Ioanel Sinescu, urolog: „E o explozie de cancere ale aparatului urinar“

Potrivit profesorului Ioanel Sinescu, Centrul de la Fundeni este cel mai mare din Europa, iar românii nu au nevoie să meargă în străinătate. El avertizează asupra incidenţei alarmante a cazurilor de cancer.

Medic primar urolog, doctor în medicină, profesor universitar, director al Centrului de Chirurgie Urologică, Dializă şi Transplant Renal de la Institutul Fundeni, Ioanel Sinescu este deja un brand în sine.

Discipol al renumitului profesor Eugeniu Proca, cel care a realizat primul transplant renal din România, Sinescu a continuat seria premierelor medicale: în 1985 introduce microchirurgia urologică în România, în 1986 realizează primul autotransplant testicular, iar anul următor este autorul primului transplant renal cu rinichi de la donator în moarte cerebrală.

A publicat peste 500 de lucrări de specialitate internă şi internaţională şi a realizat peste 600 de transplanturi de rinichi în ultimii ani.

„Adevărul": E nevoie de pile ca să ajungi la profesorul Sinescu?

Ioanel Sinescu: Eu la şase dimineaţa sunt întotdeauna în spital şi acord consultaţii tuturor celor care mă solicită. Orice ins din această ţară care vrea o opinie medicală pe care eu aş putea să i-o dau şi să-l şi ajut poate s-o obţină fără dificultate. Nu e nevoie nici de programare prealabilă şi nici de cine ştie ce telefoane. Doar să vină aici.

Şi e totul gratuit, şi consultaţia, şi intervenţia.

Sigur că da, şi mi se pare normal să fie aşa într-un spital de stat. Acum o săptămână, de exemplu, a fost un coleg de-al meu de liceu pe la mine şi m-a rugat să meargă la cardiologie, că avea nişte probleme destul de serioase. Îi cunosc pe toţi cardiologii de aici din Spitalul Fundeni. La trei l-am trimis. Niciunul nu l-a primit aici, fiecare l-a chemat undeva în oraş, la un centru de diagnostic unde au ei practică privată.

Ca să ia bani pe consult.

Da, pentru ca acel consult să se materializeze şi pentru ei, într-un fel sau altul.

Ce face ca această clinică de Urologie, al cărui director sunteţi din 1997, să fie cea mai mare clinică de specialitate din Europa, aşa cum aţi mai afirmat?

Este cea mai mare şi datorită numărului de paturi pentru pacienţi - 200 -, dar mai ales prin gama de patologie pe care o abordează, prin dificultatea cazurilor. Este singura clinică de urologie din Europa care acoperă toate cele 13 supraspecialităţi ale urologiei. Sunt clinici prestigioase în Europa dar nu veţi găsi în acelaşi loc rezolvare de top în oncologie urologică, transplantare renală, chirurgie microscopică, andrologie.

Cât de importante au fost specializările din America?

Eu am avut câteva şanse profesionale extraordinare. În 1984 am studiat în SUA chirurgia sub microscopul operator şi apoi am adus-o în România. Mi-am format apoi o serie de prieteni acolo şi am beneficiat de ajutorul lor. Am trimis apoi colegi din spital la specializare, m-am mai dus şi eu.

Aţi adus în ţară şi ideea prelevării de organe pentru transplant de la pacienţi în moarte cerebrală.

În 1993 am trimis un fax prietenilor mei de acolo şi le-am spus că vreau să învăţ să prelevez rinichi de la donatori în moarte cerebrală. M-au primit cu drag şi am stat acolo şase luni, făcând tot ceea ce înseamnă chirurgie urologică. Am avut marea şansă să mă primească în sala de operaţie şi să operez cu ei. Eu am văzut acolo ce înseamnă urologie americană, acum sunt în comitetul director al Asociaţiei Europene de Urologie şi aud despre tot felul de conturi deschise şi publicitate pentru cazuri care au nevoie de intervenţii în străinătate. Nu e cazul, pentru că noi suntem un punct fierbinte pe harta urologiei europene.

