Artă la kilogram:De ce îşi pun românii tablouri ieftine pe pereti?

Fie că e un Da Vinci, la Luvru, fie că e portretul unei ţigănci cu sânii goi, cumpărat de pe Lipscani, funcţia unui tablou este de a umple peretele gol. În magazinele unde kitsch-ul se învecinează cu arta, cumpărătorul poate fi uşor păcălit.

Spaţiul unui magazin de pe Lipscani, aflat destul de aproape de Calea Victoriei, este invadat de tablouri – agăţate pe pereţi, aşezate pe standuri sau atârnate de grinzile din tavan. Locul te întâmpină cu un şir de floarea, soarelui, crizanteme, garofiţe, liliac şi câteva compoziţii abstracte.

În următoarea încăpere, un perete e dominat de picturi de dimensiune medie, în ulei, cu rame aurii, ce reprezintă, fără excepţie, mesteceni sau alte tipuri de copaci, care se înalţă pe marginea unei bălţi sau la malul unui râu, pe fundalul unui cer la asfinţit, în nuanţe de portocaliu. Preţul e modic: 160 sau 250 de lei.

Alături, o sumedenie de rame din lemn, mai mici decât o carte poştală, înfăţişează peisaje cu bărci, munţi şi lacuri sau păduri ninse. Acestea costă doar 24 de lei.

Îţi place Grigorescu, cumperi!

Dintre toate, sare în ochi un portret de ţărancă. Pare cunoscut. Mai sus, mâna aceluiaşi pictor a dat naştere unei femei care zâmbeşte familiar. O privire mai atentă dezleagă misterul: în dreapta jos, tablourile sunt semnate „după N. Grigorescu”.

Parcă femeia lui Grigorescu era mai puţin decoltată, dar cine stă să se mai uite la astfel de detalii... „Dacă îi place omului Grigorescu, îl ia”, spune Nicu Dimciu, unul dintre asociaţii magazinului, care se ocupă de vânzare într-o vineri după-amiază.

Cele mai reuşite „reproduceri” s-au dat deja, mai ales că nu costă decât 250 de lei. La fel şi Luchian, Pallady, Baba sau alţi pictori români, prezenţi şi ei în mica expoziţie. „Fiecare tablou îşi are clientul lui. Nu contează de cine e făcut tabloul, important e să-ţi placă ţie, să-ţi spună ceva”, sintetizează, pe scurt, asociatul, esenţa comerţului cu artă.

Iar clienţii sunt „pătura de mijloc”. „Vindem pentru cei cu mai puţini bani.” Cumpărătorii români „vin la noi pentru că ştiu că preţul e rezonabil”. Ei se uită la preţ şi cumpără „mici atenţii”. „Clienţii vin ca la expoziţie. Cei care se pricep la artă nu au bani. Vin oameni de calitate, profesori universitari, dar rămân doar cu uitatul, ca la muzeu.

Cei care au bani nu prea au cultură”, explică Dimciu. De 1 martie sau de alte sărbători există şi instituţii care iau serii de obiecte pentru angajaţi. O altă categorie de clienţi sunt românii din străinătate, „foarte zgârciţi”, care vor să cumpere pentru prieteni ceva „specific românesc”. Cât despre străini, aceştia cumpără pentru că ştiu că „la ei” preţurile sunt de zece ori mai mari, iar uneori revând tablourile achiziţionate pentru a scoate profit.

Şi piaţa tablourilor de pe Lipscani e dominată, ca orice piaţă, de imperativul preţului. „Primul impact e preţul, apoi contează calitatea – aşa e şi la confecţii, şi la alimente, şi la tablouri”. Dar şi aici există o ierarhizare în funcţie de amplasamentul magazinului. Un tablou al unui artist din magazin se găseşte la Galeriile Orizont sau Simeza chiar la preţ dublu.

