Gabriel Cotabiţă: „În anii ’90 nu scăpai de mine“

Gabriel Cotabiţă spune că după Revoluţie era atât de mediatizat încât oamenii se săturaseră. Într-o cabină telefonică a văzut scris: „Jos Ceauşescu! Jos Iliescu! Jos Cotabiţă!“. Artistul este un timid incurabil şi a fost surprins când a aflat că unele femei au fost îndrăgostite de el. Are o apetenţă către paranormal şi o mare colecţie de filme.

„Adevărul": În concertul de miercuri (ieri-seară - n.r.) veţi cânta piese lansate din anii '80 încoace. În general, spectacolele de genul acesta marchează apogeul carierei unui artist. În cazul dumneavoastră este la fel?

Gabriel Cotabiţă: Nu, eu l-aş numi altfel. Cred că este un spectacol prin care nu fac altceva decât să reactualizez o imagine care a ajuns să fie legendă. Legendele trăiesc sau nu trăiesc. E un spectacol prin care reactivez  faptul că exist, sunt viu şi funcţionez. Cu punerea faţă în faţă a celor două perioade: cea în care m-am bătut singur cu muzica şi una în care cred de opt ani şi la care nu renunţ, VH2.

Asta înseamnă că va urma o perioadă mai activă?

Da, aşa ar trebui. Albumul făcut cu VH2 e gata, vom începe promovarea pentru lansarea lui. Nu ştiu când vrea casa de producţie să-l lanseze, dacă de sărbători sau după.

Piesele de pe album sunt gata de mult. De ce aţi avut o pauză aşa de lungă?

Aşa a fost să fie. Da, piesele erau gata de mult, dar nu ieşeau textele, aranjamentele, nu reuşeam să mixăm. În viaţă, de multe ori te duci pe un drum şi te izbeşti de pereţi. Şi cea mai mare prostie e să te încăpăţânezi. Trebuie să laşi să vină lucrurile de la sine.

Puteţi arăta „cu degetul" apogeul carierei? Din ceea ce simţiţi dumneavoastră, nu din ce crede publicul.

Nu există aşa ceva. Ceea ce simt eu este una, dar, dacă o simt numai eu şi prietenii mei, este o chestie pur subiectivă şi nu contează, crede-mă. Apogeul îl hotărăşte publicul, nu tu. Apogeul se simte din modul în care mergi pe stradă şi te recunoaşte lumea, din modul în care îţi vorbeşte lumea pe stradă... Până să cânt „Ave Maria", cred că eram un cântăreţ la modă. După '90 am devenit un cântăreţ recunoscut de mai multe generaţii, pentru că am reuşit să mişc sentimentele unor oameni. După aceea a urmat o perioadă, între '90 şi '96, în care m-am retras din prima linie şi m-am apucat de alte lucruri. Deschideai radioul şi peste tot dădeai de mine. În anii '90 eram... cum să spun... ca funinginea, ca scaiul, nu scăpai de mine. Acela a fost un moment de apogeu al carierei mele, cu şlagăre după şlagăre. Ce atingeam se transforma în aur (râde).     

Cum vă vedeţi pe dumneavoastră cel de acum 20 de ani?

Penibil. Eu întotdeauna am avut o problemă să mă privesc la televizor. Nu mă suport, aşa cum nu mă suportă foarte multă lume. Surpriza mea cea mai mare a fost atunci când am conştientizat că au existat fete care erau îndrăgostite de mine în perioada aia. Dumnezeule, cât eram de penibil! Am văzut câteva filmări de care eu eram foarte mândru în perioada respectivă şi care acum mi se par jenante. Aveam de furcă foarte mult cu propria mea timiditate. Eram de unul singur pe scenă, în faţa a foarte mulţi oameni, şi trebuia să par exact cum nu sunt: în largul meu, să par comunicativ. Aveam trac este puţin spus. Eu sunt un tip timid. Cred că au existat în viaţa mea trei sau patru femei cărora le-am spus că îmi plac.  

Când v-aţi vindecat de timiditate?

Niciodată. Nu te vindeci, dar începi, încet-încet, să o foloseşti în favoarea ta. Ca în judo, îţi foloseşti propria slăbiciune.

Nu v-a tentat niciodată să rămâneţi afară după '90?  

Nu, deşi asta a fost acuza în baza căreia nu mi s-a dat viză niciodată.

De ce tocmai dumneavoastră, din tot Holograful, nu aţi primit viză înainte de '90?

