Octavian Ursulescu, prezentator tv: „Lumea nu m-a uitat“

Octavian Ursulescu (64 de ani), fostul prezentator al Festivalului de la Mamaia, vorbeşte cu însufleţire despre trecut, când era una dintre vedetele Epocii de Aur.După Revoluţie, Octavian Ursulescu a ieşit încet-încet din lumina reflectoarelor. Cu toate acestea, fostul prezentator spune că încă este solicitat la evenimente, iar oamenii nu l-au uitat.

„Adevărul": Dacă înainte de '89 eraţi o prezenţă obişnuită în lumea televiziunii şi a festivalurilor, după Revoluţie succesul dvs. s-a micşorat treptat. Ce faceţi acum?

Octavian Ursulescu: Aproape că nu există weekend în care să stau acasă, iar ăsta e un lucru bun. Sunt mereu plecat în ţară, unde sunt chemat să prezint diverse evenimente. Acum două săptămâni am fost la Galaţi, unde Alexandru Jula a organizat două spectacole, iar dimineaţa am fost gazda unui turneu de volei, pe care îl prezint de opt ani, Cupa Arcada. În ultimii ani, m-am specializat şi în prezentarea turneelor de volei, mai am şi competiţii de dans sportiv, eu fiind singurul prezentator specializat din sfera dansului sportiv. Am aprofundat legile absolut speciale ale dansului sportiv. Am învăţat că o competiţie de dans sportiv n-are nicio legătură cu un spectacol de dans obişnuit, trebuie să ştii o mie de detalii.

Deci puteţi spune că sunteţi la fel de căutat ca şi înainte de '89?

Era cu totul altceva atunci. De exemplu, atunci n-aş fi prezentat o nuntă sau un botez, nici nu concepeam. Iar acum există şi evenimente de acest gen la care sunt invitat, cele mai de clasă desigur, pentru că nu mă duc la orice. Am ales să prezint asemenea evenimente pentru că unele sunt adevărate spectacole. Pot spune că acum sunt căutat în alte domenii pe care înainte nu le abordam. Nu mai prezint marile festivaluri, unii poate spun: „Ursulescu nu mai e ce-a fost", dar eu sunt solicitat, lumea nu m-a uitat. N-am nostalgii. Pot spune că am făcut tot ce îmi doream în domeniul acesta al showbiz-ului.

Din palmaresul dvs. fac parte şi cele 13 ediţii ale Festivalului de la Mamaia. Cum vă amintiţi acele vremuri?

Au fost 13 ediţii consecutive din 1983 până în 1990 şi apoi am mai prezentat încă 5 ediţii până prin 1997. Pe ultima am prezentat-o împreună cu Monica Anghel, care era la început în această postură. Era foarte dotată, începuse să colaboreze cu grupul Divertis. Am căutat întotdeauna prezentatoare care să aibă libertate de mişcare, să nu citească de pe hârtie. Monica Anghel a fost o surpriză plăcută. Dar e mult mai bine să fii singur pe scenă pentru că ai responsabilitatea propriilor cuvinte. Dacă eşti cu o parteneră, ea trebuie să se raporteze la tine şi tu la ea. Dacă n-are foarte multă experienţă, se uită la tine, nu ştie când termini fraza, nu ştie ce vrei să spui în continuare. E foarte greu să găseşti o prezentatoare la fel de experimentată cu care să te joci.

Dacă ar fi să faceţi o comparaţie între cum arăta festivalul înainte de 1989 şi după, care ar fi diferenţele?

Sunt diferenţe fundamentale. Festivalul astăzi, aproape că nu mai există. Îmi pare rău s-o spun, nu că nu sunt eu acolo, m-aş bucura enorm să fie la fel ca înainte de Revoluţie. Festivalul de la Mamaia a fost, ca şi San Remo, o manifestare a eleganţei, a distincţiei, a doamnelor care veneau îmbrăcate frumos să vadă un spectacol de calitate al şlagărului românesc. De prin 1997 au început tot felul de curente în cadrul organizatorilor, care au vrut să introducă şi hip-hop, şi rock, şi dance. Ei au uitat însă că acest festival a fost construit în 1963 de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor ca un festival de muzică uşoară. Dacă vrei să faci o manifestare dance, o faci în alt cadru, pentru un alt public, şi aşa şi cu celelalte genuri. Organizatorii amestecând genurile n-au făcut decât să-i piardă şi pe spectatorii tradiţionali şi n-au mai câştigat nici alţii, pentru că tinerii nu vin la Mamaia, să fim serioşi. Au reuşit încet-încet să golească sala, festivalul nu mai are identitate. Ce promovează el? Dovada cea mai bună este că în ciuda faptului că se dă o maşină, nimeni nu-şi aminteşte numele unuia dintre câştigătorii trofeelor din ultimii zece ani.

