VIDEO-FOTO Victor Rebengiuc: „Nici aplauzele nu mai contează astăzi“
0
Jovial şi franc, marele actor Victor Rebengiuc a vorbit despre condiţia actorului în România, despre starea teatrului şi a culturii, dar şi despre oamenii dragi lui. Actorul Victor Rebengiuc îţi provoacă emoţii atât pe scenă, cât şi în afara ei. Omul Victor Rebengiuc (77 de ani) te cucereşte însă imediat cu sensibilitatea şi umorul lui.
„Adevărul": Săptămâna trecută aţi primit premiul pentru întreaga carieră la Gala Prometheus. Cât de importante sunt premiile în cariera dumneavoastră? Reprezintă cea mai mare recunoaştere pe care o primeşte un actor?
Victor Rebengiuc: În general, premiile sunt nişte recunoaşteri punctuale a unor activităţi. Primeşti o distincţie pentru un rol pe care l-ai făcut bine. Însă Premiul Prometheus, de altfel foarte onorant, are o arie de acoperie mai largă: nu se referă doar la activitatea ta ca actor, ci şi la ce laşi în urmă. Nu ştiu dacă s-ar putea face un clasament, dacă premiile pot fi considerate cea mai mare recunoaştere a muncii unui actor. E una dintre recunoaşterile pe care le primeşte un artist, pe lângă aplauze. Dar nici aplauzele nu mai contează în ziua de azi şi e greu să faci o cuantificare a succesului pe care îl ai, în urma aplauzelor. Am băgat de seamă că se aplaudă cu aceeaşi frenezie şi spectacolele foarte bune, şi cele foarte proaste. Nici nu mai are importanţă calitatea spectacolului, publicul ştie că la urmă se aplaudă.
Citiţi şi:
Gong la Festivalul Naţional de Teatru
Se trage de la o lipsă a educaţiei publicului în acest domeniu?
Evident. Există ţări unde spectacolele proaste sunt fluierate, unde se aruncă cu roşii pe scenă... Aşa că e vorba de o educaţie. Însă la noi se ştie că dacă mergi la teatru, la final aplauzi. Asta e datoria ta de spectator.
Sunteţi dezamăgit?
Am colegi pe care îi tot aud spunând „publicul meu".Eu n-am un public al meu, nu am cumpărat pe nimeni. Eu îmi doresc ca publicul să fie un partener, ba chiar un adversar pe care trebuie să-l cuceresc, să-l surprind, să-i ofer ipostaze inedite ale talentului meu.
Dacă nici aplauzele nu mai sunt ce-au fost, care e bucuria legată de public care v-a rămas?
Că publicul a umplut sălile de teatru. Dacă va rămâne aşa şi pe termen lung - pentru că ceea ce trăim acum e de natură să schimbe treaba asta - va însemna ceva. Şi marea satisfacţie, marele câştig e că cei care intră în sălile de teatru sunt tineri.
Dacă tot vorbim de tineri, Ion Caramitru v-a descris de curând „mai tânăr ca oricând". Dumneavoastră cum va simţiti?
Bine (râde). Vorbea despre o tinereţe interioară a mea, bineînţeles, pentru că cea fizică nu mai e posibilă. Iar eu, interior, chiar mă simt bine. Nu mă simt copleşit de vârstă, nu sunt deprimat de faptul că trece timpul, mi-accept destinul cu seninătate...
Spuneaţi într-un interviu ca actoria n-a fost o vocaţie, ci o întâmplare. Sunt mulţi care v-ar contrazice şi ar spune că fără geniu nu puteaţi ajunge un reper al scenei româneşti.
Păi au dreptate. Atunci când există un talent, nu se lasă acoperit. Orice ai face, talentul îşi cere dreptul la viaţă.
Vă feriţi de şabloane şi totuşi publicul e tentat să vă identifice cu personaje ca Ilie Moromete sau Apostol Bologa. Dumneavoastră vă identificaţi cu ele, sunt definitorii?
Nu mă identific cu niciunul dintre personajele pe care le-am jucat. Eu am rămas eu. Dar sunt câteva roluri mai bine făcute de mine. Probabil că din acest motiv publicul le apreciază.
Cum priviţi ceea ce se întâmplă acum în România?
Cu foarte multă uimire, nu-mi vine să cred că trăim ceea ce trăim. E atât de diferit de ceea ce ne închipuiam în '89.
Brucan spunea că ne trebuie 20 de ani ca să ne revenim...
Ei, uite că n-a avut dreptate. 20 de ani n-au făcut decât să ne îngroape şi mai adânc. Nici măcar nu s-a schimbat nimic din mentalitatea noastră, am rămas la fel de apucători. Nu avem o filozofie a muncii, a realizării prin muncă; există o filozofie a apucării. De unde să apuci bani, repede, fără prea multă muncă. Nenorocirea e că tot cei care erau înainte sunt şi acum la putere, s-au îmbogăţit numai foşti securişti şi foşti activişti de partid. Eu de mult timp îi rog să-mi explice şi mie cum reuşeşti să intri cu pantalonii rupţi în fund în Parlament, iar peste patru ani să ieşi de-acolo miliardar. Eu, care muncesc de 54 de ani, îmi duc traiul de pe-o zi pe alta.