Aţi format aici o echipă de medici tineri.

Da, eu sunt cel mai vârstnic dintre ei. I-am trimis la specializări în Europa şi în afara ei, în aşa fel încât atunci când se întorc să facă ceva cu totul special, să îşi aleagă fiecare câte o felie din acest domeniu. Este cea mai mare şi mai competitivă echipă din Europa, sper să o pot menţine în continuare, cu toate dificultăţile de la noi din ţară. Acum nu mai am prea multe argumente. Iniţial am avut: i-am oprit în clinică pe tinerii rezidenţi foarte buni care au ajuns să trateze o patologie de o dificultate extremă, care îi atrage profesional. Dar acum foarte mulţi din domeniul medical românesc pleacă din ţară, sper ca acest lucru să nu se întâmple şi aici, la Fundeni. La noi este o uzină de chirurgie, cu 30-35 de operaţii în fiecare zi.

Ce credeţi că aţi preluat de la reputatul profesor Eugeniu Proca, mentorul dumneavoastră?

Modalitatea de instrucţie proprie în specialitate, un soi de tenacitate ieşită din comun, un rafinament chirurgical, în sala de operaţie şi în afara ei, pe care nu îl aveau ­mulţi. Toate acestea le avea profesorul. Nu ştiu ce am preluat exact, dar ştiu că am avut un mare noroc în perioada mea de formare. Am fost în preajma unui profesionist foarte bun, format în străinătate, modern, dornic să facă lucruri deosebite.

Aţi sesizat în ultimii ani o avalanşă de cazuri la un diagnostic anume?

Vin întâi de toate pacienţii care au nevoie de transplant renal şi mai ales pacienţii care au cancer la aparatul urogenital: cancer de glandă suprarenală, de rinichi, de vezică urinară, de prostată, de testicul, de uretră.

Este alarmantă creşterea asta?

Da, este o explozie de cancere şi nu doar ale aparatului urinar, ci la modul general. Dar o să vorbesc despre specialitatea mea, unde am statistici. Profesorul Proca scotea la vremea aceea 20 de vezici urinare pe an din cauza cancerului. Acum, depăşim confortabil 300. Opera aproximativ 30 de bolnavi cu cancer renal pe an, noi facem mult peste 300. În ultimele două decade s-a constatat o incidenţă mult mai mare a cancerului. Şi cel mai frecvent cancer din patologia umană este cancerul de prostată.

Curriculum Vitae

- 1984 - specializare în transplant renal (chirurgie sub microscop operator) în SUA, la UCLA (Los Angeles, California), Louisville (Kentucky) şi New York
- 1989 - specializare în tehnici de abordare modernă a aparatului urinar cu diverse instrumente sofisticate, la Hamburg şi München, RFG (endourologie si litotritie extracorporală)
- 1990 - specializare în transplant renal, Tel Aviv, Israel
- 1991-1992 - specializare în chirurgie oncologică, reconstructivă şi transplant renal, Paris, Franţa
- 1993-1994 - pregătire în transplant renal, Cleveland si Louisville, SUA

Profesorul Ioanel Sinescu, aflat în comitetul director al Asociaţiei Europene de Urologie, a realizat peste 600 de transplanturi de rinichi în cariera sa

„Agenţia Naţională de Transplant este dezorganizată complet"

Profesorul Sinescu spune că sunt doar trei medici coordonatori de transplant în toată ţara şi singurul centru unde se realizează aceste intervenţii este la Fundeni. El acuză Agenţia Naţională de Transplant că nu face nimic din ce ar trebui să facă.

În ceea ce priveşte transplantul de rinichi, este lungă lista de aşteptare?

Foarte lungă, sunt în jur de 800 de pacienţi, în condiţiile în care sunt doar 20-25 de donatori în moarte cerebrală în România pe an, fapt ca ne situează pe ultimul loc în Europa la rata de prelevare de organe. Ceea ce e ruşinos.

