Ceauşescu a încasat peste un miliard de dolari din vânzarea germanilor

Interviu cu jurnalistul Ernst Meinhardt, de la Deutsche Welle, care a investigat vânzarea saşilor şi şvabilor din România

România în perioada comunistă. Investigaţia sa, care s-a concretizat într-o anchetă difuzată în Germania, a dus la câteva concluzii privind această imorală afacere pe care Adevărul le prezintă publicului român într-un interviu exclusiv. Dezvăluiri importante într-o afacere şocantă pe care preşedintele Băsescu nu vrea să o desecretizeze.
Oameni pentru credite cu dobânzi minime
- Domnule Meinhardt, aţi făcut mai multe investigaţii privind vânzarea în perioada comunistă a nemţilor din România. Când a început această afacere?
- Vânzarea germanilor de către regimul comunist din România a început cu mult înainte de 1967, când au fost stabilite relaţiile diplomatice dintre România şi Republica Federală Germania. Cel mai vechi document pe care l-am găsit în Arhiva Federală de la Koblenz datează din 9 decembrie 1954. În acest document trimis de "Delegaţia economică germană" Ministerului Federal de Externe este citat Hans Androwitsch, "reprezentantul Asociaţiilor germanilor originari din România" din Viena, care, cu prilejul tratativelor economice dintre România şi Germania din acel an, "a relatat despre o reuniune de la Stockholm în cadrul căreia reprezentanţii guvernului român au declarat clar că vor permite plecarea definitivă a etnicilor germani din România doar cu condiţia ca Germania să plătească României pentru fiecare german, căruia i se aproba plecarea, suma de 1.000 dolari".
- Ce se mai spunea în document?
- Mai departe se arăta în documentul menţionat că "domnul Androwitsch a propus ca, pentru cei aproximativ 11.000 de etnici germani care vor să plece la rudele lor din Republica Federală Germania, guvernul german să acorde guvernului român un credit în valoare de aproximativ 15.000 dolari, cu o dobândă de unu la sută. Repet, este vorba de un document din anul 1954! Aşadar, vânzarea germanilor nu a fost o "trăsătură" doar a dictaturii ceauşiste, ci a început deja în perioada dictaturii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Lucru confirmat, de altfel, de fostul şef al spionajului României comuniste, generalul Ion Mihai Pacepa, în volumul său "Orizonturi Roşii" şi apărut în limba română în anul 1988.
- Cine a fost cu "ideea"?
- Din documentele pe care le-am studiat, nu numai la Arhiva Federală din Koblenz, ci şi la Arhiva Ministerului Federal de Externe din Berlin, nu reiese cine a iniţiat afacerea vânzării: partea germană sau cea română? Potrivit lui Pacepa, ideea i-a aparţinut părţii române, care, văzând cât de bine mergeau lucrurile cu vânzarea evreilor către Statul Israel, se gândea că poate să câştige şi mai mulţi bani prin vânzarea germanilor.
Preşedintele Carstens voia să plătească 100 milioane DM, în 1963
- Ce aţi mai descoperit în arhive?
- În Arhiva Ministerului Federal de Externe am dat de un document din 25 noiembrie 1963 semnat de secretarul de stat de atunci, Karl Carstens. Este acelaşi Karl Carstens care, în 1979, a devenit preşedintele Germaniei. În documentul din 1963, Carstens scria că, potrivit estimărilor sale, aproximativ 100.000 de etnici germani din România doresc să emigreze. În acelaşi document, domnia-sa propunea ministrului federal al finanţelor: "Dacă reuşim să-i determinăm pe români să permită acestor germani să plece în Germania, ar trebui să le plătim suma de 100 milioane de mărci. Desigur, ar fi inacceptabil pentru noi dacă românii ar lăsa să plece în primul rând oameni mai în vârstă". Cu alte cuvinte, în 1963, guvernul german de la Bonn era dispus să ofere Bucureştiului pe fiecare "cap de german" suma de 1.000 de mărci. Pe vremea aceea, o sumă enorm de mare.
