VIDEO Ion Dichiseanu, actor: „Am avut stea norocoasă“

Student la Politehnică fiind, Ion Dichiseanu a fost îndrumat spre actorie de o prietenă, nepoata lui George Vraca. Şansa a jucat un rol major în viaţa sa şi când a scăpat din lagărul nazist. La vârsta de 9 ani, Ion Dichiseanu a stat închis în lagărul de la Salzburg, alături de fraţii şi părinţii săi. Astăzi, când ajunge-n Austria, vizitează locul şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu că a scăpat.

„Adevărul": Când v-am propus acest interviu aţi făcut o confuzie, spunând că sunteţi trist de când v-a murit mama...  De fapt, era vorba despre sora dumneavostră, Eugenia...

Ion Dichiseanu: Jeni m-a crescut, iar eu am perceput-o ca fiind mamă pentru mine. Era mai mare cu 14 ani. S-a prăpădit pe 4 martie. S-a chinuit mult. Când eu eram cu spectacole, în turneu, erau lângă ea Ioana, fiica mea, şi Luis, ginerele meu. Ioana o îngrijea dintr-un ataşament familial, dar Luis, care în ultimele ei săptămâni de viaţă el o îngrijea, de ce o făcea? Pe mine m-a emoţionat acest lucru.

Aţi fost foarte ataşat de familie. Cum era familia în care v-aţi născut?

Noi eram nouă copii. Tata, fiind ceferist, nu avea posibilităţi materiale să ne răsfeţe. Probabil de aceea am răsfăţat-o atât pe fata mea. Şi bunicul, şi străbunicul au fost ceferişti. Sunt născut la Adjud. Adjud, nod de cale ferată în Moldova -  fac precizarea aceasta pentru că unii îl confundau cu Aiud, din Transilvania. Tata era din Călăraşi şi datorită acestui fapt, sunt cetăţean de onoare al Călăraşiului. Străbunicul, pe care îl chema Grigorescu, era din Dichiseni, comună aflată la 10 kilometri de Călăraşi. Când s-a dus să-l declare pe bunicul la „sfat", acolo era un bătrân care nu auzea. Nu ştiu cum i-a sunat lui „Grigorescu, din Dichiseni", că l-a trecut în acte Dichiseanu. Aceasta este originea numelui meu.

Al câtelea născut sunteţi, între fraţi?

Sunt penultimul. Am mai rămas trei din nouă. Eu, Anişoara şi Aurică, ultimul născut, care locuieşte în Constanţa. De fiecare dată când merg pe litoral, la tratament, fratele meu vine să mă vadă. Mi-am rupt nişte coaste prin filme... La  filmările la „Burebista" s-au luat armăsarii la bătaie. Armăsarul meu s-a cabrat, m-a trântit şi m-am trezit la spital cu trei coaste rupte. De atunci merg în fiecare vară la tratament.

Aţi trăit o iubire aproape imposibilă, la acea vreme, cu Sara Montiel. Ce v-a frapat, în afară de frumuseţea ei?

Eram cu Sarita Montiel, când am fost să filmez „Tunelul", o coproducţie cu ruşii,  pe Valea Oltului. Trecând prin Piteşti, ca să ajung la Călimăneşti, unde era colectivul de actori, am luat-o cu mine şi pe sora mea, Eugenia („Euhenia", cum pronunţa Sarita). Am fost în trecere şi am plecat foarte repede, am zis hai să meargă şi soră-mea cu Sarita. Când am ieşit, se adunase toată Calea Bucureştilor, era mai ceva ca la manifestaţiile lui Ceauşescu - miliţieni peste tot, iar femeile săreau să îi pupe mâna. Nouă ne-au rezervat Vila Florilor, ziua filmam, iar seara mergeam la restaurant. Sarita, la restaurant, şi-a pus o rochie de seară. Eugenia a venit aşa cum era. Când a văzut-o, Sarita s-a schimbat şi ea, într-un costum de zi, ca să n-o umilească. Alt amănunt: când dădea autografe, făcea un semn, ca o cruce, şi apoi dădeam şi eu autograf. Să nu mă simt în inferioritate. Aceste gesturi spuneau multe şi despre frumuseţea ei interioară. Jean Maurer mă întreba mereu: „Cum era mă, femeia asta?". Am rămas prieten cu Jean Maurer, fiul marelui, pe atunci, Ion Gheorghe Maurer, singurul aristocrat din pleiada acelei vremi.

Cum s-au înţeles Sarita şi sora dumneavoastră?

