Obişnuiţi cu inegalitatea

Discriminarea cea de toate zilele. Discriminări de gen există de când lumea, de ambele părţi ale baricadei. Cu unele ne obişnuim şi nici nu ni se mai par nedrepte. Aşa se nasc tabuurile.

„Tati nu te mai iubeşte!” Asta a aflat micuţa Alexandra, în vârstă de patru ani, după divorţul părinţilor. I s-a spus că tatăl ei nu mai vrea să o vadă şi doar mama o iubeşte.

„Am divorţat în 2006, iar judecătoria mi-a încredinţat mie copila temporar, până la finalizarea procesului de divorţ”, povesteşte juristul Bogdan Drăghici, în vârstă de 34 de ani. După un divorţ care a durat aproximativ un an, custodia a fost dată mamei, iar fetiţa „a fost smulsă violent din familia şi din mediul în care se dezvoltase armonios de la naşterea sa”, afirmă el.

 „Fosta soţie îmi interzice să-mi văd copila”, spune Drăghici, care a fondat o asociaţie ce luptă pentru drepturile taţilor în relaţia cu copiii, Alianţa Antidiscriminare a Tuturor Tăticilor (T.A.T.A.).

Tatăl Alexandrei a obţinut extinderea programului de vizitare până la două cincimi din anul calendaristic, dar mama biologică nu a respectat nicio sentinţă şi este în prezent anchetată penal.

După ce Bogdan Drăghici s-a recăsătorit, fetiţa a crescut timp de mai mult de jumătate de an alături de cele două fete ale noii soţii, într-un „mediu familial ideal”.

„Nimeni nu observa că suntem o familie specială, crezând că toţi copiii sunt biologic ai noştri. Nu am făcut niciodată diferenţieri între copii.” Fetele au trei, patru şi cinci ani şi se consideră surioare. „Din ianuarie însă, Alexandra nu a mai fost lăsată de mama biologică să revină în familie nici măcar o singură zi.”

Acesta este un caz de discriminare a bărbatului, fenomen care afectează o mare parte dintre taţii divorţaţi. Bărbatul care îşi creşte copilul în locul mamei, singur sau într-o nouă familie, e un tabu.

„Justiţia română înclină balanţa de partea mamei, pentru că este tributară încă unei mentalităţi retrograde, depăşite de realitatea României anului 2008, conform căreia tatăl este finanţatorul familiei, iar mama se ocupă exclusiv de creşterea şi educarea copilului”, spune preşedintele T.A.T.A.

Custodia copiilor, luptă de gherilă

Circa 95% din procesele de încredinţare a minorilor în urma divorţurilor se tranşează în favoarea mamei. „Taţii devin plătitori de pensie de întreţinere a copilului şi rămân doar cu programe de vizitare simbolice.

Li se acordă două finaluri de săptămână lunar şi 2-3 săptămâni în vacanţele şcolare (circa 10% din timpul copilului). Toate celelalte drepturi garantate de lege îi sunt de regulă ignorate de autorităţi”, explică Drăghici.

Instanţele judecătoreşti, cu concursul Autorităţii Tutelare şi al Direcţiei pentru Protecţia Copilului, îl „divorţează” pe tătic şi de propriul copil. „Autorităţile consideră că doar mama este importantă în viaţa copilului, iar tatăl poate fi ejectat din viaţa minorului.”

„Există atitudini sau mentalităţi care descurajează angajarea bărbaţilor în creşterea copiilor”, confirmă sociologul Lazăr Vlăsceanu de la SNSPA, care crede însă că termenul de „tabu” nu este adecvat.

Acestea sunt totuşi într-un proces rapid de erodare. „Există o diviziune a responsabilităţilor între taţi şi mame care vine din tradiţie, dar începe să fie schimbată puternic.” Situaţia este aceeaşi în toate societăţile.

 „Prejudecăţile lucrează puternic. Nu e încredinţată custodia unui copil tatălui decât dacă mama probează că nu are mijloace de subzistenţă sau a comis foarte multe abateri sociale.”

Principalul care suferă este, bineînţeles, copilul. „Există prejudecata conform căreia mamele sunt părinţi mai buni decât sunt taţii. Acest fapt complică mult nu doar viaţa de familie, ci şi evoluţia femeilor şi a bărbaţilor, şi mai ales dezvoltarea copiilor”, explică psihologul Diana Vasile.

