Întoarcerea din Iadul drogurilor
0
Adolescenţii cunosc astăzi efectele distrugătoare ale drogurilor. Dar în anii ‘90, când România abia devenea ţară de consum, tinerii îşi dădeau măsura teribilismului cu noua „distracţie”. Acum, cei care au supravieţuit se luptă încă să-şi refacă viaţa.
Când ieşi din Bucureşti spre comuna Grădiştea, după ce treci de strada Libertăţii şi coteşti la stânga pe strada Şocului, îţi ies în cale, dintre copaci, o biserică veche, iar vizavi, un parc cu leagăne şi tobogane multicolore, de unde răzbat câteva chiote. Drumul se duce în curtea mare a centrului Teen Challenge, un ONG care îi ajută pe dependenţii de droguri să-şi depăşească problemele. Porţile, mereu deschise, sunt păzite de Leuţu’, un câine de pripas, cu o ureche bleagă.
Dincolo de ele, o casă albă, pe două niveluri, în spatele căreia se-ntinde un lac. Seamănă cu o tabără de tineret. Într-un fel, chiar aşa şi este, doar că din tabăra asta nu pleci peste zece zile, ci peste un an, şi nu ca vii să te relaxezi, ci pentru a-ţi schimba viaţa. Pe gratis.
În curte, trei băieţi meşteresc nişte rafturi din câteva şipci de lemn. Alţii au de lucru în casă, unde montează o cabină de duş. Ei vin aici voluntar, ba mai dau şi interviu ca să fie primiţi, însă mulţi renunţă pe parcurs, pentru că programul e foarte intens. Solicitant ca la şcoală şi strict ca în armată. În trei ani de când există centrul, 100 de toxicomani i-au trecut pragul. Doar opt au reuşit însă să primească diploma de absolvire.
Cătălin e primul dependent de droguri care a terminat programul. Acum, la 27 de ani, el este angajat al ONG-ului şi reprezintă un model pentru ceilalţi, o dovadă pentru cei care cred că drogaţii n-au nicio şansă de recuperare. Avea 17 ani când a fumat prima dată heroină. Cei 12 băieţi din gaşca lui erau deja versaţi.
Presiunea grupului şi curiozitatea l-au împins de la spate. Cătălin îşi finanţa dependenţa cu ajutorul unui prieten ai cărui părinţi erau mai înstăriţi. După doi ani s-au certat şi banii au încetat să mai vină. A început să fure, întâi din casă, apoi de pe stradă.
Cătălin este primul dependent de droguri al cărui destin s-a schimbat după programul de reabilitare
Majoritatea băieţilor din gaşcă ajunseseră la închisoare, câţiva muriseră din cauza supradozelor. Părinţii, devastaţi, l-au dus la spital. Ce face însă un drogat când iese de la dezintoxicare? Îşi cumpără o doză. Dependenţa psihică nu poate fi tratată în trei săptămâni, cât durează cura.
„Am plecat din ţară. Voiam să mă las de droguri, am zis că mă duc să muncesc în Spania, să fac altceva.” Însă nu a plecat singur, ci împreună cu câţiva băieţi, aceiaşi cu care aici se droga. „Am ajuns să furăm din malluri.” Problemele cu poliţia şi o ceartă mare cu familia l-au lăsat pe stradă. „L-am înşelat pe prietenul meu cel mai bun cu 20 de dolari. M-a prins cu ajutorul a opt băieţi şi m-a dus la poliţie.” Putea să facă închisoare atunci, însă, după ce i-a ascultat declaraţia, căpitanul de poliţie i-a spus că e liber să plece.
„Nu trebuia să facă asta. Aveau martori. Ăsta nu e noroc”, povesteşte Cătălin, convins că a fost un semn „de sus”. S-a întors acasă, singurul loc unde putea să meargă. Mama lui însă nu mai voia să aibă de-a face cu el. Devastat, şi-a rugat tatăl s-o îmbuneze. Aşa a ajuns pentru a patra oară la dezintoxicare. „Aici i-am întâlnit pe cei de la Teen Challenge. ”
Izolarea de societate
În acest moment, în centru se află şi patru băieţi care provin din acelaşi anturaj. Dintre ei, doar Vali a reuşit să termine programul până acum. Fratele lui mai mic, Bebe, l-a luat de la capăt de trei ori, iar de cinci luni a reuşit să nu se mai drogheze.
