Magda Catone: „Nu-s căutată pentru frumuseţea mea“

Magda Catone (52 de ani) şi-ar dori să joace femei fragile şi melancolice, în schimb dă viaţă în comedii unor personaje abrazive. Catone are tendinţa de a întruchipa personaje vulcanice şi amuzante. Joacă o fostă trapezistă în noul film al lui Dan Chişu, „Ursul“, din 6 mai la cinema.

Carte de vizită

- S-a născut pe 24 octombrie 1958, în Bucureşti.
- În 1982 a absolvit Academia de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.
- A debutat în film în 1981, cu rolul din „De ce trag clopotele, Mitică?", al lui Lucian Pintilie.
- Este căsătorită din 1983 cu actorul Şerban Ionescu, pe care l-a cunoscut la Teatrul de Stat din Petroşani, unde a fost repartizată după facultate. Au împreună un băiat, Carol.
- A fost, timp de câţiva ani, „Tanti Maria", în reclamele la o marcă de detergent.

Citiţi şi:

Cristina Stamate: „Nu sunt făcută pentru meseria de actor"
Magda Catone nu mai vrea divorţ

„Adevărul": Povestiţi-mi despre rolul din „Ursul"...

Magda Catone: Este la îndemâna mea: o artistă de circ, fostă trapezistă. E greu să minţi publicul în asemenea cazuri, ai nevoie de o alură, de o fizionomie. Deci personajul are vârsta mea, fizionomia mea. Machiajul la acest film nu prea a fost necesar. Acţiunea se petrece pe parcursul unei singure zile şi machiajul a fost unic. Toate personajele din film sunt surprinse într-o atitudine de lucru. Mai exact, pregătesc un nou spectacol, în arena circului. Povestea e năstruşnică, un fel de parafrază la un film al lui Kusturica, să zicem. Comparaţia e posibilă, dar nu este forţată. Povestea scenariului lui Chişu este una autentic românească. Orice asemănare cu alte scenarii e complet întâmplătoare (râde). 

Cum a fost să lucraţi cu Dan Chişu? Ştiu că acesta a fost un proiect drag lui şi că i-a luat ceva timp să-l aducă la viaţă...

E o încercare pentru el să facă un film care s-a concretizat acum, la maturitatea lui artistică. Şi-a exersat talentul cu ocazia acestui film şi s-a folosit cu amploare de experienţa lui de viaţă. Este cel de-al doilea lungmetraj pentru el. Şi, dacă e să emit o judecată de valoare, consider că „Ursul" este pe o treaptă superioară celui dintâi.

Când au avut loc filmările?

Acum doi ani, în vară, într-o zonă foarte frumoasă, la complexul Pacea, lângă Snagov. Trebuia să fie un loc care să reprezinte circul de stat. Ar fi putut fi chiar circul de la noi din Bucureşti, Circul Globus, dar lucrurile n-au mers strună în relaţia cu închirierea acelui loc. S-a găsit formula asta care, după părerea mea, e fericită şi dă universalitate filmului. Maniera asta de a trăi sub cupola circului şi de a fi călător, ca artist, singur în cabina sau în vagonul de circ, este o formulă care face ca artistul să-şi trăiască viaţa oriunde ar fi. Nu este strict o poveste de Bucureşti, dar este povestea unor oameni care au trăit sub opresiune şi care au gustat libertatea într-un fel anume, personal, cum e în filmul ăsta.

Am citit că aţi vrea să jucaţi personaje melancolice, fragile. Vi se pare că sunteţi distribuită în acelaşi tip de roluri şi că nu vi se oferă şansa să faceţi şi altceva?

Da, am subliniat prin a spune că rolul vieţii mele este Don Quijote, făcând abstracţie de natura lui masculină, şi ne gândim cu ocazia asta mai ales la fragilitatea lui sufletească şi la capacitatea lui de visare. Eu mă regăsesc în lumea asta a lui Don Quijote. Sunt o temerară şi o persoană de forţă, dar, în acelaşi timp, fragilă şi vulnerabilă. Mi-ar fi priit să am în palmaresul meu şi un astfel de rol, dar pentru că nu am fost distribuită în rolul melancolicei sau ingenuei sau firavei, toate rolurile mele au avut şi aceste laturi care au reprezentat partea ascunsă a personajelor şi dulceaţa fiecăruia dintre ele.

Aţi avut castinguri pentru asemenea roluri şi vi s-a spus că nu sunteţi potrivită?