Cum vi se pare ideea de a prezenta festivalul acum?

Eu nu mai am veleităţi de a prezenta festivalul, să nu-şi închipuie cineva că asta urmăresc. Dar eu am un contact cu iubitorii de muzică pretutindeni pe unde merg, sunt ecoul unor păreri şi oamenii regretă că Mamaia nu mai e ce a fost. De la începutul anilor 1990, când s-au lansat Adrian Enache, Ovidiu Komornyik, Aurelian Temişan, Laura Stoica, Carmen Trandafir, ei au fost cam ultimii câştigători de succes. Interpreţi care şi astăzi sunt iubiţi, îşi au publicul lor, există. La Mamaia au fost făcute schimbări neinspirate, ca şi la Cerbul de Aur. Manifestările acestea importante ar trebui să aducă şi prezentatori profesionişti, nu să se facă experimente direct la Mamaia sau la Cerb.

Aţi legat prietenii înainte de 1989 cu oamenii pe care îi introduceaţi în scenă?

Am debutat foarte mulţi artişti, i-am prezentat la primul lor concurs important sau le-am înmânat premii în calitate de prezentator. Acest lucru cimentează o relaţie. În categoria asta intră de la Gabriel Dorobanţu şi Marina Florea, până la Cătălin Crişan şi Daniel Iordăchioae. Mă întâlnesc şi astăzi cu ei la spectacole şi de fiecare dată când îi prezint, rememorez momentele magice când eram tineri cu toţii şi entuziaşti. Sigur că prietenia cea mai trainică m-a legat nu de un artist, ci de Titus Munteanu, cu care am debutat în televiziune. Şi el era foarte tânăr când ne-am întâlnit şi începea să facă primele emisiuni. El mi-a propus să prezint nişte emisiuni de varietăţi şi aşa am ajuns la televiziune, unde am prezentat „Meridianele cântecului", „Steaua fără nume", „Şlagăre în devenire". Unele dintre ele le mai am şi acum, deşi n-am fost dintre cei care şi-au imprimat toate filmările. Ar trebui să am o cameră plină de DVD-uri, dar eu sunt de părere că nu e bine să trăieşti foarte mult în trecut.

Aţi avut probleme cu regimul de-a lungul anilor?

Am avut probleme datorită corespondenţelor pe care le trimiteam la publicaţii muzicale, revista „Billboard", în SUA şi revista „Music Week" şi „Journal Jazz Internaţional", în Marea Britanie. M-au chemat pe la secţia de presă a P.C.R., să vadă ce trimit, de ce trimit, dar eram totuşi o persoană destul de cunoscută şi nu mi s-au pus interdicţii. Dacă a existat un episod dureros din viaţa şi cariera mea din acea perioadă a fost cel provocat de un articol din revista „Flacăra", condusă de Adrian Păunescu. Eu fusesem la un festival de jazz, la Varşovia, unde am stat de vorbă cu un tânăr ziarist polonez. Am crezut că discuţia a fost una amicală. Eu, luat de val şi de un pahar cu bere, am început să-i povestesc ce probleme am cu pop-clubul pe care îl conduceam la Politehnică, că ni s-a interzis titulatura clububului, cuvântul „pop" sunând foarte occidental. Iar acest ziarist a notat nemulţumirile mele, că nu avem voie cu pop, că n-am viză şi altele. Am avut apoi un şoc, peste câteva luni, după ce am văzut în revista „Flacăra" un articol nimicitor la adresa mea, în care pur şi simplu eram desfiinţat. M-am şi văzut legat, dus, bătut, încarcerat. Am fost imediat interzis, în radio, în presă şi televiziune. Un an şi jumătate am învăţat pe de rost, drumul la Secţia de Presă a Comitetului PCR, la Securitate ca să dau socoteală despre ce vorbisem cu acel jurnalist. Eu n-am mai existat un an şi jumătate.

