VIDEO Valentin Uritescu: „Trebuie să-mi termin treburile până mor“
0
Valentin Uritescu împlineşte 70 de ani pe 4 iunie. Deşi semnele vârstei sunt vizibile, actorul e optimist şi spune că mai are lucruri de făcut. Valentin Uritescu a lansat prima sa carte, „Aşa sunt eu, prost“. Artistul, care a avut o viaţă zbuciumată, mai are un vis: să lanseze un volum autobiografic.
Carte de vizită
- S-a născut pe 4 iunie 1941, în satul Vinerea, judeţul Alba.
- A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică in 1963.
- Şi-a început cariera la Teatrul „Maria Filotti" din Brăila, apoi a jucat la Teatrul „Tineretului" din Piatra Neamţ.
- În 1981 a venit în Bucureşti, la Teatrul „Bulandra", iar în 1990 s-a mutat la Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale".
- A jucat în numeroase piese de teatru - „Vrăjitoarele din Salem", „Livada de vişini", „Take, Ianke şi Cadîr", dar şi în seriale şi filme de succes: „Lumini şi umbre", „Cel mai iubit dintre pământeni", „Domnişoara Aurica", „Turnul din Pisa".
„Adevărul": Aţi lansat săptămâna trecută, la Târgul Bookfest, prima dumneavoastră carte. De ce abia acum debutul literar?
Valentin Uritescu: Am avut destul timp, mai ales după ce am plecat de la Teatrul Naţional, atunci când a venit Ion Caramitru director. Când a văzut el cât se câştiga, cu cât erau plătiţi actorii buni - ca urmare a unor reguli instaurate de fostul director al instituţiei, Dinu Săraru - i s-a părut că sunt prea mulţi bani. Aşa că a scos aproape toate spectacolele şi m-am trezit că mai jucam într-o singură piesă, „Tache, Ianke şi Cadîr". Într-un final a scos-o şi pe aia. Când m-am văzut fără activitate, mi-am zis: gata, eu cu teatrul am terminat-o. Şi, dacă tot aveam timp liber, m-am concentrat asupra scrisului. Eu am început să scriu prin clasa a IX-a. Nu am scris în fiecare zi, ci doar despre evenimentele importante din viaţă, despre lucrurile marcante. Am adunat un geamantan de caiete. Cartea aceasta include diverse amintiri, dar şi o frescă a unor vremuri care-au trecut. Toate întâmplările şi toate numele personajelor din carte sunt autentice. Când am recitit lucruri scrise acum câteva zeci de ani, unele mi s-au părut naive rău. Altele mi s-au părut bune. De fapt, acest volum e un prolog la o carte despre viaţa mea.
Are un titlu intrigant, „Aşa sunt eu, prost: Fragmente autobiografice". De ce aţi ales acest titlu?
Nu l-am ales eu. Titlul ales de mine era „Desfrâul chinurilor mele". Însă doamna Oana Bârnă, de la Humanitas, a văzut că această propoziţie, „Aşa sunt eu, prost", revine des în carte, e ca un laitmotiv. Şi cum ea are un simţ al comercialului foarte dezvoltat, mi-a propus acest titlu. Am fost şocat, însă apoi mi-am dat seama că se va vinde foarte bine.
Peste două zile împliniţi 70 de ani. Cum priviţi lumea acum?
Am o boală cu care mă lupt de 33 de ani: sindrom extrapiramidal. E un fel de Parkinson mai blând. Eu trebuie să-mi termin treburile până mor, după ce mor, văd eu ce mai fac (zâmbeşte). Sunt, totuşi, un optimist, am umor, deşi au apărut semne vizibile ale vârstei şi ale bolii mele. Dar, cu toate acestea, nu sunt disperat, nu vreau ca oamenilor să le fie milă de mine. Ştiu că eu sunt de vină, am făcut multe abuzuri în viaţa mea: nopţi pierdute, poker, beţii.
1965 Cu soţia sa, Valeria, şi cu fiul lor, Bogdan
Simţiţi că mai aveţi lucruri de rezolvat?
Vreau să termin cartea despre viaţa mea. Am sădit un copac, am făcut un copil, m-am zbătut pentru familia mea şi, chiar dacă am călcat strâmb, am respectat un jurământ. Eu cu soţia mea n-am trăit pasiuni devoratoare, care să ardă tot, aşa cum mi s-a întâmplat cu alte trei femei. Între mine şi soţia mea a fost un foc potolit, dar mereu aprins. De asta mariajul nostru durează de 44 de ani.