Nu. Pur şi simplu, drept să spun, pentru regizori e mai lesne să te distribuie în ceva ce ştiu că poţi să faci sau într-un gen de rol în care te-au văzut deja. După o anumită etapă a vieţii, rolurile vin legate, fac parte dintr-o anumită categorie, şi de multe ori seamănă. Rămâne la îndemâna mea să le colorez şi să le dau şi fragilitate şi delicateţe personajelor, care aparent sunt de forţă sau dure, sau cu o autoritate impresionantă.

Pentru personajul dumneavoastră din „Narcisa sălbatică", îmi puteţi spune de unde vine fragilitatea?

E un personaj pe care mi-a făcut plăcere să-l joc. E foarte aproape de mine. Sunt femeia în casă, omul de ajutor din casa lui Tudor, personajul principal, un om blând, bun de pus la rană. Ca orice om, are şi ea momentele ei de tristeţe şi ele sunt legate de faptul că este o persoană singură, fără un partener de viaţă. Scenariul îi dă ocazia să-şi întâlnească jumătatea, un personaj interpretat de colegul meu, Nicodim Ungureanu. Facem un cuplu de haz şi de contrast cu tot ceeace se petrece în jurul nostru. Suntem simpatici, caraghioşi şi detensionăm celelalte drame din jur, când toată lumea e prea serioasă, prea tensionată. E simpatic. Mă întâlnesc cu bucurie cu colegul meu pe platouri.

Cum a fost să-i daţi lecţii de actorie Alinei Puşcaş?

A fost un lucru nou. Eu am colaborat cu Facultatea de Teatru, UNATC, şi sunt profesoară la Hyperion, am clasa anului al doilea de actorie. A fost nou pentru că n-am pregătit niciodată neprofesionişti. Când am pregătit-o, nu ştiam că o să rămână în echipa serialului. A reacţionat foarte frumos la învăţături. Pentru mine este o surpriză plăcută. Constat că are talent şi este de admirat puterea ei de concentrare. Nu le întâlnesc câteodată nici la profesionişti. Îi dau o notă mare şi o felicit pentru că este aşa de uşor adaptabilă.

2010 În timpul filmărilor la „Narcisa sălbatică“.

Aţi simţit încă din grădiniţă dragostea pentru actorie. Care a fost prima întâlnire cu lumina reflectoarelor?

Mai degrabă lumina aprinsă a becurilor de la grădiniţă. A fost la un spectacol care se pregătea cu ocazia lui Moş Crăciun, pe vremea aceea Moş Gerilă. Aveam o rochiţă frumoasă de şifon apretat. Eram un fulg de zăpadă şi aveam o căciulă de blăniţă sintetică, albă. Am spus şi eu o poezie, care a devenit poezia mea de suflet, pe care o spun câteodată, de amuzament, printre prieteni. Este vorba despre „Bivolul şi coţofana" a lui Topârceanu. N-am constatat că asta va fi menirea mea atunci. Am luat-o pas cu pas. De atunci, la şcoală, în clasa a doua, a treia, am făcut o piesă cu colegii mei, „Chiriţa în provincie", de Vasile Alecsandri, eu jucam cel mai mic rol, servitorul Ion, deci un rol de travesti. Apoi a venit liceul, unde am jucat alături de un coleg de-al meu, care acum mi-e coleg şi la Teatrul Naţional, Alexandru Bindea, unde stârneam amuzamentul colegilor, cu roluri în ore, şi fără vorbe. Pasiunea mea a trecut peste aceste lucruri neplăcute, faptul că n-am fost distribuită la început, în primii ani, în roluri principale.

2010 Înainte de gala de decernare a Premiilor Gopo.

Aţi spus că eraţi geloasă pe colegele de breaslă pentru că vi se păreau mai frumoase. Mai simţiţi asta vreodată?

Da, pot să zic că mai am şi eu senzaţia asta. Nu sunt niciodată distribuită pentru frumuseţea chipului meu. După cum zice o vorbă, frumuseţea interioară se reflectă câteodată în chipul nostru şi nu suntem toţi numai frumoşi ca aspect. Mai important e interiorul. Eu mă simt OK cu mine şi la vârsta asta nu mai ţin seamă de faptul că sunt mai frumoasă sau mai puţin frumoasă decât vreo colegă de-a mea.

"Eu mă regăsesc în lumea asta a lui Don Quijote. Sunt o temerară şi o persoană de forţă, dar, în acelaşi timp, fragilă şi vulnerabilă.''