În condiţiile acestea, mai priviţi ca pe-o realizare această carieră de 54 de ani?
Nici nu mi-a trecut prin gând vreodată c-o să mă îmbogăţesc din profesia asta pentru că ştiu că nu se poate. Afară da, dar nu la noi, că nu mă cheamă Bruce Willis. Important pentru mine este să pot să-mi fac meseria. Dar până şi asta se întâmplă cu greutate, pentru că se opun diverse oficialităţi cu diverse iniţiative şi proiecte de legi. Dar n-or să poată să ne oprească! Pentru că noi avem talent şi, cum ziceam mai înainte, talentul îşi cere dreptul la viaţă.
Aţi fost întotdeauna foarte franc. Aţi avut de suferit din cauza asta, în timpul regimului comunist?
Nu. O singură dată nu m-au lăsat să plec să filmez în Moldova Socialistă. Voiau să citească scenariul înainte, să fie siguri că nu joc un rol care să pună România într-o lumină neplăcută. Dar mai pedepsiţi decât am fost cu toţii atunci, când n-aveai ce mânca, când magazinele erau goale, când n-aveam gaz să facem mâncare copiilor, când îngheţam de frig pe scenă, când stăteam la coadă ca să luăm un ou... nu cred că se putea...
Credeţi că printre cei din Securitate sau din comisiile de cenzură erau oameni de un alt nivel?
În ultima vreme, în Securitate erau nişte băieţi tineri inteligenţi, intelectuali, care acum sunt foarte bogaţi. Aceştia apreciau teatrul, filmul, literatura. Erau nişte oameni cultivaţi.
La un moment dat aţi avut o apartenenţă politică, aţi fost membru în Uniunea pentru Reconstrucţia României (URR).
Am avut. Din păcate nu s-a întâmplat schimbat nimic. Întâlnisem un grup de oameni tineri, care se realizaseră prin ei înşişi şi nu prin afacerile cu statul şi care doreau să facă o treabă bună pentru România. I-am sprijinit pentru că mi se părea că sunt o garanţie pentru viitorul acestei ţări. N-au reuşit ei, pentru că n-au avut forţa financiară ca să se impună. Au reuşit tot cei vechi.
Faptul ca soţia dumneavoastră, Mariana Mihuţ, este tot actriţă e un avantaj sau un dezavantaj?
În primul rând a fost o mare surpriză. Eu m-am însurat cu o fată frumoasă, al cărei talent nu-l cunoşteam. Pe urmă am avut surpriza să constat că m-am căsătorit cu o mare actriţă. Ce-mi reproşez e faptul că dintr-o pudibonderie n-am reuşit să determin distribuirea noastră împreună într-o piesă. M-am gândit că lumea va comenta... Însă mi-am dat seama că n-am avut dreptate. Nu era vorba de o soţie, ci de o mare actriţă.
Generaţia tânără de regizori români s-a remarcat în străinătate, în ultimii ani. Mai există o şcoală de actorie în România?
Generaţia tânără de actori este reprezentată de câţiva copii foarte talentaţi, care, cu siguranţă, vor însemna ceva pentru filmul şi teatrul românesc. Sunt liniştit din acest punct de vedere, există continuitate. Însă cred că şcoala de teatru s-a diluat foarte mult pentru că, pe de o parte, nu mai sunt prea mulţi maeştri, iar pe de alta a intervenit banul. Unele şcoli de teatru sunt doar nişte afaceri, se cumpără locuri, diplome. Acum, când fiecare student plăteşte, când reprezintă un venit, celor care conduc institutele nu le mai convine să-i dea afară, chiar dacă sunt slabi. Şi ies actori cu diplomă. Însă nenorocirea e că fiecare îşi închipuie că diploma înseamnă şi talent.
Dar credeţi în talentul fără diplomă?
Sigur că da. Au existat mulţi actori buni, fără studii de specialitate, cum au fost Ştefan Mihăilescu Brăila sau Vasilica Tastaman.
Vi s-a propus să jucaţi în telenovele? Ce credeţi despre colegii de generaţie care o fac?
Da, dar am refuzat, pentru că era vorba de telenovele. Nu vreau! Sunt încăpăţânat. Cât despre colegii mei, foarte frumos din partea lor. E treaba lor, nu-i judec.
Ce credeţi despre condiţia actorului în zilele noastre?
Este aceeaşi cu cea de dinainte de '89, la fel de proastă. Şi va deveni din ce în ce mai proastă. În '89 nu se reduceau salariile actorilor, acum se reduc.
Vă urmăreşte gestul făcut în decembrie '89, când v-aţi dus la TVR cu un sul de hîrtie igienică pe care l-aţi oferit, pentru a se şterge la gură, celor ce lăudaseră regimul comunist?
