Nicu Alifantis: „Acum îmi doresc cel mai mult să plec din ţară“

Nicu Alifantis (Arhivă)

Nicu Alifantis este dezamăgit de ceea ce se întâmplă în România astăzi, dar credinţa de-o viaţă a artistului rămâne „bucuroşi l-om duce pe toate“. Nicu Alifantis a împlinit recent 57 de ani, dintre care 39 i-a dedicat teatrului, poeziei şi muzicii. Nu este mulţumit de cum stau lucrurile dimprejur, dar rămâne fidel meseriei şi publicului de aici.

„Adevărul": A fost ziua dumneavoastră. Sunteţi „îngrozit" că trec anii?

Nu, nu, nu. Când am împlinit 50 de ani, am realizat că am ajuns la jumătate. Vrem să credem că la jumătate (zâmbeşte). A fost un pas mai greu, dar nu de neînfrânt. Şi ca să trec peste ziua aia, mi-am pus un spectacol atunci. A fost şi înregistrat, există pe un DVD, „Simfonicu". A fost un spectacol extraordinar şi a ieşit un lucru foarte frumos. Şi e bine că s-a întâmplat aşa, am avut multă treabă şi am depăşit momentul acela.

Obişnuiţi să sărbătoriţi?

Da, de ce nu? Îmi place să fiu înconjurat de prieteni, să ne întâlnim să bem, să mâncăm, să bârfim. Şi ăştia de sunt pe scenă şi care au devenit, împotriva voinţei lor, persoane publice, sunt oameni şi ei şi duc o viaţă normală. Ce fac, fac pentru oameni, mi se pare firesc să trăieşti în mijlocul lor. Sigur că orice an în plus după vârsta de 50 este o performanţă, aşa că e cu atât mai plăcut.

Vârsta de acum arată aşa cum v-aţi închipuit-o la 20 de ani?

Nu, Doamne fereşte. Habar n-aveam ce o să se întâmple cu mine. La 20 de ani, aveam un an de când intrasem în teatru şi-mi doream foarte mult să continui, dar nu-mi imaginam ce urmează. N-am bănuit vreodată că o să ajung să am albume. Aveam nişte idoli, mă uitam la Baniciu ca la altceva. Îmi ziceam că atunci când o să mă fac mare, aşa vreau să mă fac, să ajung ca el. Mă gândesc acum că am avut atunci nişte modele: Phoenix, Sfinx, Aldea, Baniciu, o groază de oameni.

Anii nu v-au împiedicat să daţi la Facultatea de Teatrologie la 53 de ani...

Am terminat anul trecut. A fost un joc, dacă vrei. La un moment dat, m-am suspectat de o uşoară puturoşenie a spiritului. Stăteam ca prostu' şi mă uitam la televizor, citeam ziare, reviste. Prostii! Am zis că nu se mai poate aşa şi mi-am dat de lucru. Dintr-o joacă a pornit totul. Şi aici fac o paranteză. Lucrând foarte mult în teatru, aveam contacte tot mai dese cu noua generaţie. Care generaţie îmi aluneca un pic printre degete, fie că erau actori, regizori, scenografi. Toţi aceşti trei ani petrecuţi în mijlocul lor i-am adorat. Ştiu despre ce e vorba, le-am înţeles mentalitatea, drumul pe care vor să păşească. Acum lucrurile îmi sunt foarte clare.

Dar unde era hiba?

