Medeea Marinescu: „Cu Mirabela, publicul era de partea mea“

Medeea Marinescu a lăsat-o de mult în urmă pe fetiţa cea rea pe care o interpreta în „Maria Mirabela“. Acum joacă în filme franţuzeşti şi pe scena TNB. Piesa „Dineu cu proşti“, în care joacă alături de Horaţiu Mălăele, va fi lansată în octombrie. Filmul „Donnant, Donnant“ va avea premiera peste două săptămâni în Franţa.

„Adevărul": „Dineu cu proşti", spectacolul regizat de Ion Caramitru, este bazat pe filmul franţuzesc de succes „Le Diner de Cons", a cărui variantă americană a eşuat. Cum se „traduce" povestea în română?

Medeea Marinescu: Sincer, mereu există probleme, pentru că francezii jonglează în continuu cu jocuri de cuvinte. La primul film pe care l-am făcut în franceză, „Je vous trouve tres beau" („Vă găsesc fermecător)", erau foarte multe jocuri de cuvinte şi le înţelegeam, dar a fost o mare problemă să le traduci şi să le adaptezi în română ca să mai aibă aceeaşi valoare. Varianta la „Dineu cu proşti" e foarte bună pentru că e tradusă de Radu Beligan. Ştie să traducă foarte bine şi, fiind om de teatru, ştie exact să conducă replica în sensul dramaturgic.

Dar povestea piesei - o cină la care oamenii aduc „prostănaci" pentru a râde de ei - poate avea loc în România?

La noi, cinele de felul ăsta au fost înlocuite cu emisiunile TV. La un moment dat am avut această fascinaţie. Prostia poate genera uimire. „Dineu cu proşti" se traduce foarte bine în emisiuni de divertisment.

Filmul „Donnant, Donnant" este a doua colaborare cu Isabelle Mergault. Care este relaţia dintre voi?

Sper că va continua colaborarea. Ea a debutat ca regizoare cu „Je vous trouve tres beau" şi a avut un succes uriaş, primind inclusiv un Premiu Cesar. Mi-a spus că s-a regăsit foarte mult în mine, în modul cum gândeam. Şi şi-a dorit să mai lucreze cu mine. Dincolo de latura profesională, între noi s-a legat o prietenie, ceea ce e foarte rar. Nu vorbim foarte des. Eu m-am întors în România, la problemele mele. Mi-a trimis un SMS de 1 ianuarie, pe care l-am păstrat, pentru că m-am gândit că o să-mi poarte noroc şi o să-l şterg, după premieră. Atunci voi fi terminat o etapă.

Eşti superstiţioasă?

Puţin. Mereu ies din casă cu piciorul drept, dar cam atât. Atipice. Nu cu pisica neagră, cu numărul 13.

Dar în zodii?

Nu prea, dar mă distrează să mă interesez în măsura în care sunt convinsă că suntem unici pe pământul ăsta. Mă uitam la Urania şi zicea că nu ştiu ce zodie s-ar putea să aibă accidente. Şi mă gândeam, din 6 miliarde de oameni, în medie, vreo 500 de milioane ar trebui să aibă accidente. Dar cred că ceva se întâmplă cu astrele atunci când ne naştem. Se zice că părinţii sunt aleşi de către copii. Chiar cred asta şi mă uit la fiul meu şi mă gândesc: „Tu m-ai ales, nu mă pot supăra pe tine. Trebuie să-ţi fiu recunoscătoare!".

Ai născut în perioada de preproducţie la „Donnant, Donnant". A căpătat filmul acesta o valoare sentimentală?

Şi pentru mine, şi pentru Daniel Auteuil, partenerul din film, pentru că şi lui i s-a născut primul băiat atunci. Aveam discuţii despre colici, nopţi pierdute. Dacă primul film m-a relansat în carieră şi în afară, acesta este momentul din viaţa mea care s-a suprapus cu naşterea lui Luca.

Cum au fost săptămânile acelea de filmare?