„O situaţie foarte delicată pentru un copil este cea în care mama decedează sau părăseşte domiciliul şi, din cauza acestei prejudecăţi, şi tatăl se retrage din viaţa copilului, motivând că «un copil are nevoie de mamă», plasându-l la bunici, în alte familii sau în centrele de plasament.

Astfel, copilul suferă două pierderi majore: îşi pierde mama, iar apoi şi tatăl. Aceste pierderi îşi pun serios amprenta asupra dezvoltării psihologice a copilului, el având dificultăţi ulterioare în stabilirea de relaţii stabile şi satisfăcătoare de-a lungul vieţii.”

O Românie înverşunată

O cercetare realizată în luna iulie la cererea Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării (CNCD) arată că 13% din români au fost trataţi discriminatoriu în ultimul an. Sociologul Laura Grünberg, specialistă în studii de gen, spune că „trăim într-o Românie încă înverşunată, tributară unor mentalităţi rigide faţă de diverse categorii sociale, o Românie care este doar aparent, la suprafaţă, de conjunctură europeană.”

La noi, discriminarea însăşi se tratează ca fiind un tabu, spune şi Haller Istvan, membru în consiliul director al CNCD. „Acum zece ani, autorităţile refuzau cu desăvârşire că ar exista acest fenomen în România. În general, discriminările pe bază de vârstă sau sex sunt atât de comune, încât ne-am obişnuit cu ele şi nici nu le mai observăm.”

Există prejudecata conform căreia mamele sunt părinţi mai buni decât sunt taţii. Acest fapt complică mult nu doar viaţa de familie, ci şi evoluţia femeilor şi a bărbaţilor, şi mai ales dezvoltarea copiilor

De prejudecăţi  şi stereotipuri nu scăpăm niciodată

Discriminările de gen din societate sunt mult mai dese la adresa femeilor, fără a-i ocoli însă pe bărbaţi. Astfel, majoritatea spitalelor nu permit internarea unui copil decât împreună cu mama, în niciun caz cu tatăl sau cu o altă rudă.

„Şi bărbaţii pot fi supuşi violenţelor conjugale sau hărţuirii sexuale la locul de muncă”, spune specialista în studii de gen Laura Grünberg. Dacă femeile sunt foarte puţine în politică sau în funcţii de conducere şi câştigă în medie mai puţin decât bărbaţii, există şi câteva domenii în care „sexul tare” câştigă mai puţin (de exemplu, industria top modelelor).

Bărbaţii pătrund foarte greu în meserii precum cea de educator sau de baby sitter. O discriminare inversă există şi în învăţământul universitar, care este feminizat: mai multe fete decât băieţi termină studii superioare, explică Grünberg.

Schimbări culturale ale prejudecăţilor

„Suntem într-un proces de schimbări culturale de amploare în care punem abia acum sub semnul întrebării prejudecăţile, discrimimările şi tabuurile ca să găsim soluţii”, spune sociologul Lazăr Vlăsceanu.

România mai are însă un drum lung de parcurs. Prejudecăţile – şi stereotipurile care stau la baza lor – ce afectează puternic societatea sunt cele construite în prelungirea distincţiei natură versus cultură, cele prin care atribuim simplist comportamente, atitudini, opţiuni de viaţă unui anume grup social pe baza unor date biologice legate de sex, vârstă, etnie, preferinţă sexuală etc., explică sociologul Grünberg.

„Femeile, fiind mai legate de natură, trebuie în primul rând să fie frumoase, iar bărbaţii, fiind mai legaţi de cultură, trebuie mai ales să facă (cariere). O serie de clişee promovate de mass-media, şcoală, familie, biserică fac să nu aşteptăm sensibilitate sau abilităţi casnice de la bărbaţi şi nici să nu cultivăm asemenea calităţi la ei, să considerăm homosexualii un pericol social sau anumite meserii tipic feminine sau masculine etc.

Stereotipurile pun o anume presiune socială de a fi în conformitate cu un anume model, iar presiunea dăunează uneori sănătăţii – mai mulţi bărbaţi decât femei se sinucid pe motive de eşec în carieră.”

„Mentalităţile sunt însă în permanentă schimbare. Nu cu mult timp în urmă, virginitatea la căsătorie era un tabu – astăzi este o raritate.

Despre bărbat se spunea până nu demult că trebuie să nu fie mai urât ca dracul – vorbă care nu mai e valabilă astăzi, când tot mai mulţi bărbaţi se îngrijesc de aspectul lor, unii devenind chiar metrosexuali. Suntem pe un teren mişcător... slavă Domnului!”, spune specialista în studii de gen.