E o chestie a noii generaţii, care, în ciuda faptului că are credinţa unei informaţii foarte vaste, sunt multe carenţe. E totul superficial, de suprafaţă, după care i-am suspectat, şi încă-i mai suspectez, de nerespectarea şi nerecunoaşterea valorilor. Dar, la final, iubesc şi apreciez foarte tare noua generaţie. Cred mult în ea. De asemenea, îmi place să mă înconjor de mulţi tineri. Iar revenind la povestea cu teatrologia, aceşti trei ani au fost un cumul de energie extraordinară. Să stai printre copiii ăştia - mi-au trebuit două luni să-i conving să zică pe nume, iar fetele, colegele mele, erau de vârsta fetelor mele. Am plecat de acolo foarte încărcat şi pornit pe treabă. A fost binevenită povestea asta. Mai am un pas, trebuie să-mi dau licenţa, pentru că n-am apucat. Şi după aia masterul şi aşa mai departe. E un joc pe care vreau să-l duc până la capăt. Cu cât ştii mai multe lucruri, cu atât ai mai mult de învăţat.

Una dintre poveştile pe care le spun numeroasele albume ale dumneavoastră este cea a unui om care a rămas fidel unei muzici anume. V-aţi găsit drumul muzical de la bun început sau sunteţi o fire conservatoare?

Nu sunt conservator deloc. Sau cel puţin aşa mă simt (râde). Mi-am găsit drumul, într-adevăr. Am avut şansa să-l dibuiesc, cel puţin, de foarte tânăr. Trăind în lumea teatrului, am început munca în teatru cu un an înainte de munca pe scenă, am avut parte de nişte întâlniri extraordinare. Că erau regizori, că erau poeţi, toate acestea au contribuit la o cizelare permanentă a bunului meu gust vizavi de scriitura propriu-zisă. Şi atunci am constatat că ce scriam pentru cântecele mele erau nişte inerţii, n-aveau niciun rost. După ce am constatat că scriu nişte tâmpenii banale şi că intram în marea şi generoasa categorie a muzicii uşoare româneşti, am zis că nu e cazul şi am băgat nasul în poezie. Am avut şansa unui profesor extraordinar în liceu, de limbă şi literatură română, Nicolae Ungureanu, care încă mai trăieşte şi mă văd de câte ori am ocazia cu el, căruia îi port un respect deosebit.

Am zis că e clar: trebuie să cânt o poezie bună, cu un mesaj bine conturat şi bine ambalat, din punct de vedere poetic. Bineînţeles că după lupta a fost ca şi muzica să fie la înălţimea versurilor. A fost să fie, Dumnezeu ştie cum, de s-au îngemănat unele cu altele, şi au apărut produsele pe care le ştiţi. Era caraghios să mă apuc de altceva, să anulez o muncă de o viaţă şi să o iau pe un drum pe care nu-l ştiu. Încerc ce am de încercat, marile mele examene: să fac o muzică foarte bună, să mă înconjor de lume care să mă incite la treabă permanent, iar produsele să fie frumos ambalate. De aici a plecat totul, nu e un mare secret, mi-am văzut de treaba mea. Să trăieşti în anul în care eşti. Acum sunt în lucru cu un album nou, suntem în anul de graţie 2011. Trebuie să fiu Alifantis, cel pe care îl ştii, dar vin cu încărcătura experienţei, a anilor acumulaţi. Trăim în 2011 şi trebuie să sune ca în 2011. Am fost realmente deschis în faţa tuturor experienţelor tehnice. Sunetul trebuie să fie modern, dar în acelaşi timp cald, uman...

Ce poveste va spune viitorul album?

Acum vreau să aduc un omagiu lumii teatrului în care am crescut, am învăţat foarte multe şi a însemnat foarte mult pentru educaţia mea culturală. Şi atunci m-am hotărât să fac un album pe versuri scrise numai de actori. Am avut o surpriză deosebită de a găsi nişte versuri remarcabile, scrise de actori care trăiesc printre noi, încă muncesc şi sunt pe scenă. Albulescu, Ioana Crăciunescu, Radu Stanca, lista e lungă. Nu ştiu cum voi ambala din punct de vedere muzical povestea asta. Acum triez versurile, nu ştiu titlul încă, dar ştiu că va fi lansat pe 10 octombrie, iar după voi pleca în turneu în toate teatrele din ţară.