Şi cum s-au calmat lucrurile?

Şansa mea a fost că eu aveam o rubrică permanentă la celebrul săptămânal de cultură „Contemporanul". Începusem să colaborez pe vremea profesorului George Ivaşcu, el mă invitase, aveam o rubrică de muzică uşoară. Şi în perioada acestei intrerdicţii, venise redactor şef un consilier de-al lui Ceauşescu. Am reuşit să intru la dânsul, să-i explic şi am aflat de la el că nu exista decât o relatare a acelui ziarist, pe care el o spusese unei cântăreţe din România. După un an şi jumătate, uşor - uşor am reintrat în viaţa publică. N-a trecut mult timp, poate maxim doi ani, când acelaşi Adrian Păunescu a publicat un pamfelt ucigător împotriva autorului articolului meu. Dar asta n-a rezolvat situaţia de atunci. Au fost oameni care m-au întrebat dacă am fugit în străinătate, dacă am fost închis, dacă am murit. Un om care avea emisiune săptămânală la radio, care avea emisiuni la televiziune, spectacole, brusc dispare. Ce poţi să-ţi închipui?

După 1990 vi s-a făcut vreo propunere de a prezenta o emisiune la televiziune?

Eu am făcut o greşeală. Am crezut că e bine să rămân fidel televiziunii publice, care m-a lansat şi unde am prezentat timp de 25 de ani cele mai importante emisiuni de varietăţi. Am avut semnale de la alte televiziuni, dar eu mi-am zis că televiziunea publică mă va chema şi mă va pune în valoare. N-a fost aşa însă. Au existat câteva tentative, dar n-am mai fost implicat într-un proiect major al TVR.

„Mă uitam după fete cu Julio Iglesias"

Cum erau marii artişti străini pe care i-aţi cunoscut în cadrul festivalurilor?

Am prezentat Julio Iglesias, Los del Rio, cu „Macarena", Samantha Fox, Saragossa Band, Goombay Dance Band, Bob Geldof şi mulţi alţii. Pe Julio Iglesias l-am cunoscut la Cerbul de Aur, în 1969. Eram licean, transmiteam cronici pentru „Scânteia Tineretului" de acolo şi ne-am împrietenit. Şi el era tânăr, ne plimbam prin Braşov, ne uitam după fete. M-am reîntâlnit cu el după 30 de ani la Bucureşti şi a fost un moment emoţionant. I-am cunoscut pe mulţi dintre ei şi toţi fac parte din amintirile mele frumoase, pentru că a fost o şansă să fiu alături de ei. Am prezentat atâţia artişti uriaşi.

Testul Adevărului

Pe lângă statutul de prezentator, aţi colaborat şi cu mai multe reviste străine, înainte de 1989...

Am început să colaborez cu revista „Billboard" de prin 1984. După 1990 chiar am ajuns la New York şi am vizitat sediul. Însă înainte de '89, nu am avut viză ca să pot să plec în America. Şi imediat după Revoluţie am fost la San Remo, un festival emblematic la care voiam să ajung. Înainte de Revoluţie mai fusesem plecat din ţară, dar numai în ţări socialiste. Eram o persoană periculoasă, care putea ajunge la Europa Liberă, am avut prieteni acolo. Era Andrei Voiculescu, era Cornel Chiriac, care a fost mentorul meu. Mereu mi-a fost refuzată plecarea, deşi am avut invitaţii la festivaluri muzicale. Întotdeauna primeam celebrul plic albastru, care însemna un refuz. Dacă aveai răspuns pozitiv îţi trimiteau o carte poştală, dacă nu - primeai acest plic albastru, dintr-o hârtie foarte proastă. Le am şi acum acasă. Am făcut tot felul de demersuri ca să pot pleca, am ajuns şi la ministrul de Externe, Ştefan Andrei şi la ministrul Culturii, Suzana Gâdea. Chiar şi ei au făcut intervenţii, dar nu s-a putut face nimic. Am înţeles că Securitatea era mai puternică şi decât ei.

