Colaborare inedită cu Woody Allen

Cel mai interesant concert din cariera lui Alexandru Tomescu nu a fost la Concertgebouw din Amsterdam, Théâtre des Champs Élysées din Paris sau Berliner Philharmoniker. Ci pe un trotuar din centrul Capitalei, în faţa unei băltoace, cu maşinile trecând la doi paşi de el şi oamenii forfotind în jur. S-au adunat la început câteva zeci, apoi tot mai mulţi.

„Acolo nu erau regulile unei săli de concert – oamenii puteau pleca, veni când voiau, puteau vorbi la telefon, puteau claxona dacă erau cu maşina”, povesteşte violonistul. „Ei bine, a fost o atmosferă mai grozavă decât la Carnegie Hall din New York! Simţeam că toţi cei care erau acolo voiau realmente să asculte muzica. Am cântat ore în şir, aşa de mult cum n-am cântat niciodată pe scenă, fiindcă am simţit energia ce venea din comuniunea cu cei adunaţi acolo.” Tomescu a participat astfel la o campanie a Ministerului Culturii de atragere a atenţiei publicului asupra degradării clădirilor de patrimoniu din Bucureşti.

Anterior, în aprilie, violonistul cântase timp de jumătate de oră pe peronul unei staţii de metrou. „Condiţiile erau groaznice, vioara se tot dezacorda din cauza curenţilor de aer, însă a sunat extraordinar”, povesteşte Tomescu. Oamenii lăsau bani în cutia viorii şi treceau mai departe, „ca şi cum ar fi plătit o taxă, taxa pe grabă”. Violonistul nu va uita niciodată senzaţia de singurătate absolută pe care a avut-o atunci: „eram înconjurat de foarte mulţi oameni, dar mesajul meu nu reuşea să ajungă la ei”. „Cei care dădeau bani nu mă priveau. Mă simţeam invizibil, aproape inexistent. O senzaţie foarte stranie şi total opusă celei pe care o am pe scenă, când toţi, absolut toţi ochii sunt pe mine.” Câţiva trecători s-au oprit însă din goana matinală spre birou şi au stat să asculte. Alexandru Tomescu a strâns la metrou aproape 330 de lei, bani pe care i-a donat Asociaţiei Nevăzătorilor din România.

Turnee în licee sau capitale europene

Alături de colegii săi din Romanian Piano Trio, pianistul Horia Mihail şi violoncelistul Răzvan Suma, Tomescu a organizat, trei ani la rând, turneul naţional MusicON. „Pentru început ne-am propus să aducem cât mai mulţi tineri în sălile de concerte, apoi am mers noi înşine în şcoli şi licee, apoi am început să ducem muzica clasică în oraşele fără filarmonici.” De exemplu, membrii Romanian Piano Trio au fost primii interpreţi de muzică clasică care au cântat vreodată la casa de cultură din Haţeg.

Tot un turneu, dar care are ca scop promovarea muzicii lui Enescu în marile capitale ale lumii, va face anul acesta şi violonistul Remus Azoiţei împreună cu pianistul de origine română Eduard Stan. „Încercăm să ne facem datoria cât mai bine pentru a-l prezenta pe Enescu aşa cum merită”, spune solistul. Vor fi 15 concerte promovate de Institutul Cultural Roman, cu program de Enescu şi Brahms, în săli importante din cele mai mari capitale europene, din New York şi din Washington DC. Turneul a fost inspirat de succesul integralei pentru vioară şi pian de Enescu înregistrată de cei doi români. „Efectiv suntem copleşiţi de laude în presa de specialitate. Suntem tare mândri”, spune violonistul.