În total, până la 70 de pictori – cu sau fără studii de specialitate, tineri sau în vârstă – îşi aduc lucrările pentru vânzare aici. Selecţia se face după criteriile vânzătorilor, iar artiştii se recomandă unii pe alţii. Important este numărul, pentru că „dacă sunt mai multe tablouri, se vinde mai bine”, spune vânzătorul.

Un tablou pentru Năstase

Diversitatea ofertei din magazinele de mobilă şi accesorii îi lasă cumpărătorului posibilitatea de a se exprima

În magazinul de pe Lipscani nr. 21, cele mai căutate tablouri sunt peisajele, dar şi florile. „Noi vindem chestii decorative. Florile le poţi pune oriunde. Dar nu poţi să pui un peisaj de iarnă în sufragerie”, explică Nicu Dimciu. Oricum, 70% din clienţi cumpără pentru „obligaţii” şi doar 30% pentru „sufletul lor”. Chiar şi Adrian Năstase a primit cadou un tablou cumpărat din magazin, susţine Dimciu.

Pe lângă mahalalele cu specific negustoresc din Bucureşti, o altă zonă propice comerţului artistic este litoralul Mării Negre. Chiriile mari ale spaţiilor de expunere au dus, însă, la diminuarea numărului pictorilor şi a sculptorilor care îşi oferă creaţiile turiştilor.

Dorin Bălan, un sculptor amator în vârstă de 53 de ani din Vaslui, instruit la Şcoala Populară de Artă, spune că la Mamaia au mai supravieţuit doi sculptori şi câţiva pictori. Bălan lucrează în lemn şi creează îndeosebi basoreliefuri. „Basorelieful merge mai uşor, fiindcă impresionează mai mult, decorează interioarele.

Am abordări mai rurale, pentru că expun într-o zonă turistică. Mai sunt români veniţi din alte ţări care vor sculpturi cu tentă rustică. Mai fac şi nuduri, cai în mişcare, teme religioase. Mai încerc şi măşti. Statuete mai puţin, pentru că nu prea se vând.”

Deşi spune că vânzarea de artă la malul mării nu-i o mare afacere, vasluianul trăieşte, totuşi, exclusiv din sculpturile sale. În extrasezon mai lucrează pe comenzi, iar la 20 iunie îşi strânge cele aproximativ 100 de obiecte pe care le-a cioplit de-a lungul anului şi pleacă la Mamaia, unde expune până la sfârşitul sezonului.

„Dacă scot 1.000 de euro pe lună, e bine”, spune Bălan, care adaugă că lucrările sale se vând cu preţuri ce variază între 30 şi 500 de euro. Jumătate din cumpărătorii săi sunt români care au „potenţial financiar mai bun pentru decorarea caselor”, iar restul, turiştii străini. Cu aceştia, sculpturile pleacă „în toate colţurile lumii. Anul trecut, unele au ajuns în Singapore, Australia, Statele Unite şi în aproape toate ţările din Europa”.

Decorarea interioarelor nu e un moft, e ceva inevitabil

Supravieţuirea comerţului cu „artă de larg consum” se explică prin nevoia imperativă a omului de a-şi popula locuinţa cu lucruri diverse. Tablourile cu flori mari, pepeni care parcă abia aşteaptă să fie mâncaţi, marea înspumată sau pădurea la asfinţit, toate cuprinse într-un gen „minor” al artei, se găsesc în dormitoarele şi sufrageriile caselor din România şi de aiurea. Chiar dacă unii le numesc kitsch-uri,­ ele au, până la urmă, funcţia de a umple peretele gol.

„Spaţiul închis, fără transparenţă, fără posibilitatea evadării imediate, prefigureză cavoul, mormântul”, explică criticul şi istoricul de artă Pavel Şuşară. De aceea, încă de când s-au închis în peşteri, oamenii au început să facă picturi pe pereţi.