Vi s-a spus vreodată motivul refuzului?

Probabil teama că voi rămâne în Occident la Europa Liberă, că eram un portdrapel al generaţiei tinere, cu emisiunile mele de la radio, care nu erau nişte emisiuni foarte comode, cu spectacolele pe care le prezentam.

Povestiţi-mi despre copilărie...

Aţi atins cel mai frumos capitol din viaţa mea. M-am născut în judeţul Mureş, într-un sat care se cheamă Câmpul Cetăţii, la câţiva kilometri de Sovata. Părinţii mei erau ingineri silvici şi au fost repartizaţi acolo. Copilăria mi-am făcut-o spre Reghin, în satul Chiheru de Sus, unde revin de câteva ori în fiecare an. Este cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. N-am fost un copil cuminte, am foarte multe semne pe mâini şi pe picioare. Cine a trăit la ţară şi şi-a petrecut vacanţele pe câmpuri, pe dealuri, ştie ce înseamnă. Atunci când vreau să fiu fericit închid ochii şi mă gândesc la copilăria mea, la curtea de acolo, din păcate casa s-a dărâmat, mai există livada cu meri în care mă jucam. Am recunoscut chiar câţiva meri din acea perioadă, care încă mai rezistă şi acum. Sunt foarte mândru că sunt cetăţean de onoare al comunei Chiheru.

Ce program aveţi într-o zi obişnuită?

Eu sunt din 1990 redactor la revista „Actualitatea Muzicală" a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. E o revistă lunară, dar eu aproape zilnic trec pe la redacţie. Dau telefoane, am întâniri, îmi îngrijesc grădina, am o căsuţă veche bătrânească, a părinţilor mei, am trandafiri, meri, caişi, cireşi. Am şi un acvariu acasă, cu peştişorii mei Nemo, cu corali, stele şi arici de mare.

CALITATE

Calitatea mea poate că rezidă dintr-o şcoală făcută serios. Una din calităţile mele cred că este faptul că am reuşit să ţin minte ce am învăţat în timpul liceului. Am fost laureat al Olimpiadelor naţionale de matematică, limba română, fizică, istorie.

DEFECT

Cred că sunt cam leneş, dar îmi inving starea pentru un program cotidian. Mi-ar plăcea să fiu şi mai leneş, dar nu prea reuşesc, de multe ori îmi impun alţii să nu fiu.

IN REPLICĂ

''Sutem vechi colegi şi colaboratori. Este un bărbat prezentabil, cu o memorie extraordinară şi ştie să-şi facă meseria cu eleganţă şi să scoată în evidenţă calităţile celui pe care îl prezintă. Nu mă îndoiesc că Tavi poate prezenta orice fel de eveniment. E foarte important să existe asemenea prezentatori, iar el chiar ar putea să predea treaba asta.''
Corina Chiriac, cântăreaţă

OBIECTUL ADEVĂRULUI

Mi-aş fi dorit să aduc tricoul de campion republican la baschet, dar mi l-au nenorocit cei de la „Nufărul". L-am dus la curăţat şi mi l-au stricat. Dar un alt obiect de care sunt foarte mândru este această diplomă. Am luat locul doi la Olimpiada Naţională de Matematică, semnată de academicianul Moisil.

CARTE DE VIZITĂ

- S-a născut în anul 1947, în judeţul Mureş
- A absolvit Liceul „Dimitrie Cantemir" din Bucureşti
- A fost distins cu premiul II la Olimpiada Naţională de Matematică, premiu înmânat de academicianul Grigore Moisil
- În 1970 a absolvit Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Bucureşti
- În 1974 a debutat în televiziune, unde a prezentat şi co-realizat emisiuni memorabile, printre care „Meridianele cântecului", „Steaua fără nume", „Şlagăre în devenire"
- În 1983 a prezentat pentru prima oară Festivalul de la Mamaia, după care a mai fost gazda a încă 12 ediţii
- De-a lungul celor 40 de ani de carieră a prezentat sute de concerte şi festivaluri