O şansă de unică

Teodor Ilincăi spune că tot ce a făcut până acum la Opera Bucureşti este un motiv de mândrie, chiar şi rolurile mici pe care le-a jucat la început. A trecut apoi la roluri medii, s-a obişnuit cu scena, iar primul său succes a fost cu rolul Macduff din „Macbeth”. Tot în opera lui Verdi a debutat şi pe plan internaţional, în luna ianuarie, la Hamburg. „Eram cam mic şi fără experienţă”, povesteşte solistul de 26 de ani. „Însă s-a îmbolnăvit tenorul de la Hamburg care trebuia să cânte acest rol şi singurul disponibil eram eu. De aici a pornit totul. Am primit o şansă şi mi-am zis că aşa ceva nu se ratează.” Ilincăi îşi aminteşte că totul a fost „fantastic: acustica, orchestra, dirijorul, stafful, tot. Iar publicul... minunat. Cred că datorită lui mi se întâmplă toate lucrurile frumoase de acum.” După succesul de la Hamburg a urmat unul la Viena, în martie, cu „Nabucco”.

De atunci, contractele curg pentru tânărul tenor român, care va debuta în decembrie în rolul principal din „Boema”, la Covent Garden din Londra. Urmează Toulouse, Monte Carlo, Lausanne, Hamburg, Viena, Atena, Santiago de Chile, dar şi Timişoara. „Până în 2014 am contracte. Şi mai vin şi altele”, spune Teodor, care nu s-a culcat însă pe o ureche, deoarece ştie că „în operă trebuie să confirmi permanent că eşti în cărţi”.

Pentru soprana Laura Tătulescu, un motiv de mândrie este colaborarea cu marele dirijor italian Riccardo Muti, de la care spune că a învăţat foarte mult. Pe de altă parte, lucrul cu celebrul regizor de film Woody Allen, care a debutat anul trecut în regia de operă cu „Gianni Schicchi” de Puccini, la Los Angeles, a fost o experienţă complet diferită. Allen „a avut nişte idei complet inedite care au prins excepţional de bine. A fost o montare extrem de originală, în stilul caracteristic.” Soprana de origine română va cânta anul acesta nu mai puţin de şase roluri la Bayerische Staatsoper din München, dintre care noua producţie „Don Giovanni” „va fi foarte reuşită”. Laura va debuta în rolul Gretel din „Hänsel si Gretel”, va relua Susanna din „Nunta lui Figaro”, apoi „Cosi Fan Tutte”, şi va cânta prima dată rolul Adina din „Elixirul dragostei”.

Pentru Ansamblul Raro, din care face parte Răzvan Popovici (34 de ani), debutul noii stagiuni va fi în octombrie, în Japonia, cu 12 concerte în 16 zile. În cinci ani de la înfiinţarea ansamblului, violistul, pianista Diana Ketler, violonistul Alexander Sitkovetsky şi violoncelistul Bernhard Naoki Hedenborg au înregistrat trei discuri, au ajuns să aibă împreună circa 60 de concerte pe an şi au devenit ansamblu „in residence” la festivaluri de pe mai multe continente, ceea ce le permite să fie „incoruptibili” din punct de vedere muzical.

Formaţia cântă în noiembrie şi la SoNoRo 2009, festival organizat de Popovici, singurul eveniment de muzică de cameră din România. Muzicianului i se pare „o chestie logică” să organizeze un festival de acest gen la Bucureşti, în condiţiile în care fiecare metropolă are zeci de iniţiative dedicate repertoriului cameral. A făcut primele două ediţii „cam singur” şi a înţeles că „e important e să poţi organiza germanic evenimentul. E un efort foarte mare, dar la sfârşit, când stai într-un colţ şi vezi ce frumos este, zici «da, a meritat»”, spune violistul.

Lipsuri financiare

Cu cele 80 de recitaluri pe an pe care le susţine, Popovici e mulţumit din punct de vedere financiar. „Dacă eşti «en vogue», atunci se poate trăi foarte bine din muzică. Dar şansa asta nu o au foarte mulţi.” Tenorul Teodor Ilincăi confirmă: „În România, un artist nu poate trăi decent decât dacă face compromisuri mari. N-o să întâlneşti niciodată în România artişti de vârsta mea (26 de ani – n.r.) care să zică «câştig excelent şi sunt foarte fericit».”