Biserica tuturor... sau nu

„Ideea că va trebui să-l ascult pe preot cum îmi spune la nuntă că trebuie să mă supun bărbatului întru toate, pentru că el este «cap femeii», mă scoate din sărite.

Mi se pare un obicei aproape medieval, care m-a amuzat iniţial, până când mi-am dat seama că preotul chiar crede în asta şi vrea să mă convingă şi pe mine”, spune Andra Barbu, 25 de ani, care urmează să se căsătorească peste câteva luni.

„Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap bisericii. Precum biserica ne supune lui Hristos, aşa şi femeile trebuie să se supună bărbaţilor lor întru toate”, spune slujba de cununie ortodoxă.

Pentru multe dintre femeile obişnuite cu ideea egalităţii între sexe, limbajul bisericesc poate părea discriminatoriu. La acestea se adaugă interdicţia femeilor de a intra în altarul bisericii, imposibilitatea acestora de a urma cariere preoţeşti şi chiar interdicţia pe Muntele Athos.

Sociologul Lazăr Vlăsceanu e de părere că biserica nu afirmă tranşant inegalitatea dintre sexe, dar o consacră prin ritualul cununiei. „Culmea e că participăm la ritual fără a conştientiza implicaţiile unei astfel de angajări în faţa altarului, a lui Dumnezeu.

” În opinia sa, însă, oamenii dau mai multă atenţie ritualului decât conţinutului acestuia, şi de aceea îl tolerează. De altfel, în principiu, „persoanele cărora nu le convin aceste canoane îşi pot schimba religia”, spune Haller Istvan de la CNCD, instituţie care nu poate avea nicio ingerinţă în canoanele bisericeşti.

„Ortodoxia este conservatoare, dar treptat se deschide către viaţa reală – îşi mai flexibilizează cutumele sau cel puţin trece discret cu vederea anumite lucruri”, spune Laura Grünberg. „Multe dintre cuplurile care fac legământul cununiei în biserică se amuză de paragrafele care cer femeii să se plece în toate bărbatului său şi să vieţuiască după voia sa.

Le acceptă din respect pentru instituţia bisericii, pentru ritualul mitic al cununiei în ansamblul lui. Nu cred că influenţa bisericii astăzi asupra tabuurilor de gen mai este aşa de importantă ca în trecut, nici măcar în zona rurală, chiar dacă ne declarăm în proporţie mare încrederea în această instituţie.”

Preotul Constantin Coman, profesor dr. la Facultatea de teologie din Bucureşti, explică relaţia dintre sexe în viziunea bisericii din perspectiva tezei conform căreia „bărbatul şi respectiv femeia reprezintă două vocaţii specifice, întemeiate pe două firi specifice. (...) „Distincţia între bărbătesc şi femeiesc este fundamentală. Bărbatul este definit ca atare exclusiv prin raportare la femei, iar femeia este definită ca femeie exclusiv prin raportare la bărbat.”

Obsesia egalităţii duce la amestecul firilor

„Obsesia egalităţii care domină mentalitatea contemporană şi modul în care aceasta este percepută nu rezistă nici celei mai elementare logici”, spune pr. Coman. „Egalitatea bărbatului cu femeia nu constă în a putea face bărbatul ceea ce este specific femeii şi femeia ceea ce ţine de firea şi vocaţia bărbatului.

Această obsesie duce la cea mai cruntă lovitură dată speciei umane înseşi, adică la amestecul firilor.” Egalitatea bărbatului cu femeia înseamnă în fapt „egalitate de şanse în a-şi împlini fiecare vocaţia proprie, bărbatul vocaţia bărbătească şi femeia pe cea femeiască”.

Femeia poate aspira la lucruri şi lucrări „bărbăteşti” şi le poate face uneori chiar mai bine ca bărbatul, dar „îşi asumă un risc major: acela de a atenta la propria feminitate”. La proporţii mari şi perioade mari, acest atentat duce la „pervertirea firii”, explică preotul.

Citatul din Scriptură amintit mai sus trimite la vocaţia specific bărbătească de „a-şi asuma responsabilitatea prin asumarea deciziei şi a iniţiativei”. „Paradoxul este că, din câte cunosc eu, femeile se plâng tocmai că soţii lor sunt lipsiţi de iniţiativă şi de responsabilitate, incriminându-i pentru nelucrarea vocaţiei specifice.

