Cum suntem percepuţi?

Prin natura meseriei, sunt nevoită să mă văd uneori „din afară“ pentru a mă putea controla în scenă. Dar în viaţa de zi cu zi cum sunt percepută? De exemplu. Am găsit acum o lună o

Prin natura meseriei, sunt nevoită să mă văd uneori „din afară“ pentru a mă putea controla în scenă. Dar în viaţa de zi cu zi cum sunt percepută? De exemplu. Am găsit acum o lună o căţeluşă pricăjită şi amărâtă, pe care am dus-o imediat la control.

Suferă de o boală gravă, tratabilă însă, dar într-un program strict, obositor şi solicitant pentru cineva care are, totuşi, o ocupaţie zilnică. Nu am renunţat, aşa că am început drumurile la cabinetul veterinar pentru tratament injectabil, perfuzii, injecţiile de dimineaţă, cele de seară, medicamentele la ore fixe, regimul alimentar strict pe care trebuia să-l urmeze cea pe care am botezat-o Luluţa.

Am fost, timp de o lună, cu căţeluşa după mine, la filmări, la repetiţii, la spectacole, în zilele de lucru sau în weekend.

Mă întreb cum sunt văzută prin ochii colegilor? Ca o fanatică ce încearcă să facă imposibilul (la un moment dat, am crezut că  micuţa nu va rezista) sau ca un om normal care face un lucru normal? Unii  mă întrebau:„Ce-ţi­ mai trebuie un câine? Unde-l ţii?“, alţii erau încântaţi, alţii nici nu se apropiau, gândind că boala căţeluşei e contagioasă.

Au trecut 30 de zile, acum căţeluşa e încă în tratament, dar salvată. I-am găsit şi un loc unde va sta şi unde va fi la fel de bine îngrijită (la sora mea la Breaza, care mai are încă două căţeluşe). Acum vă întreb: dacă fiecare iubitor de animale ar înceta să-i mai compătimească din vorbe pe căţeii din stradă şi ar lua câte unul, l-ar steriliza şi i-ar găsi un adăpost, n-ar fi mai bine pentru toată lumea?

Dar întrebarea importantă e: cât de rău îi văd ceilalţi pe cei care se gândesc la aceste suflete? Şi mi-e teamă că se ajunge tot doar la compătimirea din vorbe. Chiar dacă am riscat să fiu catalogată ca una dezaxată,  eu tot cred că am făcut un lucru normal şi tot cred că numai prin voinţa iubitorilor putem face ceva pentru aceste suflete de „comunitari“, fără să aşteptăm de la autorităţi un nou val de ucideri în masă. Şi cel mai important, nici nu îmi pasă ce spun ceilalţi despre mine în această situaţie.