Lipsurile financiare sunt una dintre problemele cu care se confruntă tinerii muzicieni români. Remus Azoiţei a constatat în Occident că studiile de muzică pe care le făcuse serios acasă nu îi dăduseră pe deplin cunoştinţele teoretice de care ar fi avut nevoie. „Când am ajuns la Juilliard, am fost băgat într-un an pregătitor de armonie, contrapunct, compoziţie şi istoria muzicii. Era clar că exista o mare diferenţă între ce ştiam şi ce trebuia să ştiu.” În România „se face instrument serios”, „un student este impulsionat să cânte mai bine, mai repede şi să devină mai puternic tehnic”, dar de multe ori e ignorată latura teoretică. „Din această cauză, artiştii românii, deşi sunt foarte respectaţi ca tehnicieni, de multe ori nu reuşesc să străbată într-o piaţă vestică.”

„Mă simt bine în ţară”

Soprana Laura Tătulescu va cânta stagiunea aceasta în şase spectacole de la Opera din München

În opinia lui Alexandru Tomescu, principala diferenţă între lumea muzicală românească şi cea occidentală este statutul muzicianului. „La noi, e văzut de către cei care nu sunt melomani undeva un pic mai sus decât lăutarul de nuntă.” În plus, Bucureştiul nu are o sală de concerte mare, conformă standardelor secolului XXI. Aceeaşi lipsă o resimte şi Răzvan Popovici, care mai spune şi că tinerii români nu au „o adevărată dorinţă de performanţă” şi „se culcă pe o ureche”, aşteptând să fie chemaţi să cânte undeva.

Din cauza concepţiei „merge şi aşa” şi a lipsei de iniţiative muzicale în ţară, Răzvan Popovici nu ia în considerare ideea de a reveni definitiv în România. „Dacă joci la un anumit nivel, ai nevoie de o viaţă muzicală la cel mai înalt nivel” ca să progresezi şi tu. „Secretul ca muzician e întotdeauna să cânţi cu oameni mai buni ca tine.” Trebuie să te gândeşti „dacă vrei să fii un peşte mare într-un acvariu mic sau un peşte mic într-un acvariu mare.” Nici Laura Tătulescu nu crede că s-ar întoarce în România definitiv, iar Remus Azoiţei spune că „e chinuit” de gândul revenirii în ţară, dar că familia pe care o are la Londra şi faptul că e bine „înşurubat în societatea engleză” fac să nu se pună problema unei mutări.

Pe de altă parte, Teodor Ilincăi spune că s-ar putea muta în afara ţării, dar nu vrea. „Eu ştiu că e greu la noi, dar eu de la greu am pornit. Am speranţa că în curând o să avem şi noi, românii, de spus ceva. Şi, altfel, mă simt bine în România.” Alexandru Tomescu explică şi el că a avut de nenumărate ori ocazia de a se stabili în străinătate, dar de fiecare dată a ales România. „Poate părea masochism. Eu aş spune că este vorba despre o misiune pe care mi-am asumat-o, un proiect pe termen lung la care lucrez împreună cu prietenii mei. Am studiat în străinătate, m-am pregătit, iar acum am venit aici pentru a mişca lucrurile în direcţia cea bună.”

Români care au reuşit

ANGELA GHEORGHIU este, potrivit presei internaţionale, „una dintre cele mai strălucitoare stele ale opere mondiale”. Soprana în vârstă de 44 de ani s-a născut la Adjud şi a debutat în 1992 la Covent Garden. Ea apare în prezent regulat pe cele mai mari scene lirice ale lumii.

RADU LUPU, cel mai mare pianist de origine română, este apreciat în special pentru interpretările marilor compozitori germani şi austrieci din secolul al XIX-lea. În vârstă de 63 de ani, el a câştigat unele dintre cele mai importante premii de interpretare şi cântă cu mari orchestre ale lumii.

ION MARIN (49 de ani) este unul dintre cei mai apreciaţi dirijori ai momentului. El a părăsit ţara în 1986, locuieşte în Elveţia şi a apărut la pupitrul unor ansambluri celebre, ca London Philharmonic Orchestra sau Orchestre
National de France.

Citiţi şi: Muzicienii de elită ai României