În replică

''Suntem prieteni de 22 de ani. Colaborarea la «Ursul» a fost nemaipomenită, pentru că am scris rolul cu ea în minte. Am vrut s-o scot din imaginea «Doamnei cu detergentul». O s-o descoperiţi altfel, s-a expus, pentru că în film pare mai grasă decât este de fapt. "
Dan Chişu
regizor

Obiectul Adevărului

'Iubesc plantele. Mi-aş dori să am o grădină a mea. Admir natura, iubesc florile. Într-un colţ al camerei trebuie să am flori pe care să le îngrijesc şi să le urmăresc cum cresc.''

„Rolurile principale nu contează"

Ce înseamnă un rol principal?

Am avut câteva, dar îmi dau seama că nu contează atât de mult. Am jucat-o pe Zoe din „O scrisoare pierdută", în montarea lui Tocilescu, am jucat-o pe Adriana în „Comedia erorilor" a lui Shakespeare, în regia lui Dabija. Dacă stau să mă gândesc, alţi colegi de-ai mei au câte un traseu determinat şi rămân eroi principali, joacă personajul după care şi-a primit titlul piesa, sunt interesanţi, se doreşte ca ei să reprezinte capul de afiş, să fie distribuiţi în roluri principale. Dar eu spun fără nicio ipocrizie că toate astea nu contează. Contează să fim o echipă pe scenă.

2010 La petrecerea de aniversare a împlinirii vârstei de 52 de ani.

Rolurile secundare pot fi mai interesante...

Nu neapărat, dar acţiunea personajului tău contează. Rolul principal poate să-ţi dea un efort pe care să nu fii în stare să-l susţii până la capăt.

E mai greu să jucaţi comedie sau dramă?

Am jucat mai mult comedie. Aşa s-a întâmplat. Am fost 15 ani la Teatrul de Comedie, sunt de 11 ani la Teatrul Naţional, aşa că rolurile pe care le-am jucat au avut mai întotdeauna coordonata de spectacol de comedie.

2011 În filmul „Ursul“ regizat de Dan Chişu, unde joacă o trapezistă.

La teatru când aţi început să mergeţi?

Am văzut mult teatru, când eram copil. Nu era săptămână în care să nu văd două-trei spectacole. Stăteam în cartierul Balta Albă şi nu ştiu cum se întâmpla dar, de fiecare dată când plecam cu întârziere, ca un făcut, spectacolul întârzia sau ajungeam chiar înainte să înceapă şi parcă şi asta îmi dădea o stare de mare satisfacţie. Ca şi cum asta era calea mea cea bună. Fără prea mare efort, am ajuns şi la o Şcoală Populară, cum era pe vremea mea. Am avut un profesor foarte drăguţ. Am avut noroc de profesori foarte buni şi foarte îndrăgiţi: Amza Pellea, Iani Cojar, pe care l-am avut şi ca director la Teatrul Naţional.

Cum a fost prima întâlnire cu Amza Pellea?

A avut loc la examenul de admitere. N-am ştiut că o să mă aleagă în clasa lui, dar m-am bucurat. În primul an, studenţii trec prin etapa de triere, sunt împărţiţi în funcţie de numărul de băieţi şi fete şi chiar de temperament sau calităţile pe care consideră că le ai. Clasa paralelă era a profesorului Marin Moraru. Şi ar fi fost un lucru la fel de bun. Dar a fost mai bine cum a ieşit până la urmă, pentru că Moraru, la un moment dat, în anul al doilea, s-a retras şi schimbarea n-a fost una favorabilă. Eu am avut, prin profesorul Amza, o continuitate şi o muncă începută plină de speranţe, pe care am reuşit s-o ducem la bun sfârşit.

Testul Adevărului

Amza Pellea

„Prima noastră întâlnire a fost la examenul de admitere la Teatru. N-am ştiut că o să mă aleagă în clasa lui. M-am bucurat şi m-a surprins".

Dan Chişu

„A făcut foarte multe în lumea filmului. A început prin a fi recuziter, pe platourile de la Buftea. Nu a fost inhibat sau îngrijorat de faptul că nu are un atestat al unei şcoli."

Alina Puşcaş

„Este un om cald, blând, o persoană cu acurateţe în reacţie, e şi şcolită. O fată care până la vârsta asta a muncit, a fost manager la un hotel mare. A renunţat la meseria ei pentru că i s-a părut interesant şi temerar domeniul ăsta."

Nicodim Ungureanu

„Facem un cuplu de haz şi de contrast în «Narcisa sălbatică», cu tot ce se petrece în jurul nostru. Suntem simpatici, caraghioşi şi detensionăm celelalte drame din jur, când toată lumea e prea serioasă, prea tensionată. E simpatic. Mă întâlnesc cu bucurie cu colegul meu pe platouri."