„În casele tradiţionale se puneau pe pereţi scoarţe, obiecte de ceramică, uneori încercau să picteze sau să sculpteze locatarii înşişi. E imposibil ca omul să trăiască fără o formă de regăsire în diverse niveluri simbolice. Nu e un moft, e o formulă de existenţă care nu poate fi evitată. Dacă ar fi evitată, ar fi semnul clar al unei patologii. Doar oamenii bolnavi suportă vidul în jurul lor”, spune Şuşară.

Fie că agaţă pe pereţi tablouri cu crizanteme şi struguri, gravuri ale unor pictori cunoscuţi, afişe ce reproduc marile capodopere sau decoraţiuni cumpărate din supermarketuri, oamenii se înscriu în acelaşi tip de comportament. „E de preferat un om care-şi pune «prostii» pe perete decât unul care îl lasă gol. Mi-ar fi frică de un astfel de om”, spune criticul. „N-aş şti de la ce să mă aştept de la el. Gradul zero al peretelui alb lasă deschisă orice posibilitate comportamentală.”

Tablouaşe, nu opere de artă

În opinia scriitorului Tudor Octavian, bun cunoscător al pieţei de artă, kitsch-urile prosperă pentru că gustul românilor este orientat către funcţia decorativă. Un tablou nu este pus pe perete „pentru mental, pentru gândire, pentru valorile mai complexe ale artei – compoziţie, culoare, noutate.

Este o producţie de confort, care umple un loc convenţional”. Picturile nu sunt „pentru desfătarea spiritului, ci pur şi simplu pentru că trebuie să ai ceva pe perete. Nu e o producţie artistică în care se investeşte.

E ieftină, repetitivă.” Repetitivitatea ţine şi de lipsa de variaţie în ceea ce priveşte amplasarea tablourilor. Mulţi cumpărători vor ceva „de pus în dormitor” sau „deasupra scrinului din sufragerie”. Un anume loc cere un anume tip de imagine.

„Faptul că românii, în majoritate, au în casă prostii e şi din cauză că piaţa asta oferă”, explică Octavian. „Şi în perioada interbelică, în saloanele oficiale din România se expuneau flori în cantităţi mari. Producţia de tablouri cu ghivece şi vase cu flori e încă la noi semnificativ de mare.”

Cu toate acestea, atracţia către arta de consum nu le este specifică doar românilor. La târgurile de vechituri din Franţa de exemplu, în care oamenii vând ce au prin poduri, „clasa de jos şi de mijloc scoate tot producţii din acestea marine, flori, femei pe divan pictate prost.

Nici în Europa, clasa de mijloc şi cea ce jos nu se ostenesc prea tare cu investiţiile în artă”, spune Tudor Octavian. „Tendinţa în România este spre tablouaşe, nu spre opere de artă”. Pe lângă tabloul de sufragerie, un alt tip de achiziţie este cel „de dat cadou”, spune scriitorul. Acesta trebuie să nu coste prea mult, dar să amintească de ceva mai bun.

Pavel Şuşară îşi aminteşte că a primit, la rândul său, drept cadou de la prieteni nenumărate obiecte de artă, „de multe ori catastrofale”. „Ei ştiau că sunt plasat într-o zonă de tipul ăsta, iar dorinţa lor firească şi perfect onestă era
să-mi facă plăcere aducându-mi un obiect care e în tipul meu de activitate. E un cadou de relaţie, de proiecţie aproximativă a celui care va fi beneficiarul cadoului”.

Cumpărătorul spontan şi oportunist

Falsurile legale ale italianului Daniele Donde s-au vândut ca pâinea caldă în România

Cumpărătorul român de artă, cu gusturi îndoielnice, este spontan, ocazional, oportunist, nu are un sistem de gândire sau de aşteptări atunci când face o achiziţie de acest tip, explică Şuşară. „El se exprimă fără coerenţă şi fără rigoare, cumpără cadouri, obiecte, lucrări ca să le tranziteze. Implicarea lui directă e o implicare superficială a gustului”.

