil sănătos (60%), dar sunt dispuşi să adopte şi unul cu uşoare dizabilităţi remediabile (dificultăţi de vorbire sau de mers, uşoare probleme medicale), potrivit ORA.

Există şi potenţiali părinţi care caută copilul perfect, „de un anume sex, cu o anumită culoare de păr, o anumită culoare de ochi, cu tenul mai măsliniu sau mai alb, cu ochii migdalaţi, cu un anume număr la picior“, spune Andreea.

A doua familie

Cine sunt, însă, părinţii adoptatori? Conform datelor statistice pe 2007, adoptatorul are în medie 39 ani, provine preponderent din mediul urban, este căsătorit, are venituri peste medie, dispune de apartament proprietate personală şi, din motive medicale, nu a putut avea propriul copil.

Cele mai multe cereri pentru atestatul de adoptator vin din partea cuplurilor (doar 11% sunt persoane singure, majoritatea femei).

Dincolo de cifre, adoptatorii sunt de multe ori oameni care trăiesc o dramă personală. „Suntem consideraţi cei care adună resturile“, spune Andreea din Cluj. „Mi se spune «vai, creşti copilul altuia». Dar noi îi iubim, sunt copiii noştri. Unii zic «ce bine i-ai făcut copilului».

Dar în primul rând ţie îţi faci un bine: eşti frustrat, nu ai un ţel, nu ai pentru ce să munceşti. Îţi doreşti un copil şi, când vine copilul, ţi se schimbă viaţa, munceşti mai mult ca să-i arăţi lumea, să-i cumperi ce-şi doreşte. Ai pentru ce să trăieşti.“

Înarmaţi-vă cu răbdare!

Nu oricine poate adopta un copil din România. Adopţiile internaţionale de copii români sunt interzise din 2001, când, prin intervenţia baronesei Emma Nicholson, a fost impus celebrul moratoriu. Există însă şi români care adoptă copii din Moldova, Sierra Leone sau Cambodgia.

Pentru a fi declarată aptă pentru adopţie, o persoană sau o familie domiciliată în România trebuie să depună o cerere la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) din zona sa, însoţită, printre altele, de copii după actele de identitate, actul de proprietate (sau contractul de închiriere) al locuinţei, certificate de cazier judiciar şi caracterizări de la ultimul loc de muncă.

Urmează vizite ale angajaţilor de la DGASPC la domiciliul solicitanţilor, în care se analizează comportamentul acestora, relaţiile dintre soţi şi relaţiile cu propria familie, istoria maritală, nivelul de educaţie, situaţia locativă şi materială, aşteptările cu privire la viitorul familiei şi existenţa unor „abilităţi parentale“.

Solicitanţii sunt evaluaţi din punct de vedere psihologic, sunt consiliaţi şi participă la cursuri de formare, unde sunt pregătiţi pentru asumarea rolului de părinte, primesc noţiuni de dezvoltare a copilului şi află despre posibilele tulburări de ataşament pe care le poate avea noul membru al familiei.

Nu pot fi atestate în vederea adopţiei persoanele bolnave psihic sau cu handicap mintal şi cele care nu au capacitate deplină de exerciţiu. Nu vor obţine atestatul nici cele care nu dau dovadă că au capacităţile materiale, aptitudinale, comportamentale şi emoţionale de a răspunde nevoilor unui copil adoptat.

Diferenţa de vârstă între adoptat şi adoptator nu poate fi mai mică de 18 ani (sau 15 ani, în cazuri excepţionale). Legea prevede şi că fraţii nu se pot adopta între ei iar soţii nu pot fi adoptaţi de aceeaşi persoană şi nici nu se pot adopta reciproc.

O familie pentru un copil

Odată procedura finalizată, în circa 60 de zile solicitanţii primesc atestatul de persoană/familie aptă pentru adopţie şi nu le rămâne decât să aştepte ca DGASPC să le prezinte dosarul unui copil considerat compatibil. Sistemul funcţionează după principiul „O familie pentru un copil, nu un copil pentru o familie“.

Prin urmare, nevoile copilului sunt cele care primează în alegerea celei mai potrivite familii. De exemplu, dacă acesta are deficienţe de vorbire, carenţe de vitamine şi este sociabil, familia adoptatoare trebuie să-l poată duce la un logoped, deci să stea în mediul urban, să îi poată da vitaminele şi să îl poată înscrie la grădiniţă, unde să socializeze cu alţi copii.

