Fără comentarii

Chicago, octombrie 1999. Cu emisiunea „Arca Marinei” pentru realizarea unui material la faţa locului, alături, fireşte, de Marina Almăşan-Socaciu, Victor Socaciu şi o echipă a TVR. Într-o

Chicago, octombrie 1999. Cu emisiunea „Arca Marinei” pentru realizarea unui material la faţa locului, alături, fireşte, de Marina Almăşan-Socaciu, Victor Socaciu şi o echipă a TVR. Într-o după-amiază, Marina are ideea de a merge împreună în cartierul populaţiei de culoare din oraşul lui Al Capone... Ne deplasăm cu o maşină a unui prieten şi începem filmarea.

Coborâm în mijlocul unor oameni normali, care ne privesc curioşi şi care intră imediat în jocul nostru. Se amuză, cântă împreună cu noi. Totul se filmează. La un moment dat, se aud frânele a două maşini de poliţie, care blochează drumul unui puşti­ negru, de vreo 12 anişori, călare pe o bicicletă.

Puştiul se dezechilibrează, cade de pe bicicletă, este imediat înşfăcat de doi poliţişti cu chipuri impasibile şi ameninţătoare şi trântit cu un zgomot pe care nu-l voi uita niciodată, cu capul de capota uneia dintre maşinile poliţiei. Este de îndată încătuşat şi luat la întrebări, după deja celebra replică ,,Tot ce spui poate fi folosit împotriva ta”, etc.

Înmărmurim, dar Marina îi cere operatorului Dragoş Imireanu să continue filmarea. Poliţistul vede aparatul cu coada ochiului, îl lasă pe puşti în grija unui alt pachet de muşchi­ şi se îndreaptă la fel de ameninţător spre noi. Cu lecţia deja învăţată, John, şoferul nostru, îşi pune mâinile pe volan şi devine o adevărată stană de piatră.

Poliţistul nu spune decât un ,,Leave!”­ pe un ton care ar îngheţa până şi un urs alb... Demarăm în grabă şi ajungem în centru speriaţi. Aflăm apoi că puştiul furase bicicleta. Şi l-a „ciripit” careva. Vă întrebaţi unde vreau să ajung. Vreau să ajung la ideea că democraţia se mai face şi cu biciul. Şi chiar cu violenţă, uneori.

Poate că poliţistul a exagerat, mai ales că era vorba de un puşti. Dar mi-aş fi dorit din tot sufletul ca acel poliţist să vină şi pe stadioanele noastre, devenite reale abatoare şi şcoli ale violenţei gratuite, mi-aş fi dorit să patruleze noapte de noapte în cartierele rău famate ale ,,minunatei” noastre Capitale, să stea lângă mine când ies seara de la spectacol. Eu încă îl mai aştept...