Nu este nici cumpărător vanitos, care vrea să ofere despre el aceeaşi imagine pe care a identificat-o la un anumit personaj din spaţiul public, nici îmbogăţit de dată recentă, care cumpără artă pentru că are prea mulţi bani, nici colecţionar propriu-zis, care vrea să-şi creeze un spaţiu care să-l reprezinte.

Cel care achiziţionează tablouri ieftine nu aparţine unei categorii valide şi active, nu este un cumpărător kitsch, ci un cumpărător de kitsch-uri. „Nu există un colecţionar de prost-gust definitiv, nu e o specializare a cumpărătorilor în obiecte de acest tip.”

Unele instituţii turistice – hoteluri, restaurante şi baruri – cumpără însă, în mod sistematic, „obiecte fără destin, care nu vin de nicăieri şi nu se duc nicăieri”, explică Şuşară. „Când intri într-un hotel, te întâmpină o mulţime de tablouri care nu sunt nici bune, nici nocive. Sunt pur şi simplu o formă de a anima peretele şi de a decora. Ei nu le-au luat să le vândă, ci să creeze un nou spaţiu virtual, alternativ, în relaţie cu scrumiera, oliviera şi suportul de şerveţele, care să spargă zidul, să rupă opacitatea spaţiului mural.”

„Oamenii vin într-un restaurant să bea o bere, să mănânce o friptură”, spune artistul Mircea Goţia, ale cărui lucrări în acuarelă şi ulei sunt expuse pe pereţii câtorva restaurante din Capitală. „Îi creez celui care s-a dus acolo o atmosferă mai domestică, adaug un plus de intimitate localului.”

Bucureşteanul de 64 de ani a ajuns să expună aici deoarece patronul unuia dintre lanţurile de restaurante din Capitală era în relaţii bune cu fiul său. „E un fel de a ne completa unul pe celălalt. Patronul oferă spaţiu expoziţional, eu ofer decorarea localului, fără să ne taxăm unul pe altul”.

Deşi tablourile lui Mircea Goţia expuse deasupra meselor au preţuri afişate, vânzările se realizează rareori la faţa locului. De cele mai multe ori, oamenii văd picturile la restaurant şi apoi merg la magazinul Uniunii Artiştilor Plastici, unde se află lucrările cele mai importante, şi cumpără.

Cel mai interesant element al înţelegerii este promovarea, faptul că artistul are practic o expoziţie permanentă în trei localuri din Bucureşti. Goţia este şi profesor de educaţie artistică şi plastică la Liceul „Ion Barbu”, iar o parte a expunerii de la unul din restaurante le-o cedează elevilor săi.

Retailerii, teren neutru

Unele hoteluri din Banat şi Transilvania optează pentru tablouri ce mimează şcoala olandeză şi flamandă, în vreme ce altele expun din abundenţă „kitsch-uleţe care stimulează dorinţa de evaziune, flatează un imaginar frustrat şi insuficient controlat” – păduri cu râuri sau peisaje feerice.

La mijloc, între kitsch-uri şi arta adevărată, sunt cei care păşesc pe un teren neutru, cel al decoraţiunilor cumpărate din marile magazine – tablouri sau cărţi poştale înrămate, afişe cu Marilyn Monroe sau Audrey Hepburn şi chiar postere cu picturi celebre de la marile muzee.

Obiectele din magazinele de mobilă şi decoraţiuni sunt bune la orice, explică Pavel Şuşară. „De obicei, se cumpără pentru spaţiile neutre, nepersonalizate. E foarte bine că ele există”. Omul se poate exprima prin intermediul lor, fie şi numai prin selecţie. „Din toată ofensiva de obiecte, poţi alege ceva ce-ţi serveşte mai bine şi în dormitor, dar şi în spaţiile anexe.

