Modest Guţu:„Cercetarea te trage înainte şi te obligă să continui”

Modest Guţu:„Cercetarea te trage înainte şi te obligă să continui”

Când a intrat în Antipa, în 1965, avea 28 de ani. Dacă îşi face bilanţul acum, la 72 de ani, Modest Guţu ar trebui să mai scrie nişte cărţi, doar pentru a cuprinde concluziile din viaţa sa profesională.

Numai că nu are de gând să îşi facă acest bilanţ. Pentru că, în ciuda faptului că e pensionat de patru ani, continuă să vină în fiecare zi la Antipa, în micuţul său laborator.

Stă aplecat asupra a zeci de desene – sunt specii pe care le descrie sau pe care încă le studiază. Cine ştie dacă nu cumva, chiar în acest moment, nu are în faţă o nouă specie, care se va alătura celor 51 de genuri şi 125 de specii nou descoperite de el, de-a lungul timpului?

Micul aparat radio e pierdut printre cărţi, de unde răzbate o şansonetă. Îşi face loc printre zecile de tuburi ce conţin specii microscopice, printre tratate de zoologie, dicţionare latine, hărţi ale lumii şi tocuri de ochelari.

Pe masă sunt zeci de desene la care lucrează, realizate în tuş, şi, lângă ele, câţiva biscuiţi şi un pahar cu apă rece, pentru cine îi trece pragul. Modest Guţu este carcinolog, adică specialist în crustacee. Obiectul său de studiu îl constituie animalele subacvatice microscopice dintr-un grup denumit tanaidacee. În toată lumea sunt opt specialişti ai acestui grup, iar el este considerat cel mai prolific dintre toţi.

La scufundări în Marea Caraibilor

„Nu poţi lucra dacă nu ai tot ce s-a scris despre grupul respectiv în toată lumea. Nu poţi şti dacă ai descoperit o specie nouă. Pentru că o specie poate trăi în Australia, dar şi pe coasta de est a Africii, poţi crede că ai descoperit, dar în realitate să te înşeli.” Primul lucru important care i-a folosit a fost faptul că a avut acces la o bibliografie internaţională. Reputatul profesor Mihai Băcescu, pe atunci director al muzeului, a fost cel care l-a ajutat.

La scurt timp după ce s-a angajat la muzeu, a publicat diverse studii împreună cu profesorul Băcescu şi s-a impus rapid la nivel mondial. Prima expediţie în care a plecat a avut loc în 1973. “Primisem o bursă la Institutul de Oceanologie din Havana, Cuba. Făceam scufundări zilnice în Marea Caraibilor. Am locuit pe vas pe parcursul expediţiei”, îşi aminteşte Guţu.

„Dimineaţa la şase era scularea, apoi aruncam draga, o plasă care era scufundată pe fundul mării. Tot ce se aduna era selectat pe punte: se spăla materialul şi apoi animăluţele mai mari se luau cu mâna, cele mici treceau prin sită, iar cele microscopice se scoteau din nisip. Abia după asta începea adevărata muncă.”

A adus de acolo şi a depus în colecţiile muzeului peste 100 de specii diferite: moluşte, stele de mare, cochilii de melci şi foarte multe din domeniul său, ordinul tanaidaceelor.

Prietenii din microscop

În urma expediţiilor realizate în colaborare cu Oceanic Club din Constanţa, au fost descoperite 40 de specii noi şi s-au colectat 47.000 de exemplare de animale

Animăluţele pe care le studiază Guţu nu sunt colorate şi poate că nu vor uimi niciodată vizitatorii unui muzeu. În primul rând, pentru că pot fi vizualizate doar la microscop. Şi totuşi, el le-a dedicat cea mai mare parte a vieţii sale. Dar tot ele l-au atras prin toată lumea şi ­i-au adus cele mai mari satisfacţii profesionale.

“Animăluţele acestea trăiesc pe fundul mării, sunt hrană pentru animale mai mari şi o verigă importantă din lanţul trofic marin. Le-am ales pe ele ca obiect de studiu pentru că sunt cunoscute destul de puţin. Toţi s-au ocupat cu ce e mare, ce e uşor de studiat. Dar fauna acvatică, şi în special microfauna, nu este cunoscută nici măcar în proporţie de 50%.“ 

Când s-a apucat el să studieze aceste microorganisme erau 200 de specii cunoscute în lume. Acum sunt 1.000. Dintre acestea, 200 au fost descoperite de doi români: Guţu – 125 de specii şi profesorul Băcescu - 75.

E nedrept să te opreşti

În atlasele şi enciclopediile lumii, aceste noi specii poartă ca indice numele celui care le-a descoperit. Cea mai dragă dintre descoperirile sale îi este genul Bunakenia, numită astfel după numele insulei Bunaken, din Marea Celebes (situată între Insulele Filipine şi Indonezia).

