Marian Râlea, actor: „N-am putut să renunţ la Magician“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Actorul şi-a creat două identităţi în cariera sa: Magicianul şi Marian Râlea. Prima îl urmăreşte şi astăzi, la zece ani după finalul emisiunii. După mulţi ani în care n-a mai fost Magi, Marian Râlea (53 de ani) realizează ce a însemnat personajul său pentru public.

„Adevărul": Eticheta Magicianului rămâne lipită de dumneavoastră?

Marian Râlea: Clar, n-am nicio şansă să scap. Chiar şi acasă, la Braşov, mamei i se spune Tanti Magi. Nu se mai poate scăpa de acest personaj. Dar nu s-a simţit în teatru. Sunt două ipostaze diferite. Cei care vin la teatru, vin să vadă un spectacol în care joacă Marian Râlea. A fost ca o şansă a actorului. Există o singură meserie, cea de actor. Cred că lucrurile se întâmplă întotdeauna aşa cum trebuie să se întâmple. Există o ordine, şi ea trebuie respectată. Uite cum aflăm după zece ani că „Abracadabra" a fost chiar un fenomen. Căci noi n-am ştiut. Am fost prevenit la început. „O să faci un personaj, iar după trei emisiuni nu mai poţi scăpa de el şi aşa rămâne". Am zis că pot să renunţ oricând. N-am putut să renunţ la Magician decât după 10 ani... când s-a scos de pe sticlă (râde).



Despre rolul din „Îngropaţi-mă pe după plintă" numai de bine...

Trebuie să mărturisesc că n-am vrut să‑l joc. Am citit piesa, mi s-a părut teribilă, n-am putut să o las din mână, dar am zis că nu joc, că nu pot. Chiar mi-am zis: „În sfârşit, refuz şi eu ceva". Succesul ţine şi de regizor, de ceilalţi actori, de scenografie, de tema textului şi, nu în ultimul rând, ba chiar în primul, de cuvântul pe care îl aduce actorul pe scenă. Şi nouă ni se întâmplă, fiind civili, să avem parte de momente excepţionale în viaţă. Fiindu-ne foame, să mâncăm o excepţională ciorbă de burtă, fiindu-ne sete, să bem cea mai rece bere din lume. Aşa s-a întâmplat şi cu acest personaj. Dar, ca şi la emisiunea „Abracadabra", ţine de inconştienţa actorului să nu-şi dea seama de ce i se întâmplă.

image

E mai bine aşa?

Cred că aşa e meseria. E dincolo de ce se poate explica. Există un mare mister al vieţii pe care îl aducem pe scenă cu acest spectacol, folosindu-ne de nişte mijloace teatrale arhicunoscute şi totuşi cuvântul învie pe scenă. Nu-mi dau seama dacă e cel mai bun rol pe care l-am făcut. Cred că toate rolurile pe care le-am jucat sunt excepţionale (zâmbeşte). Eu nu pot să aleg, nici măcar din intensitatea aplauzelor. Este un spectacol coborât acolo, de undeva, lumea râde, plânge, cam ăsta e spectacolul de care avem nevoie în această perioadă. Spre deosebire de iarna lui '89, când teatrul se mutase în stradă. Am fost primii acolo - Dan Condurache, Coca Bloos, Dragoş Galgoţiu. Am văzut oameni plini de sânge, alergând cu steaguri. Aşa am dus-o în zilele acelea. Locuiam într-o garsonieră pe Academiei atunci, care a fost ciuruită. Mai am şi acum un costum găurit de gloanţe.

Aţi îndrăznit să visaţi la cum va arăta viitorul, în zilele acelea?