Vai, dar gestul ăsta a făcut o impresie deosebită! Am avut atât de suferit de pe urma lui, am fost înjurat, am primit telefoane şi scrisori de ameninţare. Cine e atât de nebun încât să stea să-mi caute adresa? Securitatea încă lucra bine.
Aţi repeta gestul?
Acum m-aş duce mai degrabă cu o mitralieră, nu cu hârtie igienică.
Mai votaţi?
Nu, pentru că deocamdată n-am pe cine. Dacă va apărea cineva interesant, mă voi duce. Dar acum nu există, din păcate pentru noi.
Cum vă pregătiţi rolurile?
Sunt roluri şi roluri. Sunt unele care-ţi vin dintr-o dată, de la prima lectură. Cu altele e mai greu. Cauţi, gândeşti ce vrea personajul...
Unii actori au mărturisit că intră atât de mult în pielea unui personaj, încât rămân captivi chiar şi după ce termină rolul sau proiectul respectiv. Vi s-a întâmplat vreodată?
Niciodată. Dar îmi aduc aminte de Leopoldina Bălănuţă, alături de care am jucat. Dacă personajul avea ulcer, ea făcea ulcer... Era extraordinară, o mare actriţă. Eu sunt un om normal. Când s-a tras cortina, s-a terminat totul. Mă duc acasă, la nepotul meu Mircică. (râde).
„N-am fost un copil nebun"
Cum era copilul Victor Rebengiuc?
Era un copil drăguţ, un copil iubit. Am rămas repede fără tată (a murit în război - n.r.) , iar eu şi fratele meu am fost crescuţi de mamă şi de bunicii din partea mamei.
Aţi făcut năzbâtii?
N-am fost un copil nebun. Ne mai jucam de-a războiul, copilăria mea a fost în timpul războiului. Aveam o trupă: eu eram locotenent, fratele meu era sublocotenent şi mai aveam un sergent. Însă n-aveam soldaţi. Fratele meu a fost mai năzbâtios, eu am fost un copil înţelept, aşa mi se spunea. Tăceam mult, iar lumea credea că eu gândesc în timpul ăsta (râde).
Eraţi locotentul în acea mică „armată". Aveaţi vocaţie de lider?
Nu, dar eram mai în vârstă. Şi era normal să am o funcţie mai importantă. (râde)
Aţi păstrat vreo prietenie din acea vreme?
Din şcoala primară nu-mi mai aduc aminte de nimeni. Dar păstrez legătura cu câţiva colegi din Liceul Militar. Ca orfan de război am avut dreptul să fac această şcoală, căreia îi sunt şi acum recunoscător. Acolo m-am format din punct de vedere al disciplinei, al seriozităţii. La început nu mi-a plăcut, mi se părea că ai mei au vrut să scape de mine şi m-au trimis acolo, la Predeal, pentru că-i încurcam. Am suferit. Însă apoi m-am obişnuit şi chiar a început să-mi placă.
Se spune despre artişti că sunt firi boeme. V-a ajutat mai târziu, în carieră, educaţia militară strictă?
Nu e cazul meu. Eu, cu boemul, în afară de operă... Puccini şi-atatât. Pe mine m-a ajutat foarte mult educaţia militară.
Fiul dumneavoastră nu v-a călcat pe urme, în ceea ce priveşte actoria. Credeţi că nepotul o va face?
O să fie un mare actor(râde). Sper, mi-aş dori mult.
Povestiţi-mi câte ceva despre nepoţelul dumneavoastră.
Mirciulică are trei ani şi trei luni. E un îngeraş şi îl iubesc. Mă port cu el ca şi cum ar fi un om mare, discutăm... Însă noi suntem nişte bunici atipici, pentru că muncim. Bunici înseamnă nişte oameni ieşiţi la pensie, care se ocupă de nepoţii lor. Iar eu tânjesc să-mi găsesc o zi-două libere ca să stau cu el.
În replică
" Victor Rebengiuc nu vrea şi nu poate să încremenească într-o reuşită datată, de generaţie. Nu e «şaizecist», «optzecist» sau «nouăzecist». E bun. E foarte bun. Cu oameni ca el, cultura trece dincolo de clasamente belfereşti şi dincolo de calendare. "
Andrei Pleşu
în „Dilema"
Carte de vizită
-Data şi locul naşterii: 10 februarie1933, Bucureşti
-A absolvit UNATC „I. L. Caragiale" Bucureşti în 1956
-Din 1965 este căsătorit cu Mariana Mihuţ. Au împreună un fiu, Tudor (35 de ani).
-Rector al UNATC „I. L. Caragiale" (1990-1996)
-A jucat în peste 50 de spectacole. Printre rolurile de referinţă se numără cele din „Un tramvai numit dorinţă" (1965), „Azilul de noapte" (1975), „O scrisoare pierdută" (1979)
-A jucat în filme ca „Pădurea spânzuraţilor" (premiat la Cannes, 1965), „De ce trag clopotele, Mitică?" (1981), „Moromeţii" (1986)
-A fost recompensat cu cinci premii UNITER
Se încarcă comentariile...