"Între mine şi soţia mea a fost un foc potolit, dar mereu aprins. De asta mariajul nostru durează de 44 de ani.''
Credeţi că meseria dumneavoastră poate schimba oamenii?
Nu cred că-i poate schimba. Omul rău aşa rămâne. Trebuie să treacă el însuşi printr-o experienţă dură ca să se schimbe ceva şi poate nici atunci nu se întâmplă.
1981 La filmările serialului „Lumini şi umbre“, în rolul sergentului Şaptefraţi
Aţi declarat că aveţi neruşinarea de a vorbi despre bucătăria sufletului dumneavoastră. Într-adevăr, vorbiţi tot timpul deschis despre viaţa dumneavoastră, despre lucruri intime...
La mine e un fel de spovedanie prost înţeleasă. Să-ţi povestesc ceva. Eram la filmarea pentru „A unsprezecea poruncă", iar Mircea Daneliuc, regizorul, mi-a spus să nu-mi iau pastilele, pentru că aveam o faţă devastată de durere, ceea ce ar fi făcut interpretarea şi mai bună. Ca să meargă şi mai în profunzime, ştii ce-a făcut? M-a dezbrăcat în pielea goală şi m-a legat cu o sârmă de o scară de fier. Era iarnă şi era foarte frig. Şi stăteam aşa, în faţa echipei de filmare, din care făceau parte şi femei. Şi-aveam o revoltă, mă gândeam de ce trebuie să stau eu gol în faţa fetelor ălora? Atunci s-a produs un declic în mine şi mi-am zis: dacă e pe-aşa, să vă spun totul despre mine! E un soi de revoltă a unui om nebun, adică tot în mine dau. Dar, făcând treaba asta, scap de obsesii. Aşa înţeleg eu... Rebengiuc, Ştefan Iordache, nu s-au dus să vorbească la TV. Eu am spus totul în gura mare.
Toată viaţa dumneavoastră a stat sub semnul hazardului...
Toate marile hotărâri ale vieţii - facultatea, căsătoria - aşa le-am luat, dând cu banul. Dacă banul ar fi picat pe partea cealaltă, luam decizia diametral opusă. Aşa a vrut destinul, aşa am făcut.
Regretaţi vreuna dintre aceste hotărâri, luate în acest mod?
S-ar putea să regret. Dacă aş lua viaţa de la început, nu m-aş mai face actor.
2001 Cu Gheorghe Dinică şi Dorel Vişan, în filmul „Turnul din Pisa“
Aveti fraţi, surori?
Am un frate, Dorin, e cu doi ani mai mic. Este un lingvist foarte bun, a scris multe cărţi. El a avut o fată, Oana, care a murit de leucemie galopantă. Au descoperit prea târziu boala, iar cei de la Fundeni i-au zis că nu mai pot face nimic pentru ea. Singura speranţă era o clinică foarte bună din Paris. În acel moment, i-am spus să ia casa părintească de la Vinerea s-o vândă, să vândă tot şi s-o salveze pe Oana. S-au dus la Paris, au tratat-o acolo o lună, au încercat pe ea chiar şi medicamente aflate în stadiul de experiment, dar n-au mai putut s-o salveze. A murit la 18 ani, chiar în ziua de Crăciun. A fost un lucru îngrozitor, care a distrus familia... Dorin s-a retras şi scrie cărţi în neştire, acum.
" Un tată foarte bun... S-a ocupat de mine şi mi-a fost alături când am avut nevoie. Mi-a dat libertate de mic - o libertate de tip occidental. Era genul «Nu-l forţa, lasă-l că se descurcă el». Nu m-a pregătit pentru meseria asta, dar am învăţat de la el că trebuie să munceşti foarte mult, indiferent dacă faci un rol mare sau unul mic. "
Bogdan Uritescu actor, fiul lui Valentin Uritescu
Obiectul Adevărului
" «Aşa sunt eu, prost: Fragmente autobiografice» mă reprezintă, pentru că tot ce e în această carte e autentic. Mi-am dat seamă că e interesant ce scriu eu, mai ales că nu mă iau după nimeni. Cu toate acestea, nu fac pe scriitorul, nu vreau să arăt cât sunt de deştept. "
+
Generos
„Dau mereu de pomană, pentru că şi mie mi-a dat Dumnezeu. Mai ales când văd bătrâni, sunt foarte milos."
