Destăinuiri:Singurătăţi în doi

Nu-i voi înţelege niciodată pe inamicii înverşunaţi ai divorţului. O spune cineva care a avut curajul, cu ani în urmă, să ia taurul de coarne, reparând, printr-un­ gest pe care nu l-a regretat niciodată, o greşeală a tinereţii.

Sigur că despărţirea a doi oameni poate fi o traumă, sigur că e neplăcut să dai ochii cu vecinii şi că e obositor să le tot povesteşti la nesfârşit rudelor care te credeau fericit că în spatele acelei poleiale se ascundea, de fapt, un munte de nefericire.

Sigur că mersul la tribunal nu e tot una cu un joc de table, iar banii investiţi în avocat s-ar fi simţit mult mai bine într-o vacanţă în Antalya...

Însă merită, oare, să te înverşunezi în  a trage barca pe uscat, când simţi că omul de lângă tine nu mai este lângă tine, că nu este deloc acela pe care ţi l-ai dorit cândva, că viaţa ta - unica viaţă pe care o ai, de altfel - riscă să ardă precum o lumânare, fără a-ţi oferi acele momente de fericire în doi, pe care fiecare ni le dorim.

Cunosc multe „familii” ­care-şi­ spun asa, deşi de mult, poate chiar de a doua zi după rostirea acelui „Da!”, au realizat că ceasurile lor ticăie în altă cadenţă, că inimile lor nu sunt nici măcar tangente, darămite să se întrepătrundă...

Şi uite-aşa apar singurătăţile în doi, vieţile paralele, cuvintele pe care ni le spunem fără a le auzi pe ale celuilalt, frământările pe care le îngropăm în noi, lacrimile pe care nimeni nu ni le şterge cu o vorbă bună, bucuriile pe care ni le consumăm de unii singuri, deşi celălalt se află în camera alăturată...

Sunt periculoase aceste legături care există fără să trăiască... Ele muşcă precum rugina din vieţile noastre, urâţindu-le, se hrănesc, precum căpuşele, din frica noastră, din laşitatea noastră, din comoditatea noastră, din găsirea, mereu şi mereu, a unor false circumstanţe atenuante, care să ne justifice inerţia păguboasă...

Şi în tot acest timp, uităm că, de fapt, în jur există atât de multă iubire, că poate altcineva are nevoie disperată de noi şi de dragostea noastră şi nu trebuie decât să întindem mâna, eliberată de verighetă, pentru a ne aduce alături fericirea jinduită îndelung...