Foarte bine. Vorbeau italiana amândouă. Şi eu tot în italiană mă înţelegeam cu ea. Străbunicul din partea mamei a fost italian, din Vicino, Firenze.  Colegii din liceu - am terminat la Cantemir - şi prietenii de pe stradă - am copilărit pe Doctor Felix, în Bucureşti - mă strigau „Macaroană". Ca să vezi, chemarea sângelui! Revenind la Sarita, a stat trei luni în România, în loc de 12 zile, cât a avut ea concerte.

Numai pentru dumneavoastră?

Păi pentru cine?... Şi m-a sunat şeful de cabinet al lui Franco, Solano parcă îl chema. Băieţii noştri de la Securitate oricum mă urmăreau. După '90, nişte generali ieşiţi la pensie mi-au arătat fotografii cum mă urmăreau. Ce să divulg? Cum se derulează scenariul? Şi înainte de a pleca, Sarita îmi propune: „Am vorbit cu producătorul să joc în filmul „Gitana" („Ţiganca") după Cervantes. Eu joc rolul principal, tu eşti Ţiganul. Şi mă duc la „Suzie Quatro", cum îi ziceam noi Suzanei Gâdea: „Uitaţi, am propunerea". „Nu, tovarăşul, trebuie să întrunim consiliul". „Uitaţi tovarăşa, am contractul de un milion de dolari, jumătate ia statul român. Statul nu dă nimic, are doar de câştigat".

Şi nu v-au dat viză?

Nu! Nu ceream statului niciun leu, ci doar o ştampilă pe paşaport. Ei mă probaseră: mă întorsesem de la Festivalul de la Beirut, nu aveam copil nu aveam soţie, eram fiul ploii şi copilul soarelui, şi totuşi n-am rămas afară! Asta era frica lor: să nu fi rămas afară! Şi m-am întors din Irlanda, în 1964, m-am întors de la Paris, nu am făcut ţara de râs! Am pierdut contractul cu Sarita, care plecase, iar Gopo m-a prezentat lui Yuri Tihonov, reprezentantul sovietic Sportfilm. Ne-am împrietenit, am mai făcut pe lângă „Tunelul", „Cântecele mării" şi „Compliciate la crimă". Iar ministrul Baskakov mi-a trimis decoraţie din partea Sovietelor şi m-a invitat la Festivalul de Film de la Moscova, unde preşedintele juriului era Robert de Niro. Şi nu mi-au dat voie să merg nici la Moscova! Aici e nebunia! Păi cum să nu ieşi în stradă în Decembrie '89? Iar eu nu o duceam rău, eram unul dintre actorii răsfăţaţi! Aveam Mercedes pe vremea aia - l-am cumpărat de la o Ambasadă, graţie lui Maurer, să-i fie ţărâna uşoară!

Un episod desprins parcă dintr-un film se referă la perioada în care aţi fost în lagărul nazist. Cum aţi ajuns acolo?

Tata fiind ceferist la Adjud, a colaborat cu nemţii. În timpul războiului, ei controlau toate căile ferate, iar el trebuia să comunice cu ei. Acest Fritz, sau cum îl chema, de multe ori venea la noi acasă. Mama, în afară de cei nouă copii, se ocupa de multe ori şi de aceşti musafiri. Când România a întors armele, la 23 august 1944, nemţii au îndreptat pistolul spre noi: Sunteţi prizonieri! Ne-au urcat într-un vagon, părinţii şi cinci dintre copiii care mai rămăseserăm acasă şi ne-au dus în lagărul de la Salzburg. Am o admiraţie pentru unguri: când am trecut prin Ungaria, staţionam o oră-două, iar ungurii ne dădeau pâine şi apă. Copil fiind, am fost marcat de asta. Apoi, guvernul ungur s-a opus să fim exterminaţi, pentru că eram familii nevinovate, nu eram soldaţi.  De fiecare dată când merg în Austria, fac un ocol şi la Salzburg. În locul lagărului este o fabrică de bere şi un restaurant. Privesc şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat.

Cât aţi stat în lagăr?

Un an. Când am intrat, aveam nouă ani şi ceva. Nu eram închişi în  celule, stăteam în nişte barăci îngrădite cu sârmă. Mâncarea era la cazan. Bombele cădeau, bombardau americanii. O aripă a lagărului a fost bombardată, au murit şi câţiva români.

Cum priveaţi această dramă? 