Traseul banilor
- Care erau căile prin care se realizau tranzacţiile? Era vorba de un canal oficial şi de unul neoficial...
- Da, iniţial, plata s-a făcut doar pe un canal, hai să îi zicem, oficial. Adică: partea română şi cea germană stabileau preţul care urma să fie plătit pentru fiecare german căruia România îi dădea drumul. După cum relatează Pacepa, banii au fost aduşi în geamantane din Germania în România. Aceasta a fost, deci, una dintre căile pe care s-a mers: Bucureştiul permitea plecarea germanilor, iar Bonnul plătea "preţul stabilit". O altă cale a fost ca Germania să acorde României credite cu dobândă redusă, însă numai atunci când Bucureştiul permitea unui anumit număr de germani să plece definitiv din ţară. Şi aceasta a fost o cale mai mult sau mai puţin oficială.
S-a plătit de trei ori după 1980
- Au existat şi alte modalităţi?
- Cu timpul, mai ales în anii ´80, a apărut însă şi o a treia cale prin care România comunistă a început să stoarcă bani de la germanii dornici să plece din ţară. Aceşti bani au fost "colectaţi" de aşa-numiţii "intermediari", adică persoane care au pretins că sunt influente sau care au fost într-adevăr influente, şi care au promis că, pentru o anumită sumă de bani, vor interveni pe lângă organele competente din România în vederea aprobării plecării definitive a persoanei sau a familiei respective. Practic, un moment dat se plătea dublu şi triplu: plătea Germania suma stabilită României "oficial" pentru fiecare german căruia i s-a aprobat plecarea definitivă; plăteau solicitanţii de paşapoarte de plecare definitivă către "intermediarul" lor sau, mai bine zis, plăteau rudele acestora din Germania, căci cei din România de unde să aibă mărci germane? Iar, pe urmă, după sosirea etnicilor germani, mulţi dintre ei mai plăteau, încă odată, la ambasadă sau la un consulat al României din Germania pentru aprobarea renunţării la cetăţenia română.
Politicienii germani implicaţi nu vor să vorbească
- Aţi fost în arhiva Ministerului Federal de Externe de la Berlin şi în arhiva federală de la Koblenz şi aţi contactat oameni politici germani care ar fi trebuit să aibă cunoştinţă despre această afacere. La ce concluzii aţi ajuns?
- Da, am fost în ambele arhive menţionate de dvs. şi am şi contactat mulţi oameni politici germani, care trebuiau să fi avut cunoştinţă despre afacerea vânzării germanilor, deoarece în perioada respectivă se aflau la cârma Germaniei. I-am contactat, de pildă, pe foştii cancelari Helmut Schmidt şi Helmut Kohl, cel dântâi social-democrat, cel din urmă creştin-democrat; l-am contactat pe Jochen Welt, fost însărcinat al guvernului federal cu problemele strămutaţilor germani şi minorităţilor naţionale din Germania; l-am contactat pe succesorul domnului Welt, Hans-Peter Kemper; l-am contactat pe Horst Teltschik, fost consilier al cancelarului Helmut Kohl; l-am contactat pe Hans-Dietrich Genscher, fost ministru federal de externe. Cu excepţia domnilor Teltschik şi Genscher, toţi ceilalţi foşti demnitari au refuzat să-mi furnizeze vreo informaţie, invocând fel şi fel de motive, sau mai bine zis pretexte. Să vă dau doar două exemple: biroul lui Helmut Schmidt mi-a comunicat, în scris, că fostul cancelar "are o serie de obligaţii şi de aceea nu poate să răspundă la întrebările dvs." Biroul de presă al domnului Kemper mi-a comunicat, prin telefon, că "funcţionarii care s-au ocupat în trecut de problema răscumpărării germanilor au ieşit de mult la pensie. Desigur, veţi înţelege că acum nu este posibil să punem pe cineva să răsfoiască acele dosare vechi". Răspuns la fiecare întrebare, la fiecare scrisoare, la fiecare e-mail am primit doar de la domnul Genscher. La fel de amabil a fost domnul Teltschik, care, după ce-i trimisesem o scrisoare la noul său loc muncă, nu mai lucrează în domeniul politic, ci în industrie, m-a sunat pe telefonul meu de la Deutsche Welle şi a răspuns la toate întrebările pe care i le-am pus. Dar, în general, pot spune că foştilor demnitari germani nu prea le place să vorbească despre această afacere care totuşi miroase a trafic de fiinţe umane, chiar dacă emigrarea în Germania a fost singura posibilitate pentru minoritatea germană din România să scape de comunism. Dorinţa de a scăpa pentru totdeauna de comunism - iată motivul adevărat pentru care germanii au vrut să plece, şi au şi plecat din România, şi nu "reîntregirea familiilor", aşa cum se spunea oficial. "Reîntregirea familiilor" trebuia trecută doar în "Cererile de plecare definitivă". Deoarece, dacă spuneai că vrei să fugi de comunism, că ţi-e scârbă de el, că-l urăşti, că vrei să trăieşti în libertate, că vrei să munceşti propriul tău pământ, vă puteţi imagina ce s-ar fi întâmplat. Securitatea te-ar fi băgat ori la puşcărie, ori la casa de nebuni.

