Maşinuţele au fost construite cu piese de bicicletă, scaune de birou şi curele de genţi

Construcţia celor două maşinuţe Moonbuggy a durat aproximativ două luni şi jumătate, iar fiecare­ a costat câte 2.000-2.500 de dolari. Banii n-au fost neapărat o problemă. Copiii s-au descurcat. Şi-au tras de mânecă toate rudele, cunoştinţele şi, din relaţie în relaţie, au făcut rost de sponsori.

Echipa câştigătoare a închiriat un atelier unde se aflau multe dintre instrumentele de care aveau nevoie pentru construcţie. „Piesele mici, precum amortizoare, schimbător de viteze, frână, lanţ, rotile, le-am cumpărat de la magazinele de specialitate. Restul pieselor - ţevile, barele - le-am făcut noi, în atelier. Echipa noastră a primit în jur de 50 de milioane (lei vechi - n.r.) de la sponsori, dar am adăugat bani şi de la noi, când a mai fost nevoie, inclusiv în America, atunci când ni s-a rupt lanţul şi a trebuit să cumpărăm unul nou“, povesteşte Ramona.

Cealaltă echipă a improvizat un atelier într-o curte. Roţile şi furcile pentru maşinuţa botezată Zamolxis au fost cumpărate de la un magazin de biciclete, precizează­ Radu. „Am primit şi o sponsorizare în piese făcute la comandă“, spune Cătălin. Piesele pe care nu le-au găsit la magazinul de biciclete, le-au achiziţionat de la depozite de materiale - ţevile de aluminiu, de inox, tabla... „Scaunele au fost improvizate din nişte scaune de birou, iar pentru centurile de siguranţă am sacrificat nişte genţi“, completează Cătălin.

Transport cu peripeţii

Când totul a fost gata, şi-au dat seama că nu pot duce maşinuţele în State cu acelaşi avion cu care mergeau şi ei, pentru că erau prea mari. „Am avut o problemă din start, deoarece transportul a fost «mai abrupt». Maşinile urmau să meargă o dată cu noi dar n-au avut loc în cală“, povesteşte Gabriela. Compromisul a fost să le dezmembreze şi să le împacheteze în câte trei cutii. „Noi am plecat şi le-am lăsat să vină cu serviciul cargo.“ Doar că au ajuns destul de târziu în urma lor.

Colac peste pupăză, au descoperit că, în timpul transportului, maşinuţele lor suferiseră şi câteva accidente. „S-a rupt o frână, schimbătorul de viteze a intrat în pinioane, plus că ambele maşini au ajuns destul de târziu, în noaptea de dinaintea concursului. La şapte dimineaţa începea concursul şi noi am stat de pe la şase seara până la patru dimineaţa să le asamblăm şi să reparăm ce se mai stricase. Am dormit o oră şi ne-am trezit din nou să lucrăm la maşinuţe“, îşi aminteşte Sorina.

Al doilea vehicul lunar al elevilor români, Zamolxis, nu a terminat cursa, pentru că i s-a rupt pedalierul

Atelier sub o copertină de hotel

Fatalitatea părea să-i urmărească la tot pasul. Noaptea „albă“ în timpul căreia şi-au reasamblat vehiculele s-a lăsat cu tunete şi fulgere. „Se anunţase tornadă“, spune Cătălin, mai în glumă, mai în serios. „N-aţi vrea să ştiţi cum ploua“, confirmă şi doamna Stoica. „A fost furtună şi noi le-am montat afară, sub o copertină de la hotel.

Mă mir că n-au răcit!“ Patricia, în schimb, e de altă părere. „A fost genial“, spune ea. „Aveam un oarecare adăpost, nu foarte eficient“, împrejur era noapte, vântul urla, ploaia secera „iar noi ţineam deasupra lumina de la o lanternă şi câteva telefoane.”

Start cu lanţul rupt

Competiţia a început dis-de-dimineaţă.­ „Aveam avantajul că puteam să intrăm în concurs când eram gata, aşa că am intrat abia pe la 12.00. Probleme am avut şi la start. Cu zece minute înainte de cursă ni s-a rupt lanţul. Apoi ni s-a mai rupt o dată în timpul cursei, dar atunci a sărit Luca să ne ajute“, povesteşte Mădălina. „Puteam să ne şi dăm jos să împingem maşina, dacă nu treceam peste un obstacol, dar eram penalizaţi de fiecare dată“, spune Ciprian. „Era destul de complicat, erau multe echipe care nu reuşeau să treacă peste obstacole şi toţi au admirat cât de mult am reuşit să parcurgem din cursă de prima oară“, completează Mădălina. „Şi cred că eram şi cei mai tineri de acolo. Mulţi ne-au încurajat, pentru că ei erau din licee tehnice care cu asta se ocupau“, adaugă Cătălin.

Cursa o câştigau cei care scoteau cel mai bun timp. Prima echipă a depăşit timpul maxim de 12 minute alocat pentru traseu, iar cea de-a doua nu a reuşit să termine, pentru că i s-a rupt pedalierul. Câştigătorii premiului cel mare erau recompensaţi cu 5.700 de dolari, plus o săptămână în tabăra „Space Camp“. „Mai era un premiu deosebit de interesant: pentru cel mai urât accident din timpul cursei! Noi ne-am străduit, dar n-am reuşit; l-am făcut prea solid“, râd băieţii. Dacă vă întrebaţi şi în ce constă premiul pentru cel mai urât accident, răspunsul este: „Spitalizare gratis!“, spune Cosmin, râzând cu gura până la urechi.