-
Dezordonat
„Semăn cu tata şi sunt foarte dezordonat. Nevastă-mea înnebuneşte, dar trebuie să trăiască cu asta."
„Tata a dat zeci de ţuici ca să trec eu prin liceu"
Cum a fost copilăria dumneavoastră?
Am avut o copilărie fabuloasă în satul Vinerea, din judeţul Alba. Îmi plac foarte mult animalele, plantele, acolo mi-ar fi plăcut să trăiesc. Însă tatăl meu a ţinut morţiş să mă fac actor. Imediat după război, tata, care era lăcătuş la Cugir, a intrat într-o afacere cu un aparat de proiecţie. Umbla cu el prin sat şi proiecta filme, de obicei filme ruseşti, dar şi pelicule de la Hollywood. Oamenii nu aveau întotdeauna bani să plătească, aşa că veneau cu ouă, slănină, lapte. Îmi amintesc cum mama punea un cearşaf pe perete, apoi venea în pat, lângă mine şi lângă fratele meu, iar tata proiecta pe acel cearşaf „Copiii căpitanului Grant".
2006 Împreună cu soţia lui, Valeria
Eraţi un copil liniştit sau năzbâtios?
Eu n-am prea fost cu cărţile, mai mult cu sportul: cu schiul, cu patinele. Am fost campion naţional la schi, în liceu. Tata a dat nu ştiu câte zeci de ţuici, cârnaţi şi truse de bricege ca să trec eu prin liceu. Am fost un copil năzbâtios.
Aţi crescut la ţară, aţi şi prezentat emisiunea „Viaţa satului", o vreme. Cum e satul românesc astăzi, cum îl percepeţi? Mai au ţăranii înţelepciunea şi bunul-simţ de odinioară?
Am făcut emisiunea timp de cinci ani şi am mers prin multe sate. E o tristeţe îngrozitoare. Tinerii au plecat şi-au rămas doar bătrânii şi necăjiţii. Satul în care m-am născut eu era cu totul altceva. Familia mea se trage din ţărani autentici. Unul dintre strămoşii mei pe linie maternă este Moş Herlea, trecut în cărţile de istorie pentru că a mers cu „Memorandumul" la Viena. Satul meu era un sat arhaic, avea de toate în el: joagăr de tăiat lemne, piuă de postav, vopsitorie, presă de ulei, moară. Aproape că puteai sta bine-mersi acolo, fără să te duci nicăieri să cumperi ceva. Se întâmpla totul sub aripa lui Dumnezeu. Se respectau toate sărbătorile, toamna era o nebunie la culesul viei sau al prunelor. După ce s-a făcut colectivizarea, s-a dus totul.
2009 În bucătărie, frământând o pâine
S-a dus chestia cu ţăranii ăia frumoşi. De la ce vine numele dumneavoastră, Uritescu?
Cred că de la urâcios, dar nu sunt sigur. Toţi bărbaţii din neamul meu au fost foarte sensibili, foarte delicaţi sufleteşte, poate din cauza asta păreau uneori urâcioşi.
Testul Adevărului
Bogdan Uritescu
„Pentru Bogdan am avut o foarte mare grijă întotdeauna. Ca artist este extraordinar, dar are nebunia asta cu acţiunea, cascadoriile."
Victor Rebengiuc
„Îl admir, ca actor e un monstru sacru. E un om foarte integru, de caracter, are coloană vertebrală. L-am respectat întotdeauna pentru ce e în stare să facă pe scenă."
Gheorghe Dinică
„L-am admirat încă din facultate, iar pe vremea aceea chiar mi se urcase la cap că sunt un fel de Gigi Dinică. Am jucat foarte mult împreună, ne-am înţeles foarte bine, deşi ca om era dificil. Am fost topit după el."
Ştefan Iordache
„Am fost colegi de facultate. Ne întâlneam rar, dar ca actori ne-am respectat reciproc. Era un tip extraordinar, dar era în afara acestor vremuri, era atemporal, aspaţial."
Se încarcă comentariile...