Negociatorul "Drăgan", un agent acoperit pe post de ministru comunist
- Afacerea vânzării de nemţi era coordonată de la Bucureşti, unde intrau banii? Apare în poveste generalul Marcu pe care îl regăsim şi în cea cu vânzarea de evrei?
- Potrivit unui document pe care l-am găsit în Arhiva Ministerului Federal de Externe, de coordonarea vânzării germanilor, la Bucureşti, s-au ocupat doar două instanţe: Securitatea şi Nicolae Ceauşescu, personal. Acest lucru rezultă foarte clar din documentul din 8 iulie 1974 şi semnat Klaus Kinkel, pe atunci director la Ministerul Afacerilor Externe din Bonn, ulterior, în guvernul condus de Helmut Kohl, ministru federal de externe. În documentul amintit, Kinkel scria despre o întâlnire care a avut loc, la München, în ziua precedentă, şi la care au participat, din partea României "ministrul Drăgan", iar din partea Germaniei, în afară de Kinkel, a participat ministrul federal de externe de atunci, Hans-Dietrich Genscher. Potrivit lui Kinkel, subiectul convorbirii de la München l-a constituit problema reîntregirii familiilor. Tot potrivit lui Kinkel, în cadrul acelei întâlniri, ministrul Drăgan a cerut ca, în viitor, chestiunea reîntregirii familiilor să fie discutată numai ori cu el, ori cu Nicolae Ceauşescu, dar în nici un caz cu Ministerul român de Externe. Drăgan a motivat acest lucru printr-o hotărâre a Consiliului de Stat. Interesant este că, nici înaintea întâlnirii de la München şi nici după aceea, Ministerul German de Externe nu a fost în stare să stabilească identitatea "ministrului Drăgan". Este de presupus că a fost omul Securităţii. Deoarece, potrivit lui Pacepa, Ceauşescu a dorit ca toate negocierile şi tratativele privind "răscumpărarea germanilor" să fie purtate doar de reprezentanţi ai serviciilor secrete ale celor două state. În ce-l priveşte pe Gheorghe Marcu, pe acesta nu l-am găsit în dosarele pe care le-am studiat în cele două arhive.
- Adevărul deţine informaţii că avocaţi germani lucrau pentru cumpărarea şi de cetăţeni români. Noi ştim de un avocat din Stuttgart, numit Garlepp, care era intermediar şi pentru cumpărarea de nemţi…
- Da, aveţi dreptate. Avocatul Garlepp din Stuttgart apare în mai multe documente de la începutul anilor 60, documente pe care le-am găsit la Arhiva Federală din Koblenz. Într-un document datat 19 decembrie 1962, de pildă, este vorba de o şedinţă, care a avut loc la 3 decembrie 1962 la Ministerul Federal de Externe din Bonn, şi la care a participat şi "domnul avocat Garlepp din Stuttgart". Potrivit documentului amintit, partea română i-a propus avocatului Garlepp ca, pentru o sumă de 5.000 mărci de persoană, România ar fi dispusă să lase 76 etnici germani să plece în Germania. Mai departe se arată în document că "domnul Garlepp ne-a dat asigurări că, de acum, pe această cale a plăţilor, oricărui german i se dă drumul să plece în Germania. "Am încercat să-l contactez pe avocatul Garlepp. Dar a fost imposibil. Prenumele lui nu este menţionat în nici un document. Iar la Stuttgart, actualmente, nu există nici un avocat sau cabinet pe numele de Garlepp. Probabil, avocatul Garlepp nu mai este în viaţă. Pentru că, să nu uităm, numele lui apare în documentele de la începutul anilor 60.