Noi eram copii, nu realizam drama. Mama şi tata au suferit, s-au îmbolnăvit. Când au venit americanii să ne elibereze, ne-au adunat şi au întrebat: ce meserie ai? Sunt maistru în telecomunicaţii. Ai patru mii de mărci pe lună. Ai şi copii? Am patru copii. Atunci ai cinci mii de mărci pe lună. Tu ce eşti? Inginer. Ai atâta. Cine voia, putea rămâne în Germania. Tata nici nu a vrut să audă. Cred că eu îi semăn lui. Oxigenul meu este publicul de aici. Păi vă duceţi sub bolşevici?, se mirau americanii. Şi, într-adevăr, când am trecut din zona americană în zona ruşilor... ne-au atacat ruşii, au vrut să le violeze pe surorile mele care aveau 14-15 ani. Şi când am ajuns la Curtici, la Arad, tata ne-a pus să sărutăm pământul. Am mers la biserică, ne-am închinat. De acolo s-a dus la minister, să-şi caute de lucru. Am rămas în Bcureşti. A urmat o perioadă grea, a murit mama întâi, apoi a murit şi tata.

+

Deschidere

Am încredere în oameni. Prea multă. Cred că asta a fost o calitate a mea  de-a lungul vieţii. Dar, după cum mă atenţionează fiică-mea, astăzi, acordând prea mult credit, devii perdant.

În replică

" Dichi este un om adorabil şi un actor excelent. Suntem prieteni şi am numai lucruri bune de spus despre el.''
Alexandru Repan actor

Obiectul Adevărului

" Nu am un Obiect al Adevărului, ci o «fiinţă a adevărului»: Ioana. Este copilul meu, pe care îl divinizez, şi suportul meu moral. Pe urmă vine publicul, pe urmă vin prietenii.

Testul Adevărului

Viitor inginer cu Shakespeare în buzunar

Ce vârstă aveaţi când v-a murit mama?

Aveam 12 ani. Mama a fost chinuită, a fost traumatizată. Tata a fost înmormânat la Călăraşi, mama, la Feteşti, de unde era ea. Iar Jeni, săraca, este înmormântată aici la Ghencea. Ea m-a ocrotit, ea a avut grijă de mine. Ea venea cu mâncare după mine, când ieşisem actor.

Cum aţi ajuns actor, de fapt? Cine v-a îndrumat spre profesia asta?

Destinul! Eu am dat examen la Politehnică, la Economie Minieră. Sună urât, ştiu, dar era dorinţa familiei să fiu inginer. Neniţescu, marele profesor, m-a trântit  la un examen în primul an. Aveam restanţă la chimie organică, dar umblam cu Shakespeare în buzunar. În cercul nostru de studenţi, era unul, Bebe Gaspar, student la Drept, care era în amor cu Cristina. Cristina era balerină şi era nepoata marelui George Vraca. Cristina, citind în ziarul „Informaţia Bucureştiului" că se dă examen la IATC, îmi zice: „Ce-ar fi să vorbesc cu Nenea Gicu să te asculte dacă ai talent?". Vorbeşte Cristina şi a doua zi dimineaţă, merg cu ea la Vraca. „Nenea Gicule, a venit prietenul nostru, hai să-l asculţi". El îşi bea cafeaua. Şi mă întreabă cu vocea lui unică: „Hai dragule, zi, ce ai învăţat?". Şi încep să spun monologul lui Othello. Zice: „Mda! Eu nu mai sunt la Institut, pentru că nu mai mergea liftul şi atunci m-am retras. Dar am să fac o scrioare, pentru că eşti aluat bun". Ca să vezi ce înseamnă destinul! Eu am dat examen în anul trei cu Othello, iar mai târziu am jucat la Nottara, „Othello", cu două Desdemone: Lucia Mureşan şi cu Dora Cherteş, de la Cluj. Bună actriţă!... Mi-a făcut Vraca scrisoare, mă duc la Institut: „M-a trimis domnul Vraca... Şi actele mele sunt la Politehnică...". Din 300 de candidaţi - eram 12 pe loc - am intrat al doilea. Fiica mea care a terminat Regie Film, a făcut un scurtmetraj care se numeşte „Eu cred în destin". Este un film despre tatăl ei - eu sunt acorul principal. Bunicul meu, care a murit la 98 de ani, avea o mustaţă mare, ca a lui Franz Josef... Şi spunea: „Bă, nu plânge bă că ţi-a luat jucăria aia! Fiecăruia îi dă Dumnezeu după inima lui"... Am avut stea norocoasă! De-aia mă invidiau mulţi colegi. Eu nu am invidiat pe nimeni. Azi nu am bani, mâine îmi vine un contract! De aceea spun că eu cred în destin. 

''Azi nu am bani, mâine îmi vine un contract! De aceea spun că eu cred în destin. ''
Ion Dichiseanu actor