„Am fost plecat acasă şi am căzut, adică am tras din nou... am avut nişte probleme cu prietena mea, am auzit nişte chestii despre ea, că ar fi avut pe altcineva, şi asta m-a dărâmat... n-am ştiut să-mi controlez mânia”, povesteşte Bebe cu voce gâtuită.
Băieţii sunt vulnerabili când vine vorba despre iubitele rămase acasă. De multe ori, dacă nu sunt la rândul lor consumatoare, chiar ele îi împing să intre în programul de reabilitare. Doar că, odată acceptaţi în program, ei se rup de orice legătură, familia fiind singura cu care au voie să intre în contact. Fetele nu au atâta răbdare.
„Prima jumătate de an e mai intensivă. Stai aici, lucrezi mult la tine, nu ai contact cu prietenii, cu anturajul, cu strada, cu tot felul de amintiri. Abia după aceea începe mersul acasă şi reluarea legăturii cu societatea. Dar, în principal, ne interesează familia, pentru că ea a fost rănită cel mai tare”, explică Valeriu Costea, unul dintre consilierii de la Teen Challenge.
La Teen Challenge, dependenţa psihică este depăşită prin schimbarea stilului de viaţă
„După două săptămâni, părinţii pot veni la vizită. Însă majoritatea celor care ajung aici sunt cu relaţiile familiale la pământ. La cerere, îi consiliem şi pe părinţi, pregătim terenul pentru întoarcerea lor acasă.”
Viaţa la centru se derulează după un program strict, defalcat pe ore, ca la şcoală. Dimineaţa, băieţii merg la cursuri despre cum să-şi controleze mânia, cum să înveţe din eşec, cum să-şi administreze banii, despre relaţii interpersonale, etica muncii. Apoi au de făcut „mici proiecte” care ţin de curăţenia în centru, de pregătirea mesei, de diverse munci pe lângă casă.
„Nu facem doar aşa, ca să aibă ei o activitate, facem lucruri de care avem nevoie aici”, spune Cătălin, care coordonează multe dintre activităţi. În unele zile au program de sport, iar atunci joacă fotbal sau baschet ori exersează în sala de forţă a centrului.
Planuri de nuntă
Acum, Cătălin zâmbeşte relaxat din spatele biroului său de la centru şi vorbeşte despre cum l-a găsit pe Dumnezeu. Pe birou, lângă computer, stă Biblia. „Ajunsesem într-un moment de disperare. Singur, fără familie, fără prieteni, fără fata cu care trebuia să mă căsătoresc. După vreo lună de locuit pe stradă am strigat la Dumnezeu: dacă exişti şi dacă îţi pasă, atunci ia viaţa mea şi fă ceva cu ea. Eu nu o mai vreau. În momentul acela, am trăit ceva ce nu mai trăisem până atunci: am simţit o eliberare şi-am plâns.”
„Studenţii” de la centrul de recuperare învaţă să muncească în echipă
De atunci, lucrurile au început să se aranjeze în viaţa lui. Anul viitor vrea să dea examenul de bacalaureat. În paralel, îşi face planuri de nuntă.
„Urmează să mă căsătoresc în mai. Sunt cu o fată care, sincer să fiu, nici nu credeam că s-ar fi uitat vreodată la mine.” Datorită logodnicei, tânărul e de două ori motivat să continue şcoala.
„Nu că mă simt inferior, că eu am 12 clase, iar ea e absolventă de masterat, dar vreau să fac asta pentru mine. Mai ales că lucrez aici, am nevoie să fac psihologie sau asistenţă socială, astea ar fi opţiunile şi va trebui să aleg una după ce termin cu Bacul.”
Relaţia cu Dumnezeu a fost foarte importantă în recuperarea lui Cătălin, iar ceilalţi băieţi din centru trec prin experienţe asemănătoare, care îi ajută să reziste tentaţiei de-a se întoarce la drog. Chiar şi aşa, foarte puţini reuşesc.
Mai citeşte şi: Despre droguri, pe şleau
Se încarcă comentariile...