Credeam că va fi excepţional. N-avea cum să fie mai rău decât atunci. Şi nici n-a fost. Că n-am fost deloc pregătiţi, asta e cu totul altceva. Verdele e verde, galbenul e galben, oranjul este roşu. Că noi compromitem curcubeul, este problema noastră. Că noi vrem culori politice, e problema noastră, a fiecăruia dintre noi. Eu nu cred că e mai rău, doar că atunci existau alte rigori, altă disciplină. Una a dictaturii. Poate că asta ne lipseşte. Am ieşit un pic din reguli, poate că această libertate este rău înţeleasă, poate dacă ne întorceam în mitologie, în poveştile românilor, poate că ne puteam sprijini pe ceva. Ne sprijineam pe zona culturală a României, puţină cât e, dar reprezenta ceva în Europa. Asta ar fi trebuit să fie salvarea.

Aveţi regrete?

Aş avea un regret. Acum aş spune că am o problemă cu România. Aş fi în stare să mă duc să locuiesc în Bulgaria. În primul rând că acolo legile şi ordonanţele nu omoară persoana, în al doilea că bulgarii de la Ruse ştiu ce înseamnă româneşte şi astfel aş fi foarte aproape de România. Poate că lumea o să mă acuze de un fals patriotism, dar am apucat să joc în Japonia, Coreea, Venezuela, Columbia, Costa Rica, Toronto, nu mai spun Europa, cu un mare succes. În Anglia ni s-a spus că Shakespeare s-a născut român, când am mers cu „Visul unei nopţi de vară", a lui Alexandru Darie. Sunt momente în care sunt fericit şi bucuros că sunt român. Sunt momente în care, ieşind dintr-un spectacol în urale şi aplauze, îmi schimb mersul. Nu mai fac paşii unui român umilit şi cu mari probleme în străinătate, ci îmi îndrept coloana vertebrală. În '91, eram într‑un turneu în Columbia, o lume fascinantă, unde ne rugau să rămânem să facem şcoală de teatru acolo. Am zis: „Gata! Rămân!". Dar în aeroport, când trebuia să semnez actele, mi s-a făcut atât de dor de colegii mei şi mi-am imaginat cum vor zbura ei opt ore spre ţară, iar eu voi rămâne şi mă voi gândi tot timpul cum să‑mi cumpăr bilet de avion spre casă. Mi s-a făcut dor de începutul „Abracadabra", m‑am gândit ce or să spună copiii că nu mai vin, nu mai vorbesc de părinţii mei. A fost prima şi ultima oară când am vrut să plec din România.

Teatrul acaparează viaţa unui actor. Aţi simţit că i‑aţi dat prea mult timp din viaţa dumneavoastră?

Actorul este obosit atunci când nu este pe scenă. Dacă cineva are curajul să spună altfel, nu se ia în serios. Actorul oboseşte când stă acasă, când intră la începutul şi sfârşitul spectacolului, când nu e mereu pe scenă. Nu ştiu să trăiesc altfel, am vrut să fac lucrul acesta. Poate că mi‑a şi reuşit. Dar întotdeauna am simţit că trăiesc pentru teatru. Nu pentru televiziune, nu pentru film.

A fost un dat ca cel care şi-a dedicat o bună parte a vieţii copiilor, să nu-i aibă pe ai lui?

Da, cred că aşa a fost să fie. Sau poate vor veni la timp. Oricum trăim în paradoxuri. Sigur că e pasional să vorbeşti despre teatru, artă, despre Marian Râlea, care a ajuns, care face şi drege. El este doar un om cu o mare şansă în această meserie. Punct, pentru că ar trebui să mă ocup mai mult de profesorat (zâmbeşte). Cred că viaţa şi teatrul sunt două arte colective, care trebuie tratate ca atare.  

Care aţi spune că a fost forţa vieţii dumneavoastră?

Poate generozitatea, poate faptul că eu cred în oameni. Dacă a fost o forţă, şi cred că asta este cea mai importantă, este, de fapt, ce-am învăţat de la mama. Cum îmi spune ea mie că sunt bolnav de muncă. Această muncă permanentă, pe care unii o găsesc superficială, pentru că eu o fac foarte uşor. Nu mi-e greu să urc pe scenă, să învăţ un text, să joc. Poate că uşurinţa asta, în ochii altora, are un aspect superficial. Mie mi-e simplu să mă joc cu copiii, să cânt, să am 3.000 de oameni în faţă. Cred că această muncă a mea, vizavi de tot ce-am încercat până acum, asta a fost forţa. În rest, am trăit ca toată lumea, exact cum spune mama, „aşteptând să treacă iarna, ne trece viaţa".