Stilul nu s-a schimbat, dar publicul dumneavoastră?

Pot să vă spun că am constatat că a întinerit foarte tare. Te şi bucură, te şi flatează, te şi onorează. Singura problemă este că lucrul acesta te obligă al dracului de tare. Sigur, nu de muncă mi-e teamă, ci de roadele ei. Lăsând gluma la o partea, întinerirea publicului te obligă să-i convingi pe oamenii aceia, o parte dintre ei pentru prima dată la un concert Alifantis, că ai ceva de spus şi să-i convingi să vină şi a doua oară. Asta e miza, şi e mare şi importantă. Am o mare bucurie să văd că sălile sunt încă pline, că vine lumea la ceea ce se cheamă artistul Alifantis. E de muncă, ce să mai. E bine.

Există totuşi un volum de poezie, semnat Nicu Alifantis...

Volumul de poezie a apărut în '97. În acelaşi an, eu am făcut infarct, unul urât de tot. Când Doamne Doamne e bun cu tine şi-ţi dă zile, că e clar că am avut zile, îţi vezi de treabă mai departe. Vali Nicolau, care avea deja editura Nemira, avea poeziile mele la el. Şi mi-a făcut cadou acest volum, după această întâmplare. Îmi amintesc că eram în spital, la Elias, monitorizat, ca un fel de marionetă, iar el mi-a adus cartea. A fost un gest foarte frumos, prietenesc, mi-a dat încredere în mine. Aşa a apărut. În rest, e o tâmpenie, sunt nişte poezii adolescentine, e ceva de groază. I-am zis: „Bai, m-ai făcut de râs, nu se face aşa ceva". După care am dus gluma mai departe şi i-am zis că, de fapt, că spera să dea lovitura cu volumul ăsta, să fie ultimul. A fost realmente un gest foarte frumos din partea lui.

Ce vă amintiţi din întâlnirea cu Nichita?

Prima întâlnire a fost profesională. Mi-a strâns mâna, am schimbat două vorbe, la Cercul Militar din Bucureşti. La puţin timp, după vreo şase luni, ne-am întâlnit din nou la ziua lui Florin Zamfirescu. Atunci ne-am cunoscut mai bine, se întâmpla în anul în care urma să moară. Lui îi plăcea „Rar", a lui Bacovia, din tot ce făceam eu. Abordasem altfel poezia lui Bacovia, cu puţin umor. „Băi, grecule, tu l-ai simţit pe Bacovia, că ăsta avea foarte mult umor şi era foarte ironic", mi-a zis atunci. M-a pus să-i cânt cântecul şi atunci a spus povestea aia cu „să smulgem fildeşii din Alifantis". A rămas înregistrată pentru că Florin Zamfirescu, în casa căruia Nichita mergea des, înregistra tot ce spunea poetul. Multe au fost date la transcris şi au devenit materiale.

Nu-ţi ascund că Nichita, din punct de vedere al poeziilor lui cântate, avea un mare sentiment de iubire pentru Augustin Frăţilă. Se găsiseră foarte tare. „Ploaie în luna lui marte" nu i-a plăcut atunci, n-a avut mari cuvinte de laudă.

Sigur, nici nu m-a acuzat, am comentat mult subiectul acesta. A fost o variantă atunci, unde era cu sunet sintetic, un pic agresiv, şi nu se pupa. Varianta din '96 este cu totul alta. Din păcate, l-am cunoscut foarte târziu. Dar am descoperit omul Nichita, care era absolut extraordinar, iar toată întâlnirea a fost una intensă. Avea umor, era generos, prietenos, cald, extrem de uman. Degaja o căldură şi o bunătate şi o deschidere către tot ce era în jurul lui. Atunci am înţeles şi poezia lui, după ce am cunoscut omul.

A deschis şirul întâlnirilor din viaţa dumneavoastră?