“Nu pot să uit cum am dormit într-o încăpere din bambus, pentru că eram găzduiţi la localnici. Mâncam cu ei şi unii ne erau ghizi, în timpul colectărilor.“ Indonezia de fapt este ţara care i-a plăcut foarte mult. „Recifii de corali, peştii multicolori, cu forme nefireşti, aricii şi stelele de mare, toate sunt un spectacol incredibil“, visează încă cu ochii deschişi cercetătorul.

Capibara (Hydromy Crysogaster), cel mai mare rozător din lume, a fost adus de naturalişti din America de Sud

Amintirile îi sunt concentrate în sute de filme fotografice, din Oceanul Atlantic, mările Andaman (Thailanda) Java şi Bali (Indonezia), Caraibilor sau Celebes. A făcut expediţii de cercetare şi pe Amazon şi a ajuns şi în Chapada Diamantina, o zonă cunoscută căutătorilor de diamante, aflată în Brazilia.

Dar cel mai bine îi amintesc despre locurile pe unde a fost tocmai speciile pe care le-a descris şi descoperit, recunoscute de reputaţi specialişti din toată lumea. Datorită muncii sale a fost distins cu numeroase distincţii, dintre care premiul Richard i-a fost acordat de către însuşi Jacques Yves Cousteau, celebrul explorator francez. Ce ar mai fi de făcut, aşadar? O pensie liniştită, în liniştea căminului, ar spune unii. Modest Guţu este însă de altă părere.

“Am acumulat atât de mult şi am încă specii în lucru, care aşteaptă să fie descsoperite. Dacă ochii şi mâinile te ajută, e nedrept să te opreşti.“

De ce sunt interesante muştele

„În Tunisia, în  2006, după zile de rătăcire prin pustiul fără apă din sud, m-am bucurat de norocul de a găsi pe ţărmul mării, la Cap Serrat, o frumoasă pânză de apă dulce, cu vegetaţie, de lângă care nu m-am dezlipit o zi întreagă. Aproape de suprafaţa ei ţopăiau nişte norişori ca un fum negru, pe o linie zigzagată: sus-jos, dreapta-stânga, înainte-înapoi şi de la capăt. Erau muştele dansatoare...“, scrie în cartea în curs de apariţie „Bivuacuri sub semilună“, de Corneliu Pârvu.

Profesorul Băcescu i-a spus odată lui Pârvu că stă cu nasul în microscop şi cu capul în nori. „Avea dreptate. Eu visez când lucrez dar nu sunt niciodată departe de obiectul muncii mele. Este o diversitate extraordinară a speciilor şi un spectacol nesfârşit.“ Poate cel mai romantic dintre cercetătorii de la Antipa, Corneliu Pârvu este înainte de toate entomolog, adică se ocupă de studiul insectelor.

Îi plac în special muştele, aşa că a studiat nu mai puţin de 55 de familii, din 100 câte există. Are sute de cutii şi cutiuţe în care sunt prinse cu bolduri subţiri suratele sacrificate pentru ştiinţă. Unele mici, altele subţiri, unele mai verzulii şi altele care se confundă una cu cealaltă, deşi  fac parte din familii diferite.

Pentru Pârvu, muştele nu sunt doar banalele insecte pe care le alungăm când ne deranjează bâzâitul lor, sunt chiar demne de un interes crescut. “Au un sistem incredibil, pe care bionica aviaţiei încă nu îl foloseşte: balansierele. Aripile inferioare, patru rădăcini de aripi care s-au transformat în balansiere şi acelea se răsucesc în toate felurile, pentru ca ele să nu-şi piardă echilibrul”, explică naturalistul.

Un caleidoscop formidabil

„Lucrăm toată dimineaţa; eu aranjez insectele, domnul Mur liliecii prinşi azi dimineaţă. Tot azi am aflat că şarpele mic şi subţire pe care l-a prins ieri în pădure domnull Mur şi cu mine, şi pe care-l credeam nevinovat, e de fapt veninos, are dinţi mici pe care nu i-am zărit în umbra pădurii. Am avut noroc că nu ne-a muşcat.“

Domnul Mur din povestea lui Pârvu este nimeni altul decât directorul Murariu. El şi toţi colegii de la Antipa care au mers în expediţii vor apărea în cartea în curs de publicare a naturalistului. Întrebarea care se ridică este când a mai scris şi cartea, dacă în expediţii colectau şi numerotau şi macerau de dimineaţă până noaptea. „Târziu, după ce ne linişteam cu toţii, şi terminam de numerotat şi de adnotat la lampă, colegii se culcau şi eu mă apucam de scris.“

Pârvu are însemnări din majoritatea zilelor de expediţii, din Maroc, Tunisia, Turcia şi Siria. Nu a putut să nu povestească peripeţiile prin care au trecut şi locurile care le-au devenit tabără temporară. Însă fără colaborarea cu Oceanic Club din Constanţa, ONG-ul care le-a pus la dispoziţie logistica, şi chiar duba cu care s-au deplasat, toate aceste expediţii, care au dat descoperiri, studii internaţionale, conferinţe de specialitate, articole în revistele lumii şi capitole în enciclopedii internaţionale nu ar fi putut avea loc.

Din locurile pe care le-a colindat, Pârvu s-a întors acasă cu 15 specii noi, care n-au mai fost semnalate niciodată de altcineva. Cele mai multe sunt diverse musculiţe, din domeniul său de cercetare zoogeografia dipterelor. Oare nu se plictiseşte să studieze doar diverse forme de musculiţe? “Te duce cercetarea, te trage înainte şi te obligă să continui. Nu te mulţumeşti doar să descrii musculiţa, treci la areal, aria de răspândire, iar răspândirea e în funcţie de preferinţele ei, să se ferească de duşmani, să-şi caute de mâncare. Este un caleidoscop formidabil.“

Nu se termină niciodată

„Corturile sunt montate, pe cât se poate, la umbra copacilor; unul este un portocal, ceilalţi sunt eucalipţi. Seara, la lumina lămpii, colectez nişte gândaci coloraţi în roşu şi negru; au un fel de mecanism care le permite ca atunci când îi aşezi cu partea ventrală în sus, să sară la o înălţime de câteva zeci de centimetri, fapt care pe Dudu îl fascinează.

Noapte caldă, somn bun, unii în cort, alţii pe saltele, afară“, scrieîn cartea lui Pârvu. Naturalistul, explică el, vede lumea pe care o cercetează ca pe un spectacol. Odiseele care s-au petrecut în lumea omului s-au petrecut şi în lumea naturală a plantelor, animalelor şi insectelor, care au avut războaiele lor, eşecurile lor, expansiunile şi retragerile lor. “Şi ceea ce facem este să reconstituim arheologia istoriei naturale a unor genuri, specii, famili, ordine. Iar comportamentul insectelor este un domeniu care fascinează şi care dă răspunsuri pentru lumea oamenilor, în genetică şi medicină.”

De ce fascinează atât de mult universul cercetării şi cum de se nasc pasiuni atât de înflăcărate, mai întâi într-un laborator şi apoi pe teren, în călătoriile în care  cercetătorii se întâlnesc faţă în faţă cu obiectul de studiu? Şi oare ce simţi atunci când descoperi o nouă specie? Şi de ce nu ieşi la pensie ca tot omul care a muncit o viaţă întreagă, ci studiezi până la ultima suflare, aşa cum au făcut Racoviţă, Antipa, Băcescu?

Sunt unele răspunsuri care se găsesc doar la ei şi pe care nu le vom afla, poate, niciodată. Pârvu povesteşte o istorioară cu un reputat profesor, care studia specii din Deltă de peste 30 de ani. „Nicolae Botnariuc, un reputat cercetător hidrobiolog al Deltei, a mers acolo zeci de ani. La un moment dat l-au întrebat unii: domnule profesor, n-aţi mai terminat cu cercetarea asta? Mai bine recunoaşteţi că aţi venit să mâncaţi o saramură de peşte şă să beţi o vodcă. Dacă dumneavoastră, care sunteţi profesor doctor şi studiaţi aici de 30 de ani, nu ştiţi tot, atunci cine ştie? Şi ne povestea, cică uite ce au putut să mă întrebe, de parcă cercetarea s-ar termina vreodată.”

Exemplar rar, adus la Antipa

Tarsierul filipinez (Tarsius syrishta) a fost adus la Antipa de echipa de naturalişti a muzeului, tocmai din Indonezia, în anul 1991.

Tarsius este unul dintre primatele cele mai mici din lume şi trăieşte în pădurile insulelor Borneo şi Sumatra (Indonezia) şi Filipine.

Această specie precede ordinul maimuţelor şi are o coadă de 135-275 mm, lungimea capului şi a corpului ajungând până la maximum 160 mm.

Ochii sunt atât de mari, încât, raportaţi proporţional la o fiinţă umană, ar avea mărimea unui grepfrut.

Tarsierii sunt singurele primate, în afară de animalele din genul Galago (Africa tropicală), care pot să-şi învârtească capul la 180 de grade, în fiecare direcţie.

Cum se identifică o specie

Cercetătorul Modest Guţu explică cum anume se procedează în cazul descoperirii unei noi specii. “Am descoperit un animăluţ; stabilesc mai întâi din ce familie este, apoi ce gen, mă duc la bibliografie imediat şi văd câte specii are genul. Trei specii sunt cunoscute în toată lumea, să zicem: una în America, una în Australia şi una în Malaezia.

Dar materialul meu este de pe coasta africană. Nu prea poate fi aceeaşi. Dar trebuie să verific. Mă uit la bibliografie, văd descrierile care s-au dat şi constat că e altă specie, necunoscută. O desenez, o descriu, o dau la publicat şi îi dau nume: după o trăsătură morfologică, după zona unde a fost găsită, sau pot să dedic specia unui specialist. Eu am dedicat specii soţiei şi fiului meu.”