Deşi nu au luat premiul cel mare, toţi sunt de părere că cea mai bună parte a excursiei de cinci zile în Statele Unite a fost cursa în sine şi, desigur, faptul că au socializat cu oameni din culturi diferite. Iar, din tot ce au vizitat, muzeul NASA i-a impresionat cel mai mult. „N-am avut decât două zile, cele de dinaintea venirii maşinuţelor, în care am vizitat centrul oraşului, ne-am luat suvenire şi am văzut muzeul NASA care era cu adevărat impresionant“, afirmă Patricia.

Spiritul american

Când privesc înapoi, impresiile legate de cursă, locuri şi oameni se amestecă în mintea celor 12 adolescenţi într-un sentiment general plăcut. „Am cunoscut foarte multe persoane interesante“, afirmă Ioana, vorbind despre ce a însemnat pentru ea experienţa americană. „Cel mai mult mi-au plăcut oamenii. Da, era impresionant muzeul, dar oamenii erau foarte deschişi, mult mai optimişti şi încercau să te ajute cât de mult puteau.“

Pentru Anda, cel mai interesant aspect a fost că a avut ocazia pentru prima dată să facă ceva practic. Ea a făcut parte din echipa care nu a reuşit să termine cursa. „Chiar mi s-a părut super distractiv. Şi mă oftic că s-a rupt «chestia» aia şi că n-am putut să terminăm.

Dar i-am susţinut pe ceilalţi.“ În rest, deşi nu a avut ocazia să viziteze foarte mult, spune că a fost interesant să vadă „căsuţele cu acele cutii poştale, aşa cum erau în filme, şoferul autobuzului care asculta muzică gospel, lucruri pe care până acum mi le puteam doar imagina”.

Luca a fost impresionat de „visul american“: „Până la urmă, mie mi s-a părut foarte interesant că de această cursă s-au ocupat nişte oameni care chiar înseamnă ceva în domeniul ingineriei: de la directorul companiei Boeing - care a venit personal la deschiderea competiţiei -, până la reprezentanţi ai NASA. Mi se pare un lucru foarte bun că ei, în general, ştiu să susţină valorile.

Cred că spun ceva prin faptul că reuşesc să organizeze şi să sponsorizeze astfel de activităţi. Şi în România sunt astfel de acţiuni, dar nu sunt atât de ample. La ei parcă totul era mai concentrat şi încercau mai mult să te ajute, să-ţi explice «uite, aşa se face, aşa se taie, ce-ar fi să încerci soluţia asta?», şi făceau asta pe parcursul concursului şi la reparaţii, peste tot încercau să te susţină, de la părinţii altor copii, care strigau ca nebunii pe lângă cursă, «hai, hai, mergi că se poate, e foarte bine»..., până la cei de la reparaţii, care erau voluntari, pur şi simplu oameni din oraş care şi-au dedicat o săptămână întreagă să vină să ne ajute, să ne explice mai bine ce soluţii tehnice mai puteam alege.“

Lecţia de solidaritate

Cătălin a rămas foarte impresionat de felul în care au fost trataţi. „Pentru ei nu eram nişte copii de clasa a X-a care veniseră prima dată şi nu ştiau atât de multe despre construirea unui moonbuggy. Noi ne-am chinuit să învăţăm în timpul ăsta scurt, dar nu eram la fel de bine pregătiţi ca alţii care participă an de an sau ca acei copii care sunt din licee tehnice care se pricepeau să folosească toate sculele alea.

Noi ne-am descurcat cum am putut, am folosit toate sfaturile pe care le-am primit, dar se vedea că suntem în primul an. Şi totuşi, toţi cei de acolo nu ne tratau aşa, ne tratau ca pe nişte copii de viitor, ca pe nişte talente în devenire, şi ne-au făcut să ne simţim bine.“

Copiii mărturisesc că solidaritatea pe care au întâlnit-o în America le-a trezit propriul spirit de echipă şi au dat uitării individualismul învăţat acasă. Nu e puţin lucru să ai nevoie de ajutor şi toată lumea să ţi-l ofere fără ca măcar să-l ceri.

Ramona îşi aminteşte că în seara în care au venit maşinuţele, cu atât de puţin timp înaintea concursului, o echipă din India a decis să stea cu ei şi să pună umărul până terminau treaba. „La şase dimineaţa eram foarte descurajaţi, credeam că n-o să trecem de o probă de securitate, pentru că nu ne mergea frâna, şi că n-o să intrăm în concurs, că n-or să ne lase să continuăm, şi era ca şi când totul fusese în zadar.

La un moment dat, cei din India ne-au dat şi lanţul lor, şi noi ne întrebam dacă ar trebui să plătim sau nu... Erau miraţi, au zis că o fac cu toată plăcerea, că le place să ajute, iar asta a fost cu adevărat impresionant.“

Românii, obişnuiţi să câştige

Mai 2005 - Andrei Costea, de la Liceul Internaţional de Informatică, şi Flaviu Bârsan, de la Liceul „Ovidius” din Constanţa, au câştigat marele premiu al Concursului Internaţional de Proiecte „N.A.S.A. – Boeing”. Ei au realizat o staţie independentă de Pământ, numită „Columbiat”.

Ramona, Gabriela, Ciprian, Patricia, Sorina, şi Mădălina au construit maşinuţa care a câştigat două premii la concursul „The Great Moonbuggy Race”, organizat de NASA

Aprilie 2007 - Patru elevi din Constanţa au câştigat Marele Premiu NASA cu un proiect care imaginează o staţie orbitală. Din echipă au făcut parte Oana Olteanu, Cătălina Păraşcă, Adrian Lungu şi Victor Toma, de la liceul „Ovidius”.

Aprilie 2008 – Şase liceeni constănţeni de la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” au câştigat marele premiu la un concurs organizat de NASA. Elevii au proiectat o staţie spaţială circumterestră.