Aşteptarea poate dura doi ani

În cazul Andreei, care a adoptat primul copil, pe Mihai, în 2004, aşteptarea a fost foarte scurtă, de ordinul zilelor, deoarece legislaţia era diferită de cea din prezent. Deşi voia o fetiţă, asistentul social i-a prezentat dosarul unui băieţel care nu împlinise încă şase luni. „Era o prostie că nu voiam băiat, dacă rămâi gravidă tot nu poţi alege.“

După aşa-zisul „matching“ – găsirea celei mai bune familii pentru copil – cel mic este mai întâi încredinţat în vederea adop­ţiei (în instanţă) pe o perioadă de 90 de zile. Astfel, copilul intră propriu-zis în familie, care va fi monitorizată prin vizite bilunare. După alte trei luni, dacă totul merge bine, adopţia se finalizează prin încuviinţare. Urmează o perioadă de „postadopţie“ de doi ani, cu vizite trimestriale de control, după care dosarul e închis definitiv.

„Am întâmpinat exact aceleaşi greutăţi ca la copiii biologici“, povesteşte Andreea. „Singura uşurare e că n-am avut nevoie de timp să mă recuperez după naştere. A fost depresia că nu ştii ce să faci cu el, groaza că nu eşti în stare să‑l creşti, exact aceleaşi temeri ca ale unui părinte biologic. La fel, ţi-e teamă că nu poţi fi un părinte bun, nu poţi să-l creşti, să-i oferi suficient. Pentru el nu a fost greu să se adapteze, era mic, nu înţelegea foarte mult“.

Familia Andreei din Cluj aşteaptă în prezent încredinţarea celui de-al doilea copil, Ioana, o fetiţă de un an şi jumătate. În acest caz, aşteptarea a fost mult mai lungă. „În februarie am primit atestatul şi am cunoscut-o pe Ioana în septembrie. Se aşteaptă foarte mult, unii aşteaptă un an sau doi.“

Pentru familia lui Mircea Popescu din Cluj, preşedinte al asociaţiei ProAdopţia, se va împlini în ianuarie un an de când a depus cererea şi nu i-a fost prezentat încă niciun copil. Totuşi, secretarul general al Oficiului Român pentru Adopţii, Gabriela Petrescu, subliniază că e nevoie să se renunţe la ideea preconcepută că în România adopţia durează mult.

Potrivit datelor ORA, de la data sentinţei de deschidere a procedurii, durata medie a unei adopţii este de şase luni, iar adoptatorii „primesc“ un copil la opt luni (în medie) de la atestare. Cifrele arată, însă, că jumătate dintre adoptatori trebuie să-şi reînnoiască atestatul: 2.576 de atestate erau valabile în 2007 şi numai 1.294 de adopţii au fost finalizate.

Un drum nou

„Am acceptat ideea adopţiei acum vreo şase ani“, povesteşte Simona Czudar, 34 de ani, din Timişoara, care se află în perioada de dinainte de atestare. „Decizia finală a fost în septembrie anul acesta. Sunt printre norocoasele la care şi partenerul acceptă ideea.

În România există multe prejudecăţi legate de adopţie, de moşternirea genetică discutabilă. La noi a venit cumva de la sine, n-am dus muncă de lămurire unul cu altul. Decizia de a adopta e ceva firesc, care să ne împlinească, să devenim părinţi.“ Motivaţia contează foarte mult în adop­ţie, crede Simona.

 „Dacă o faci din milă sau pentru a compensa lipsa unui copil natural, pentru a avea pe cineva la bătrâneţe care să-ţi întindă o cană de apă, porneşti cu stângul.“

Ca şi familia Simonei, majoritatea adoptatorilor cântăresc bine toate elementele înainte de a lua decizia de a adopta. „Noi am trecut prin mai multe experienţe şi îmi dau seama că până acum nu eram pregătiţi să fim părinţi. E vorba de dezvoltare interioară, maturitate interioară. Nimic nu e întâmplător pe lumea asta. Acum suntem pregătiţi ca un copil să intre în viaţa noastră şi îl aşteptăm cu bucurie.“

Pentru Simona Czudar, adopţia, aflată abia la început, este o experienţă inedită. „Când am depus cererea, îmi tremurau picioarele, deşi era un pas destul de mic faţă de cei ce vor urma. E un drum nou în care ajungi să cunoşti oameni deosebiţi, să fii pusă în situaţii deosebite în sens bun şi plăcut. Sunt convinsă că adopţia presupune o disponibilitate sufletească în tine pe care nu o prea bănuiai înainte.“

„Bulibăşeala“ legislativă

În opinia Simonei, legile legate de adopţie trebuie respectate, iar asistenţii sociali trebuie să ştie că micuţul merge într-o familie echilibrată. Şi Mircea Popescu de la ProAdopţia e de părere că legislaţia actuală susţine persoanele de bună-credinţă care vor să adopte. „Din experienţa mea aici, la Cluj, sistemul nu m-a descurajat. Legislaţia e mai bună decât ce a fost, dar e perfectibilă.