Obiectul Adevărului

image

"  2003 a fost un an fascinant pentru mine. A început cu spectacolul «Iov», după Cartea lui Iov, primul text biblic jucat de mine. Am plecat la Ierusalim cu acest spectacol, tot în acel an tata s-a dus în Împărăţia Albă şi am plecat într-un pelerinaj de două luni, spre Sfântul Iacob din Compostela. Această creangă de alun, băţul de pelerinaj, ne-a fost oferită într-o pădure unde a apărut un om îmbrăcat total teatral. Acum ţin în casă băţul, pentru că mi-a adus noroc. "

image

Testul Adevărului

„Cerşeam gumă de la autocarele nemţilor"

Cum a fost copilăria Magicianului?

Am fost un copil în centrul Braşovului. Vă daţi seama că m-am căţărat pe toate zidurile cetăţii, mi-am rupt toate mâinile şi toate picioarele, fracturi mici ale copilăriei, am alergat după autografe la Cerbul de Aur. Ştiu toate sporturile de iarnă, începând de la schiatul pe doage, cum erau vremurile. Cunosc Tâmpa pe toate părţile şi toate şeile şi toate gropile lăsate de bombe în război. Am vrut dintotdeauna să fiu Tarzan, m-am căţărat pe toate lianele. Am avut o relaţie excepţională cu maghiarii şi cu prietenii saşi. Chiar dacă nu era voie, se păstrau tradiţiile de Paşte şi de Crăciun. Mama ne cânta pe ascuns „Trei păstori", iar la prietenii mei se cânta „Stille Nacht". A fost o copilărie în care cerşeam gumă de la autocarele nemţilor care veneau, eram plini de insigne de la ruşi.

image

Ce vă bucură?

Mă bucură când oamenii sunt fericiţi datorită mie. Mă bucură când câştigă România, plâng de bucurie când jucăm bine, plâng când aud că Inna este în topul topurilor şi ea se miră. Mă bucură când nu sunt omorâţi toţi câinii, când numai doi cai mor din zeci. Nu suport neîmplinirile, alea mă termină. La orice nivel, chiar şi politic. Orice ordonanţă este o neîmplinire a legii.

Aveţi vreo dezamăgire care vă urmăreşte?

Că viaţa se termină. Nu pot să înţeleg. Şi mai am o dezamăgire majoră, anume că nu pot înţelege lucruri esenţiale pe care le trăim acum. Adică: cum prin aer se pot transmite undele magnetice? Nu pot să înţeleg cum vorbim la telefon, cum stă avionul în aer. Marea dilemă a existenţei mele.

+     -

Altruism
Uneori cred cam mult în oameni. Există o vorbă „Pe omul bun
să-l pui cu fundu‑n drum", asta mă caracterizează. Este un defect şi o calitate.

În replică

" Lui Marian îi spun în continuare Magi, e unul dintre cei mai importanţi oameni din viaţa mea, mi-a marcat copilăria şi datorită lui mi-am ales acest drum în viaţă. Am trăit momente magice alături de el şi de ceilalţi copii, atât de multe încât aş putea să scriu o carte. "
Dana Rogoz actriţă

Carte de vizită

- S-a născut la 20 decembrie 1957, la Turda.
- În 1982 a absolvit Academia de Teatru şi Film din Bucureşti.
- În 1987 a primit premiul pentru cel mai bun actor de comedie şi premiul  pentru cel mai bun actor al anului la Gala UNITER.
- În 1990 a creat personajul Magicianul, care a fost vedeta emisiunii pentru copii „Abracadrabra", la TVR 1 şi Pro TV.
- În 2000 a creat Teatrul Naţional pentru Copii.

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite