Efectul Mozart

Efectul Mozart

Despre „Efectul Mozart” şi despre efectele curative ale meloterapiei - terapia cu ajutorul muzicii - se vorbeşte de mai mulţi ani, însă specialiştii iau abia acum în serios calităţile terapeutice ale muzicii.

Prima referire la „Efectul Mozart” a fost făcută în 1991 de cercetătorul francez Alfred A. Tomatis în lucrarea sa „De ce Mozart?” („Pourquoi Mozart?”) pentru a denumi presupusa intensificare a dezvoltării creierului care se produce la copiii sub trei ani dacă ascultă muzica lui Wolfgang Amadeus Mozart.

Doi ani mai târziu, Rauscher, Shaw, and Ky au publicat în revista „Nature” rezultatele unor studii care demonstrau că audiţia sonatelor mozartiene creşte cu opt-nouă puncte rezultatele testelor de inteligenţă ale celor testaţi. Ulterior, în urma studiilor efectuate în laborator, cercetătorii au descoperit că sonatele compozitorului austriac stimulează legăturile între neuroni.

De ce Mozart?

Psihologii care şi-au pus aceste întrebări au descoperit că, ascultând creaţiile acestui mare geniu al muzicii, creierul îşi sporeşte capacităţile intelectuale. Abilitatea de a se orienta spaţio-temporal şi capacitatea de a învăţa sunt mult îmbunătăţite în cazul celor care ascultă piesele compozitorului.

Cercetările au evidenţiat faptul că anumite piese muzicale, cum este cazul sonatei pentru două piane, în Do major (K448), au un efect benefic în cazul crizelor de epilepsie, al căror număr scade în mod evident după aplicarea meloterapiei.

Profesorul John Jenkins, de la Universitatea din Londra, declara pentru BBC că studiile au demonstrat faptul că muzica mozartiană creşte abilităţile spaţio-temporale ale subiecţilor supuşi experimentelor, dar că, probabil, acelaşi efect îl are şi muzica lui Bach.

Chiar şi experimentele făcute pe şoarecii de laborator, declara Jenkins pentru BBC, au demonstrat că animalele amplasate în ambianţa muzicală mozartiană se descurcă mult mai bine într-un labirint faţă de animalele care nu beneficiază de un fond sonor sau care sunt „acompaniate” doar de un fundal muzical oarecare. „Audiţiile mozartiene dau deocamdată doar speranţe în tratamentul epilepsiei, iar «Efectul Mozart» trebuie în continuare studiat pentru a fi utilizat ca terapie probată împotriva epilepsiei”, a mai declarat Jenkins pentru BBC.

Efecte la nivel molecular

Cercetări mai recente, publicate de „New Scientist”, au desluşit însă „Efectul Mozart” la nivel molecular. Studiile asupra şoarecilor de laborator au arătat că în creierul exemplarelor „desfătate” cu meloterapia mozartiană se produce o creştere a expresiei genelor implicate în stimularea şi schimbarea legăturilor dintre neuroni.

Audiţiile cresc expresia genei BDNF („brain derived neurotrophic factor”), un factor de creştere neuronal, a CREB (o proteină care reglează expresia sau activitatea genelor şi, astfel, întregul comportament al celulelor nervoase - compus care intervine şi în procesul de învăţare şi memorare) şi a sinapsinei I, o proteină care stimulează formarea sinapselor. Una dintre explicaţiile „Efectului Mozart” ar fi aceea că ritmul compoziţiilor sale reproduce ritmurile ciclice proprii celulelor creierului.

„Efectul este oarecum intrigant”, susţine Howard Gardner, expert în neurologie la Harvard University, Massachusetts, unul dintre scepticii „Efectului Mozart”. “Există într-adevăr o stimulare neurochimică în creier, ce a putut fi măsurată. Dar în ce măsură aceasta este sau nu produsă de muzica lui Mozart, rămâne de văzut”.

Cu toate acestea, în experimentele clinice, pacienţii care suferă de Alzheimer supuşi audiţiilor mozartiene au suferit o ameliorare a capacităţii lor  de a se orienta şi de a comunica cu cei din jur. Rezultatele încurajatoare obţinute ­i-au făcut pe specialişti să spere că în curând ar putea „prescrie” tratamente pe baza „Efectului Mozart” pentru degenerescenţele neuronale, cum este şi boala Alzheimer.