 Asociaţia ProAdopţia s-a înfiinţat, de altfel, ca reacţie la „bulibăşeala legislativă“ din primăvara acestui an, când Curtea Constituţională a decis că unele dintre prevederile legii 273/2004 privind regimul juridic al adopţiilor sunt neconstituţionale pentru că nu prevăd luarea consimţământului părinţilor biologici în faţa instanţei, odată cu etapa finală a adopţiei.

„Decizia schimba sensul legii în ideea că adopţia nu mai era închisă“, părinţii biologici deveneau parte la procesul de adopţie şi puteau avea acces la datele adoptatorilor, explică Popescu. Modificarea ar fi produs, printre altele, riscul ca familia biologică să o şantajeze pe cea adoptatoare.

O ordonanţă de urgenţă din luna septembrie a restabilit confidenţialitatea de ambele părţi. Conform acesteia, consimţământul la adopţie al părinţilor biologici se solicită doar în etapa de declarare a adoptabilităţii copilului, în faţa instanţei judecătoreşti, şi poate fi revocat în termen de 30 de zile.

Consimţământul mai poate fi solicitat înainte de finalizarea adopţiei dacă există indicii că au intervenit elemente noi care să-i facă pe părinţii naturali să revină asupra deciziei: de exemplu, au câştigat la loto şi pot să-şi întreţină copilul sau şi‑au schimbat total stilul de viaţă, potrivit ORA.

DGASPC are obligaţia ca la termenele de încredinţare şi încuviinţare să facă dovada că a înştiinţat familia naturală, prin scrisoare recomandată, de faza în care se află dosarul, explică Mircea Popescu. Punctul nevralgic al sistemului la ora actuală este că, uneori, recomandata nu mai ajunge la părinţii biologici, care sunt plecaţi din ţară sau s‑au mutat.

 „Încă nu avem semnale concrete din instanţe despre cum s-au tranşat asemenea cazuri. Legea vorbeşte de celeritate. Odată pornit procesul, ar trebui să se încheie repede, nu să treneze ani de zile“, spune preşedintele ProAdopţia.

Riscurile plasamentului

Unii părinţii, care nu vor să aştepte la nesfârşit ca DGASPC să le prezinte dosare, decid să ia controlul situaţiei şi să solicite plasamentul unui copil, pe baza unei „portiţe“ din lege. Plasamentul este o măsură de protecţie de urgenţă, iar copiii care nu mai pot rămâne în familiile biologice sunt plasaţi pe cât posibil la asistenţi maternali profesionişti sau la rude.

Unele familii cu atestat de adoptator îşi asumă riscul de a lua copii în plasament pentru a „scurtcircuita“ procedura de adopţie. Potrivit ORA, plasamentul nu grăbeşte însă încuviinţarea adopţiei, ci doar intrarea unui copil în acea familie, care va avea prioritate la adopţie când cel mic va fi declarat adoptabil.

Dar asistenţii sociali au obligaţia de a căuta părinţii sau familia biologică extinsă a celui mic, iar în timpul plasamentului aceştia au drept de vizită, deci confidenţialitatea potenţialilor adoptatori dispare. Există, de asemenea, posibilitatea ca respectivul copil să nu devină adoptabil.

În plus, copilul şi familia de plasament se ataşează, iar dacă părinţii se hotărăsc să îl ia înapoi, vor apărea traume emoţionale de ambele părţi. Cu toate aceste riscuri, statisticile arată că 42% din copii erau anul trecut în plasament în familii (altele decât rudele de până la gradul IV) înaintea demarării adopţiei.

Potrivit legii adopţiilor, părinţii au obligaţia de a informa copilul că este adoptat de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate ale acestuia o permit. „I-am spus că e adoptat ca o poveste. Nu am pomenit cuvântul adopţie. I-am zis că nu s-a născut din burtica mea“, povesteşte Andreea despre copilul său în vârstă de patru ani. După ce împlineşte 18 ani, orice persoană adoptată poate solicita să-şi vadă dosarul de adopţie şi poate intra în legătură cu familia naturală.

Oficiul Român pentru Adopţii are la ora actuală circa 100 de cereri de a înlesni o întâlnire între copii adoptaţi şi familiile biologice, majoritatea în urma unor adopţii internaţionale din anii ’90.


Motivaţia contează foarte mult în decizia de a adopta: dacă o faci din milă sau pentru a compensa lipsa unui copil natural, porneşti cu stângul.