A fost una dintre întâlniri, una extrem de importantă. Dar lanţul întâlnirilor s-a deschis în 1972, de la primul regizor în teatru cu care am început să lucrez, Constantin Dinulescu, iar după au apărut actori, regizori, colegi de breaslă, dramaturgi. Alte întâlniri extraordinare au fost Marin Sorescu. Dumitru Solomon, Valentin Silvestru. Marea mea şansă care m-a ţinut consecvent în ceea ce fac a fost povestea asta cu întâlnirile. Mulţi dintre ei mi-au întins mâini de ajutor, am descoperit în colegi dovezi de generozitate, dorinţa de a pune umărul să te arunce şi pe tine în faţă. Am învăţat enorm de multe de la Damian Enescu, este mentorul meu spiritual, în tot ce înseamnă zona componistică, culisele tehnice ale muzicii.

Dacă ar fi să alegeţi un loc fruntaş în ierarhia muzicală, ce moment aţi alege?

Cel mai emoţionant şi important moment este povestea care mi s-a întâmplat anul trecut, cu Bob Dylan. Indiscutabil. Aşa mi s-a mai întâmplat să mai fiu pe aceeaşi scenă cu oameni importanţi, dar Bob Dylan e Bob Dylan. Şi faptul că eşti ales să cânţi în deschidere înseamnă foarte mult. Ne doream cu toţii să dăm mâna cu el, dar n-a fost să fie. Aşa e el, un pic mai ciudat, n-ai cum să te superi, îţi pare rău. Am stat la distanţă de un metru jumătate de el, am respirat acelaşi aer, am urcat pe aceeaşi scenă. Am pipăit instrumentele pe care a pus şi el mâna. Asta ne-au dat voie tehnicii de acolo. Era un muzeu acolo, scena era înconjurată de pereţi de instrumente, din anii '60. Erau nişte vechituri extraordinare. Mirosea a istorie de muzică. Dylan e clar un om care poate iscăli muzica modernă de azi, este unul dintre autori. Sunt multe care mi s-au întâmplat şi care mi se întâmplă. Iar amintirile astea îmi place mai mult să fie ale mele, nu vreau să fiu categorisit ca ăla care trăieşte în trecut. Mie-mi place să trăiesc în prezent şi prefer ce mi se întâmplă azi cu trupele mele, cu oamenii mei, cu instrumentele mele.

Până astăzi, aţi susţinut aproape 5.000 de concerte. N-au intervenit rutina, blocajul, momentele în care să nu mai vreţi?

Nu intervine rutina atâta vreme cât îţi place ce faci, cât tratezi cu seriozitate, când tratezi fiecare spectacol ca fiind extrem de important indiferent că se întâmplă la Băneşti, unde am avut zilele trecute. A fost ceva incredibil, 1.000 de săteni au venit să asculte ceva folk şi bălăduţele mele. Trebuie să fii la fel de bun să-i ridici în picioare de fiecare dată, pentru că altfel dispari.

Asta este teama cea mai mare?

Nu privesc atât de departe. Chiar îmi doresc ca la un moment dat să mă retrag. Invariabil va veni o zi când poate că va fi mai bine să mă retrag. În acelaşi timp, nu mi-e teamă că e ultimul spectacol, pentru că eu cred în mine şi în ceea ce fac. Cred în continuare într-un public care nu e chiar atât de pierdut aşa cum credem noi. Am ferma convingere că în acest context socio-politico-economico în care trăim avem nevoie de hrană spirituală. În rest, cât o să mai fie, când o să mă retrag, nu ştiu. Eu răspund cu un banc preferat când mi se pune întrebarea „Ce proiecte de viitor aveţi?". „Cum îl faci pe Dumnezeu să râdă? Îi spui proiectele tale de viitor".

Sunteţi de origine greacă şi aromână. Se simte asta sau sunt nişte stereotipuri?