Pe de altă parte, râvnesc la preluarea conducerii în cuplu şi de cele mai multe ori chiar reuşesc, răsturnând logica bisericească. Nu ştiu dacă relaţia în care femeia stăpâneşte şi bărbatul este cel care se supune este cea mai plăcută. Aceasta nu place nici respectivelor femei. Dovadă stă faptul că nu-şi arată în public această stare!”

În ceea ce priveşte interdicţia pe Sfântul Munte Athos, aceasta are o justificare care, „departe de a afecta în vreun fel pe femei, aruncă mai curând oprobriu asupra bărbaţilor”, deoarece ţine de slăbiciunea acestora.

„Simţindu-se slabi în lupta cu propriu trup şi cu propriile patimi, bărbaţii se protejează închizându-se într-un spaţiu în care să nu pătrundă femeile. Departe de a fi un motiv de laudă al bărbaţilor, este evident unul de smerire a lor”, spune Pr. profesor Constantin Coman.

Stereotipuri necesare

Orice societate se clădeşte pe stereotipuri şi are nevoie de ele – de „etichete” – şi implicit de reguli, norme, pentru a da sens realităţilor din jur, pentru a le numi, e de părere Laura Grünberg. „Ne angajăm în gândirea stereotipă din nevoia de clasificare, ca un răspuns la anumiţi factori de mediu, ca un mod de a ne justifica şi menţine un anume status-quo.

O facem de asemenea din nevoia de identitate socială sau pur şi simplu din conformism, din spirit de turmă.” Stereotipurile sunt necesare, dar şi periculoase: dacă tot îi spui unei blonde că este proastă, e foarte posibil ca ea să-şi asume involuntar această identitate şi să se comporte ca atare.

Rezistente la schimbare, prejudecăţile şi stereotipurile nu sunt totuşi imune la ea şi sunt permanent înlocuite cu altele. Dar nu scăpăm de ele niciodată.

Femeia în Biserica Ortodoxă

Locul femeii în Biserica Ortodoxă este o temă deosebit de importantă pentru viaţa şi misiunea eclezială. Înainte de orice, majoritatea celor care sunt în fiecare duminică şi zi de sărbătoare în bisericile noastre sunt femei. Tot ele sunt cele care au dat credinţa mai departe în timpul comunismului.

În general, dacă societatea românească a ieşit cât de cât teafără din această perioadă se datorează tot lor. Din punct de vedere canonic, nu poate fi făcută o distincţie între membrii Bisericii pe criteriul genului. Femeile sunt în acelaşi mod membre ale Bisericii ca şi bărbaţii.

Diferenţierea de gen începe în momentul în care se articulează şi se dezvoltă detaliile vieţii sociale din interiorul comunităţii de credinţă, femeile ocupând un rol secund. Cu sau fără voia ei, Biserica traduce realităţile unei societăţi profund patriarhale.

Ceea ce nu înseamnă că femininul sau feminitatea sunt atribute lipsite de importanţă spirituală. Astfel, întreaga mariologie (teologia despre locul şi rolul Maicii Domnului în planul de mântuire) se reflectă în viaţa Bisericii, la rândul ei nu întâmplător feminizată (maica Biserică).

Aşadar, paternitatea lui Dumnezeu vine să se completeze fericit cu feminitatea Mariei ca exponentă a întregii umanităţi, nu doar a femeilor. Sigur, revenind la practica de zi cu zi, ceva din structura mentală a patriarhatului rezistă până azi: de la diabolizarea elementului feminin de către anumite cercuri ascetice şi până la lipsa de interes faţă de posibilul rol pe care femeile (mai ales soţiile de preoţi sau cele cu studii teologice) ar putea să îl aibă în misiunea Bisericii.

Faptul că abia acum, în ultimul Statut al BOR, a fost trasă consecinţa evidenţei antropologice potrivit căreia din adunarea parohială fac parte şi femeile, este sugestivă pentru ritmul în care se produc anumite procese de regândire a realităţilor bisericeşti.

Pe scurt, eventualele derapaje la adresa locului şi rolului femeii în Biserică se datorează nu datelor dogmatice, credinţei, cât acumulărilor culturale ale căror purtători, de cele mai multe ori inconştienţi, sunt inclusiv slujitorii (bărbaţi) ai Bisericii. În fine, aş semnala şi faptul că, prin comparaţie cu evoluţia din creştinismul occidental, chestiunea locului femeii în Biserică nu trebuie pusă în termenii emancipării, ai feminismului.

Ar însemna o caricaturizare a diversităţii naturale a genurilor şi ar conduce dezbaterea într-o direcţie total străină de duhul Evangheliei. (Radu Preda, teolog, Institutul INTER, Cluj)