N-a fost uşor. Eram cu burta la gură când repetam replicile cu o profesoară franceză. Ştiam că trebuie să plec să filmez. Aveam emoţia de a deveni mamă şi de a nu şti exact cum e. La doar două luni după naştere am plecat la Paris şi Luca avea colici şi nu am putut să-l iau cu mine. Aşa că am plecat eu şi soţul meu la Paris, iar copilul şi bona au venit după două săptămâni. Luca stătea în hotel, îl plimbau pe un domeniu de golf, străbătut de un pârâu cu raţe sălbatice. Era de vis, în zona Île-de-France. Copilul mă aştepta la hotel, mai mult dormea, dar am avut sentimentul vinovăţiei că nu sunt lângă el tot timpul. Dar tatăl lui i-a fost şi tată, şi mamă. Apoi ei s-au întors în România şi nu l-am văzut o lună. Crescuse foarte mult, încât am plâns atunci când l-am revăzut. Actorii când fac un rol, apelează foarte mult la experienţele personale care-i ajută să râdă, să plângă. Şi povestea cu fiul meu m-a încărcat foarte mult şi toată încărcătura emoţională s-a dus vrând-nevrând, în film.

Personajul tău, Silvia, îi cere personajului lui Daniel Auteuil să-i omoare mama. Cum ai salvat personajul de la a deveni unul negativ?

Asta a fost o problemă la care ne-am gândit. Riscul mare e să faci un personaj antipatic, chiar dacă mama e adoptivă, dar asta n-o face pe Silvia un personaj mai puţin monstruos la suprafaţă. Am încercat s-o apărăm prin creionarea relaţiei cu mama, care se dezvăluie a fi adevăratul monstru: o femeie depresivă, de un egoism infernal. E un personaj care te sufocă, de care n-ai cum să scapi decât printr-un gest extrem. Niciun om normal n-ar justifica crima, dar i-am găsit această portiţă de salvare personajului. În naivitatea ei se gândeşte la aşa ceva, fără să dea greutate adevărată acestor cuvinte.

Personajul era o pianistă. Pianul este pasiunea ta...

Da, Isabelle a scris aceste două personaje gândindu-se la mine şi la Daniel Auteuil. Asta m-a flatat foarte mult, pentru că este primul regizor care se gândeşte aşa la mine şi mai ales un om din Franţa. Dar cea mai mare recunoaştere pentru mine este reacţia publicului. Eu nu mă pot plânge, pentru că fac parte din acea categorie de actori care sunt iubiţi de public, în primul rând, poate mai puţin de critică şi de premii. Şi în Franţa sunt îndrăgită de public. E reconfortant şi nu am tensiunea artistului care simte nevoia să facă roluri sau filme de festival.

De ce nu ai devenit pianistă, având în vedere dragostea pe care o ai pentru pian?

Când terminam liceul de muzică, mă pregăteam pentru Conservator. Dar am filmat „Domnişoara Christina". Nu credeam că actoria e o profesie, ci un fel de a trăi frumos. Apoi mi-am dat seama că e o profesie din care trebuie să trăieşti. Şi am reuşit să fiu sinceră cu mine şi să-mi dau seama că eram mai bună ca actriţă decât ca pianistă. Eram bună. Dar nu eram foarte consecventă.

Nu ai apărut în filmele româneşti recente. De ce?

Nu ştiu, e foarte ciudat. De foarte multe ori, regizorii de la noi au o imagine foarte clară despre un anumit actor, mai ales dacă e cât de cât cunoscut, ca mine. Şi m-am gândit la un moment dat: dacă eram regizorul care făcea „Je vous trouve tres beau", şi trebuia să aleagă o fată simplă, care spală pe jos, o femeie de serviciu, nimeni n-ar fi distribuit-o pe Medeea Marinescu, care avea un trecut de pianistă, de fată bine-educată. S-ar putea ca regizorii români tineri să nu mă vadă într-o altă postură. Ca să fiu sinceră, în majoritatea filmelor româneşti pe care le-am văzut, sunt puţine roluri în care mă vedeam eu. Sunt mai extrovertită, expansivă şi în zona asta a minimalismului nu ştiu cât eram de potrivită.

Crezi că publicul are o imagine „veche" despre tine?

Poate imaginea „Mirabela", care a fost un bagaj pozitiv. Cu el am pornit la drum. Cu Mirabela aveam publicul de partea mea şi era un avantaj, pe care nu-l aveam în Franţa.

În replică: Ion Caramitru

" Medeea face parte din corpul de elită al Teatrului Naţional Bucureşti. A ajuns în prezent la maturitate artistică, foarte bine con­turată, şi în teatru, şi în filme internaţionale."