Se simte, se simte. Adică mă aprind repede, mă sting la fel de repede. Aiurea (râde). E o chestie de mentalitate, de educaţie. Aş mai adăuga faptul că la mine la Brăila, lumea pe care am întâlnit-o şi oamenii lângă care am crescut erau cu totul şi cu totul altfel decât din alte părţi ale ţării. Românii erau mai mult decât în minoritate la Brăila, pe stradă la mine se vorbeau toate limbile, minorităţile aveau şcolile lor, cimitirele lor, bisericile lor. Nu erau numai greci, ci şi evrei, turci, ucrainieni, ruşi, lipoveni, italieni aciuiţi pe acolo. La Măcini, peste Dunăre, este un sat care se cheamă Greci şi este populat numai de italieni, lucrători în piatră. Una peste alta, etniile astea la un loc, spiritul ăsta al unui conglomerat de culturi şi naţionalităţi face bine, e altceva. Brăila în sine, Dunărea, sunt multe şi se adună. Transpiră în cântecele mele toate treburile astea.

Ce limbă se vorbea în casa dumneavoastră?

Greacă şi machedonă, iar mai târziu română, după ce s-a prăpădit bunica. Ai mei au fost un pic forţaţi să cam renunţe la povestea asta. Aveau de ales între a pleca din ţară sau a se româniza. Au ales asta, n-aveai ce face, era o conjuctură destul de ciudată.

Aţi încercat să insuflaţi şi fetelor dumneavoastră valorile primite în familia dumneavoastră?

Vrând, nevrând. O treabă ca asta nu o faci printr-o educaţie agresivă. Eu am ales varianta în care să ne împrietenim şi atunci discutăm pe limba lor şi e mult mai bine aşa. Nu sunt indulgent, dar am avut suficient destul de mult creier să ştiu cum să comunic cu ele, iar lucrurile s-au aşezat de la sine. Am ştiut să-mi impun punctul de vedere, folosindu-mă de armele lor.

Maria şi Nataşa n-au urmat drumul dumneavoastră...

Nicio treabă cu muzica sau cu arta. Maria e jurnalistă, iar Nataşa e economistă.

Cât v-a influenţat soţia dumneavoastră muzica?

Ea n-a avut nicio legătură. Ea e un civil (râde), cum îmi place mie să-i numesc pe cei care n-au de-a face cu muzica. Ea este economist, eu sunt artist, dar bănuiesc că din asta s-a format un echilibru şi o înţelegere extraordinar. Având o relaţie foarte frumoasă de prietenie, lăsând povestea de iubire care stă la baza unei relaţii întotdeauna, cred că este mai important să ajungi să poţi încropi o prietenie cu persoana iubită şi să poţi avea o comunicare extraordinară. De aici se pot întâmpla foarte multe lucruri frumoase şi totul se dezvoltă în mai bine.

Un artist creează în funcţie de ceea ce se i întâmplă şi de ceea ce simte, nu?

Hai să-ţi spun un mic secret. În toată povestea asta eu sunt geamănul. Duplicitatea zodiei mi-a fost utilă în măsura în care am separat foarte bine artistul Alifantis de omul Alifantis. Atunci lucrurile au fost foarte clare. Nici n-am făcut foarte mult caz aruncându-l la vedere prea mult pe domnul artist în casă. Acasă sunt un om care oricare altul, am problemele cotidiene pe care le are orice cetăţean din ţara asta. Treaba cu „artistăraia" este o meserie ca oricare alta în care mă implic, dar o fac când sunt artist. Când trebuie să mă duc să plătesc lumina, telefonul, facturile în general, atunci sunt un cetăţean ca oricare altul. Făcând separaţie între aceste două lucruri, nici nu mi-am afectat viaţa normală de familie. Şi atunci am reuşit să păstrez un echilibru care ne-a făcut bine tuturor. Sunt un pic mai pământean decât ar trebui să fie un artist şi invers.

Vi se spunea Elefantis în tinereţe...