Diferenţe între Germania şi Israel
- În cazul vânzărilor de evrei a fost vorba nu numai de bani cash, ci şi de ajutoare economice, împrumuturi fără dobândă sau sprijin politic pentru regimul comunist. În cazul Germaniei a fost la fel?
- Da, în cazul Germaniei a fost aproape la fel. Important este însă să subliniem un lucru: Germania nu a acordat regimului comunist de la Bucureşti niciodată sprijin politic. În schimb, în toţi anii în care, în România, comuniştii se aflau la putere nu a existat întâlnire cu reprezentanţi ai puterii de la Bucureşti în cadrul căreia demnitarii germani, indiferent de culoarea lor politică, să nu fi abordat problema "reîntregirii familiilor". Acest subiect a fost important şi din cauza rivalităţii dintre cele două Germanii: cea apuseană, liberă, cu o economie de piaţă funcţională, cu bunăstare pentru toţi, cu democraţie, cu libertate de presă, cu libertate de circulaţie ş.a.m.d., şi cea răsăriteană, loială Moscovei, cu toate lipsurile şi neajunsurile tipice orânduirii comuniste. Fiecare german care venea în RFG dintr-un stat est sau sud-est-european, deci tot stat comunist ca RDG, era privit ca un trofeu în cursa dintre cele două state şi orânduiri. "Vedeţi, iarăşi unul care a întors spatele sistemului comunist!". Acest lucru nu trebuie subestimat. Iar pentru etnicii germani, plecarea din România a însemnat - şi nu exagerez - eliberarea de sub jugul comunist. Sigur, toată lumea a suferit de pe urma comunismului. Dar germanii din România au fost cei care au suferit şi mai mult decât ceilalţi. Au fost deportaţi în Rusia, în Ural, în Siberia, unde foarte mulţi dintre ei au murit. Germanii au fost deportaţi şi în Bărăgan. După ce s-au întors de acolo, casele lor au fost ocupate de aşa-numiţii "colonişti". Li s-a luat pământul. Li s-au luat fabricile. Într-un moment dat, li s-a interzis să folosească numele german al oraşelor şi satelor lor. Li s-au dărâmat satele. Deci, au fost supuşi unui tratament care nu putea decât să-i izgonească din ţară, din patria lor. Iar masele de germani, care au mai plecat în 1990-1991, deci, după căderea regimului ceauşist, au făcut-o dintr-un singur motiv: se temeau de o eventuală revenire a comunismului. Dacă urmăreai cu atenţie scena politică românească de la începutul anilor 90, aceste temeri erau absolut justificate.

Are Băsescu acoperire pentru clasificarea vânzărilor de oameni?
- Preşedintele Băsescu s-a pronunţat recent pentru nedesecretizarea arhivelor despre vânzarea de evrei şi nemţi, motivând că există oameni politici din Germania şi Israel activi şi în prezent. Credeţi că, în cazul Germaniei, mai există politicieni în activitate?