Obiectul Adevărului

" Pianul meu are peste 100 de ani şi a fost al Hildei Jerea. Face parte din spaţiul meu intim, acolo mă retrag şi stau eu cu gândurile mele, dar acum şi cu Luca. Muzica mi-a cultivat şi m-a modelat pe dinăuntru. "

+ Sociabilă: Am o uşurinţă fantastică de a comunica şi asta m-a făcut să mă mişc mai uşor decât alţii în lumea asta.

- Orgolioasă: Câteodată mă face să greşesc orgoliul ăsta!

Îl vede pe fiul ei ca pe noul Roger Federer

Cu cine seamănă Luca?

Încerc să nu fiu una dintre mamele care povestesc tuturor când copilul lor mănâncă prima dată un strugure sau se strică la stomac. Mă păcăleşte. Înţelege absolut tot. Ştie că n-are voie să bage în gură orice prostie. Eu îi zic: „Luca, n-ai voie!" şi încearcă să mă păcălească şi tot o face. Se joacă cu mine. E blonduţ cu ochii verzi-albăstrui, moşteniţi de la tatăl lui, dar are ovalul feţei mele. E la vârsta la care prinde tot şi ne imită. S-a îndrăgostit deja: prima lui iubire a fost Eva Longoria. A văzut un afiş la mall şi atunci i-a făcut semn tatălui lui să-l ridice până la nivelul lui şi apoi a pupat-o pe Eva Longoria (râde cu poftă). Mi s-a părut genial. Iar a doua lui dragoste a fost Monica Bellucci, pe care a văzut-o într-o revistă şi pe care iarăşi a pupat-o.

Ce i-ai spune dacă ar vrea să devină actor?

Când eram însărcinată, mă uitam la Roland Garros şi-l vedeam pe Federer. Fi-miu dădea cu picioarele, pentru că se apropia data naşterii. Şi mă gândeam „Doamne, dacă fi-miu o să fie ca Federer? Şi eu o să fiu o doamnă cu pălărie în tribune, o să-l aplaud şi o să fiu atât de mândră". Recunosc că în mintea mea lucrul ăsta a căpătat o amploare foarte mare şi atunci când am ajuns la moţ şi a ales racheta de tenis, am fost cea mai fericită. Bine, racheta de tenis era foarte mare şi spectaculoasă. Normal că s-a dus la rachetă şi a tras-o spre el. Sper să am înţelepciunea necesară să-l las să-şi aleagă singur drumul. Cred că asta e cea mai inteligentă soluţie. Dar, cum îl intuiesc eu, are multă personalitate, se cam dă cu fundul de pământ când nu i se face pe voie şi lucrăm la asta. Nu cred că aş putea să-i impun ceva, dar vreau să-i sesizez calităţile şi să i le cultiv.

Testul Adevărului

Adela Popescu: „Am lucrat împreună la «Weekend cu mama» şi a fost o surpriză foarte plăcută. Mi se pare că este un om cu potenţial. Mai departe, depinde de ce face cu acest potenţial."

Daniel Auteuil: „Este un actor neaşteptat. Am întâlnit alt om decât mă aşteptam. Este plin de viaţă şi de talent. N-a făcut filme la Hollywood pentru că nu zboară cu avionul."

Horaţiu Mălăele: „E o instituţie artistică profitabilă. Cred că e atins de geniu. Şi mai are o calitate pe care o admir: e jucător de tenis foarte bun, pe teren de zgură."

Ion Popescu Gopo: „Este prima mea iubire adevărată, în film. Şi port undeva tristeţea că nu i-am zis niciodată, n-am apucat să-i zic cât de mult ţin la el. Ducând mai departe imaginea Mirabelei, sper să ajungă şi la el."

Carte de vizită

- Data naşterii: 27 mai 1974, Bucureşti.
- În 1977 a debutat în film în „Iarna bobocilor".
- În 1981 a interpretat-o pe Mirabela din „Maria Mirabela", rol care a făcut-o cunoscută.
- În 1992 a jucat în „Domnişoara Christina" şi a decis să devină actriţă.
- În 1996 a absolvit Academia de Teatru şi Film din Bucureşti.
- În 2005 a colaborat cu regizoarea Isabelle Mergault la filmul franţuzesc „Vă găsesc fermecător", premiat cu un Cesar.
- În 2008 a apărut în „Weekend cu mama".
- În 2009 a filmat pentru „Donnant, Donnant", alături de Daniel Auteuil.
- La 15 iunie 2009 i s-a născut primul copil, Luca.