E în regulă. Nu cazi sub demnitatea unui anumit tip de înţelegere a lumii cumpărând lucrurile astea”. Chiar dacă lanţurile de magazine de mobilă sunt acuzate că uniformizează, diversitatea oferă o mare posibilitate de selecţie. „Morfologia rămâne aceeaşi, dar ce contează în orice chestie artistică e sintaxa”.

În România, vânzările de accesorii şi decoraţiuni ale unuia dintre cei mai importanţi retaileri din domeniu, IKEA, au reprezentat anul trecut aproximativ 40% din vânzările totale, restul fiind produse de mobilier.

Dintre acestea, tablourile – în cea mai mare parte motive imprimate pe pânză – sunt apreciate în special pentru specificul lor suedez, spune Mihaela Mureşan, Marketing Manager al retailerului. În plus, ramele realizate din materiale diferite, în culori şi de dimensiuni variate, oferă multe posibilităţi cumpărătorului care caută un anume stil, o nuanţă sau un motiv care să se potrivească decorului de acasă.

Mona Lisa din sufragerie

Cât despre înrămarea unui poster cu „Mona Lisa” lui Da Vinci sau cu un tablou de Van Gogh pentru peretele din sufragerie, criticul de artă Pavel Şuşară crede că e o atitudine „mult mai corectă şi mai fertilă decât să-ţi cumperi «Răpirea din serai» autentică. Măcar asta dă un anumit tip de demnitate gustului sau reprezentării”.

Cel care afişează posterul poate nu o face datorită „înţelegerii profunde a operei respective”, dar acceptă că obiectul înseamnă ceva şi ar vrea să îl aibă în casă. „Decât să dea mii de euro pe tâmpenii, mai bine dă câteva zeci de euro pe un poster foarte bine făcut pe care şi-l înrămează. Îţi poţi face educaţia şi poţi evalua măreţia originalului privind copia absolut identică”.


O afacere copioasă sunt, de altfel, şi copiile identice după mari capodopere, realizate de unii artişti inventivi. Unul dintre aceştia este Daniele Donde, un fost playboy italian care spune că a legalizat falsul în artă. El a organizat deja câteva expoziţii în România la care a vândut aproape toate lucrările aduse, cu preţuri cuprinse între 1.500 şi 2.200 de euro.

Picturile – copii fidele realizate prin proiectarea imaginii originale pe o pânză, astfel încât fiecare tuşă să fie realizată la fel – pun probleme nu în ceea ce-l priveşte pe autor, care acţionează perfect legal, ci din perspectiva cumpărătorilor.

Când priveşti copia unei opere de artă, poţi aprecia măreţia originalului, spune criticul de artă Pavel Şuşară. Asta atât timp cât copia nu devine kitsch

Dacă cei care achiziţionează postere şi le înrămează „se manifestă corect – acestea le sunt posibilităţile”, cumpărătorii de „copii legale” „adaugă un plus de aroganţă şi vanitate, dar şi un plus de narcisism” gestului, spune Şuşară. „Se introduc elemente care fac ca investiţia într-un poster să crească de vreo 2-300 de ori în tipul ăsta de obiect, efectul fiind absolut similar. Nu-ţi aduce în casă altceva decât o copie”.

Chiar dacă oricine simte nevoia de a pune pe perete un tablou, piaţa de mici obiecte îndoielnice e în scădere masivă din cauza recesiunii economice. „Fenomenul cumpărării spontane este mult diminuat. Cei care cumpără asemenea obiecte nu sunt daţi afară din casă de bani.

Potenţialii cumpărători de marfă estetică ilicită acum sunt cam pe sponci şi pun fiecare bănuţ la socoteală”, explică Pavel Şuşară. E „moarte curată”, spune şi Tudor Octavian. În unele magazine n-a mai intrat nimeni de săptămâni întregi şi de luni de zile nu s-a mai vândut nimic. „În momentele de panică financiară, cel mai puţin se cumpără ce nu e absolut necesar”, conchide pragmatic Octavian.