- Nu, nu cred că în Germania mai există politicieni în activitate care au fost implicaţi în afacerea vânzării germanilor. Vă şi spun de ce: această afacere s-a încheiat odată cu prăbuşirea sistemului comunist din România. Or, de atunci, au trecut aproape 17 ani. În această perioadă, şi "harta politică" a Germaniei s-a schimbat substanţial. Politicienii care ocupau funcţii înalte în anii 70 şi 80, deci în "mica Republica Federală Germania", adică în cea dinaintea reunificării Germaniei, nu mai joacă nici un rol. Nu mai aparţin guvernului, nu mai sunt nici în Bundestag, parlamentul german. Cei mai mulţi au ieşit la pensie, unii au şi decedat, de pildă, fostul cancelar şi laureat al premiului Nobel pentru pace, Willy Brandt. Germania este acum condusă de o nouă generaţie de oameni politici. Unii dintre ei îşi au rădăcinile în fosta RDG, deci Germania comunistă, de exemplu cancelarul Angela Merkel. Această nouă generaţie de politicieni nu a avut nimic de a face cu "răscumpărarea germanilor din România". Nu m-ar mira dacă unii dintre ei nici nu au auzit vreodată de acest capitol.

Lista preţurilor cerute de Bucureşti pentru nemţi
- Ştiu că aţi făcut un calcul privind suma strânsă la Bucureşti din această odioasă afacere. La cât s-ar ridica? Câţi nemţi au fost vânduţi? Care au fost sumele pentru care au fost vânduţi?
- Da, am făcut un astfel de calcul. Şi am ajuns, pentru perioada 1967, anul în care au fost stabilite relaţii diplomatice între România şi Germania, şi 1989, anul răsturnării regimului comunist din România, la suma de 1,4 miliarde de mărci (n. red. - circa 1,2 miliarde USD), sumă încasată de România în această afacere. Aş vrea însă să subliniez că acest calcul este un calcul provizoriu, deoarece, deşi cercetez această chestiune de câţiva ani, sunt departe de a fi obţinut toate informaţiile, toate cifrele şi sumele de bani plătite şi respectiv încasate. Suma menţionată conţine trei poziţii:
Unu: banii plătiţi, între 1967 şi 1989, de guvernul german celui român pentru fiecare german căruia i s-a aprobat plecarea. Această sumă se ridică la peste un miliard de mărci;Doi: banii încasaţi în această perioadă de reprezentanţele diplomatice ale României în Germania pentru renunţarea germanilor la cetăţenia română. Este vorba de aproximativ 20 milioane mărci.
Trei: banii plătiţi de etnicii germani, în anii 80, aşa-numiţilor "intermediari" în vederea accelerării aprobării plecării definitive din România. Trebuie să fi fost o sumă în jur de 225 milioane de mărci.
Îndeosebi, sumele menţionate la poziţia doi şi trei trebuie privite cu foarte mari rezerve, deoarece se bazează doar pe mărturiile unor germani plecaţi din România şi respectiv pe estimări ale unor experţi în materie. Dar, chiar dacă ignorăm aceste două poziţii, tot mai rămâne poziţia unu, care se bazează în cea mai mare parte pe documentele pe care le-am găsit în arhivele menţionate deja şi respectiv pe cifrele oficiale germane referitoare la numărul etnicilor germani sosiţi din România în perioada 1967-1989. Potrivit statisticilor germane, în perioada menţionată, în Germania au venit peste 226.000 etnici germani originari din România. Iar în ceea ce priveşte sumele plătite de guvernul german celui român, aş vrea să vă dau doar un exemplu, şi anume cel oferit de Erwin Wickert în volumul său intitulat "Die glücklichen Augen" ("Ochii fericiţi"), volum care a apărut, în limba germană, în anul 2001. Wickert a fost ambasadorul Germaniei la Bucureşti în perioada 1971-1976. Iată sumele pe care le menţionează fostul ambasador pentru anii 70:
Categoria A: 1.800 mărci, cazuri generale
Categoria B1: 5.500 mărci, studenţi
Categoria B2: 7.000 mărci, studenţi în ultimii doi ani de studiu
Categoria C: 11.000 mărci, persoane cu studiu universitar încheiat
Categoria D: 2.900 mărci, tehnicieni şi muncitori calificaţi
După cum scrie Wickert în memoriile sale, a aflat de existenţa acordului româno-german privind "răscumpărarea" etnicilor germani de la cancelarul de atunci, Willy Brandt.