Sunt oare mai mulţi donatori în moarte cerebrală, dar e o deficienţă de comunicare instituţională?

Exact. Trebuie să se pună diagnosticul de moarte cerebrală, dar apoi acest pacient trebuie menţinut şi tratat ca un ins care se poate recupera complet. Trebuie investiţi bani, timp, atenţie pentru el. Trebuie abordată familia, sunt foarte multe verigi care trebuie să intre în funcţiune. În momentul de faţă sunt tot mai puţini reanimatori, pentru că mulţi au plecat şi atunci, dacă ai de ales între a îngriji un pacient care se poate face sănătos şi unul care deja a murit, probabil că prioritate are primul. Asta ar fi o explicaţie. Alta ar fi slăbiciunea sistemului medical, care nu se angajează la lucru mai mult decât o face. Şi punctual al treilea, susţinerea financiară foarte slabă a acestei activităţi. Ar însemna transport, coordonator de transplant şi multe altele.

Câţi coordonatori de transplant avem în România?

Trei în toată ţara. Spania are vreo mie.

Dar cum este posibil să fie doar trei? Este greu să te specializezi?

Nu, sunt cerinţe minimale, dar e nevoie de salarizare, de dotare tehnică, mijloace de comunicaţie şi transport, substanţe prin care se prezervă acele organe destinate transplantului, laboratoare care ar trebui să funcţioneze non-stop. Unul este făcut de mine, aici la Fundeni, la Cluj este unul, dar nu cred că funcţionează, am instruit medici în acest sens la Oradea, dar centrul este inactiv, nu s-au preocupat de asta.

Deci transplant de orice fel în România se face doar la Fundeni?

Da. Şi puţin la Cluj şi Iaşi. Dar la Cluj este o clinică de specialitate şi şeful ei are o clinică privată, astfel că el internează pacienţii în clinica de stat şi dimineaţa îi duce cu Salvarea în clinica lui privată, ca să plătească. Apoi îi cazează înapoi în institutul statului. Asta este România, din păcate.

Reproşaţi Ministerului Sănătăţii slaba finanţare?

Am de reproşat Agenţiei Naţionale de Transplant a Ministerului, care este dezorganizată complet. Trebuie să se specifice clar câţi bani sunt şi pentru câte transplanturi, mai ales la spitalele judeţene, care au secţii de terapie intensivă mari, să se organizeze echipe de terapie intensivă, capabile să supravegheze în condiţii optime un posibil donator, aflat în moarte cerebrală, are obligaţia să declare orice pacient aflat în terapie intensivă care este în moarte cerebrală. Toate aceste lucruri nu se întâmplă.

Şi ce face atunci Agenţia Naţională de Transplant?

Pierde vremea şi apare la televizor, exagerând o activitate care este muribundă în România.

Cum priviţi acum, prin prisma acestei distanţe în timp, momentul când aţi fost acuzat că Patriarhul Teoctist ar fi murit în operaţie din cauza dumneavoastră?

La Patriarh am gândit toate lucrurile corect din punct de vedere medical şi al specialităţii mele. Am făcut o sută de mii de calcule cu trei zile înainte să vină aici. Ceea ce n-am putut eu să prevăd atunci a fost ceva ce nu ţine de specialitatea mea. Au fost complicaţii care au venit pe alte organe. Şi care se pot întâmpla oricând.

A fost atunci vârsta o problemă?

Vârsta nu a fost un factor prohibitiv, nu este cel mai vârstnic pacient pe care l-am operat. Cel mai vârstnic avea 106 ani. Dar Patriarhul avea o biologie bună şi era sănătos şi şi-a dorit foarte tare operaţia. Dar biologia nu e matematică, mai sunt uneori şi reacţii imprevizibile.

Şi acesta a fost un astfel de caz?

Au apărut complicaţii nelegate de chirurgia în sine. Au apărut după, neinduse de actul chirurgical.