Am primit porecla asta în şcoala primară, pentru că e cale scurtă de la Alifantis la Elefantis. Mi se mai spunea şi Elefantiazis, după ce am aflat ce e, nu mi-a plăcut deloc. Am avut o altă şansă extraordinară în viaţă. Noi suntem o gaşcă de brăileni, colegi de liceu, de clasă chiar, cu doi dintre ei sunt prieten încă de la grădiniţă, şi ne întâlnim şi astăzi. De ziua mea am avut întâlnire cu ei. Şi dacă nu avem zile speciale, le inventăm, tocmai ca să ne vedem. De fiecare dată, invariabil, repetăm parte din amintiri, pentru că uităm că le-am mai zis (râde). Este absolut extraordinar că după atâta amar de ani - gândeşte-te că am terminat liceul în '73 - să continuăm să ne vedem, cu neveste şi copii. 

Au rămas lucruri neschimbate din Elefantis?

Eu aşa aş vrea să cred. Trecerea timpului înseamnă un grad de erodare psihică şi fizică. Dar mă simt foarte tânăr, foarte în puteri, în continuare talentat, dornic să fac treabă şi în rest, dacă mă ţine Dumnezeu întreg, lucrurile sunt în regulă.

Aţi vrut să plecaţi din ţară?

Da, de multe ori, în special în ultimii ani. A fost o perioadă înainte de '90, am şi avut ocazia, dar nu m-am simţit bine şi ar fi trebuit să renunţ la meseria mea. Prima dată aş fi putut pleca în Italia, a mai fost o oportunitate în America, dar nu mi-a plăcut. Cred că primul lucru care nu mi-a plăcut o fost ideea de a renunţa la ceea ce fac. Iar eu fiind legat de limbă, mi-e foarte greu să mă exprim în altă limbă... Sau cine ştie, dacă aş fi avut mai mult curaj. Dumnezeu ştie. Cert este că eram tânăr, îmi plăcea al dracului de tare ce făceam şi am optat să îndur mai departe de am de îndurat şi să-mi duc mai departe crucea. Şi acum îmi doresc să plec, chiar îmi doresc cel mai mult. Sunt perfect conştient că iar nu pot, din motive de vârstă şi de meserie.

Ce vă face să vă doriţi asta?

Nu-mi place ce mi se întâmplă prin împrejur. Asta este, bucuroşi l-om duce toate. Sunt un tip destul de optimist. Dar sunt pe cale să-mi pierd optimismul şi lupt din răsputeri să nu se întâmple aşa. Nu cred că ne îndreptăm spre ceea ce trebuie. Trăiesc un sentiment pe care l-am trăit la sfârşitul anilor '80. Când te scoli dimineaţa, te uiţi în oglindă şi nu întrevezi nimic.

Plus şi minus:

Consecvenţă

Consecvenţă şi înclin să cred că şi verticalitate, prin faptul că nu am făcut compromisuri majore.

Idealism

Încă mai cred foarte mult în oameni. O amestecătură între inocenţă şi idealism.   

În replică

"Şi Teo Trandafir voia să se facă Baniciu când era mică. Pe Nicu îl apreciez şi îl iubesc tare. Mă bucură să aud asemenea lucruri, îmi pare rău că n-a reuşit, însă. Mi-ar fi plăcut să am un frate mai mic. "
Mircea Baniciu

Carte de vizită:

- S-a născut pe 31 mai 1954, la Brăila
- Este căsătorit cu Anca Alifantis, are două fete: Maria şi Nataşa
- În 1975 devine angajat al Teatrului „Maria Filotti" din Brăila
- În 1976, casa de discuri Electrecord îi editează primul single, „Cântec de noapte". Ulterior lansează şi albumul cu acelaşi nume.
- După ce termină armata, devine membru al Cenaclului Flacăra
- Între 1973 şi 2011 a susţinut peste 4.500 de concerte.
- A lansat 17 albume de studio