N-am avut interesul să aflu până acum. În ultimă instanţă, în '85, când am renunţat să mai merg cu ei pentru că îi încurcam, am zis că mi s-a terminat viaţa şi că mi se întâmplă o mare nenorocire. Soarta a făcut în aşa fel încât eu să ajung să am un grad de notorietate la fel de mare ca al lor şi să fim împreună în spectacole. Eram cu ei, dar nu în trupă. Totul a fost spre mai bine. Şi atunci, de ce să mă întorc şi să mă uit cine a fost cel care, prin declaraţiile pe care le-a făcut la securitate, m-a făcut să nu am viză? Ce rost mai are? Mi-a făcut rău sau mi-a făcut bine?

Aţi declarat că v-a făcut rău perioada anilor '90...

A fost îngrozitoare. Nu mi-am dat seama că greşesc. Într-o cabină telefonică scria aşa: „Jos Ceauşescu! Jos Iliescu! Jos Cotabiţă!". Pe cuvântul meu. Ajunsesem să fiu identificat cu sistemul din care eu nu făceam parte tocmai pentru că eram difuzat în disperare la televizor. Şi eu mă bucuram, până am realizat că era o ardere, te ardeai ca personalitate. Mie mi-a dăunat foarte mult mediatizarea divorţului şi întreg scandalul care a fost în jurul lui, motiv pentru care am zis că e mai bine să mă retrag. Între '94 şi '98 am lăsat-o mult mai moale. Am avut apariţii sporadice, am intrat în televiziune la o emisiune săptămânală, în aşa fel încât să nu mai fiu în primul plan.

Cum a fost experienţa din televiziune?

A fost o chestie amuzantă. Eu sunt scorpion. Şi fiind scorpion cu ascendent în scorpion...

Am văzut că precizaţi foarte des că sunteţi scorpion. Ce înseamnă asta?

Stai să-ţi povestesc. Este o apetenţă ieşită din comun pentru tot ce înseamnă paranormal, extrasenzorial. Şi în '94 am descoperit tarotul. Într-o zi m-am dus la piaţă să cumpăr diverse lucruri pentru casă şi la chioşcul de ziare era o carte de tarot. Foarte curios, am luat-o. Era o perioadă în care eram aşa, între două ape, nu făceam nimic. Şi am început să învăţ să dau în cărţile de tarot. Şi îmi ieşea în cărţi că o să mă apuc de un lucru cu totul diferit faţă de tot ce făcusem până atunci. Era clar. Şi vine propunerea să fac televiziune.

Vă mai daţi?

Nu. Pentru că m-a învăţat cineva că e păcat să deranjezi divinitatea pentru lucruri mărunte. În general, micile noastre cumpene sunt legate de lucruri mărunte, lipsite de interes.

Ce faceţi când nu vă ocupaţi de muzică?

Am avut tot felul de hobby-uri. Am avut o perioadă când eram dependent de cuvinte încrucişate. Începând cu anii '80, am pasiunea filmului. În momentul ăsta sunt posesorul a peste 1.700 de filme, am o colecţie impresionantă.

„Iubirea trebuie crescută şi păzită"

Aţi fost căsătorit 16 ani. Ce n-a mai mers?

Ce n-a mers. În viaţă sunt întâlniri diverse între oameni. De foarte multe ori, te duci într-o relaţie nepregătit şi nu ştii s-o duci mai departe. Presupun că cea mai corectă afirmaţie ar fi aceea că am intrat într-o relaţie pasională, extrem de sinceră din punct de vedere sentimental, nepregătiţi pentru a avea o relaţie. Şi am făcut greşeli. Nu am ştiut să gestionăm ceea ce aveam. După care, rănin­du-ne reciproc, s-a ajuns într-o situaţie în care nu mai era nimic de spus şi tot ceea ce avuseserăm la început dispăruse.

Ce-aţi învăţat din această experienţă?

Foarte multe. Din nefericire, am învăţat şi că singurătatea nu mai e ceva de care să-mi fie frică. Şi de foarte multe ori o prefer. Am foarte mulţi prieteni care mi-au fost aproape şi când mi-a fost bine şi când mi-a fost rău, motiv pentru care am un dicton foarte clar, în ultima vreme: femeia care nu îmi va accepta prietenii nu are ce să caute lângă mine, pentru că atunci când ea nu era, ei au fost tot timpul acolo. În al doilea rând, de la Horia Moculescu am învăţat că atunci când vrei să începi o relaţie foarte serioasă cu o femeie trebuie s-o pui să înveţe bridge, pentru că este un joc al partenerilor. E bine să înveţi că partenerii se susţin reciproc. E o lecţie a orgoliului. Şi mai e ceva: am memorie.

Eram în perioada de divorţ şi fetele mele erau micuţe şi făcuseră prima lor excursie în străinătate cu mama lor. Când s-au întors, mi-au adus o chestie pe care scria că bărbatul se căsătoreşte că n-are minte, divorţează că n-are răbdare şi se recăsătoreşte pentru că n-are memorie. Ori eu am memorie. (zâmbeşte)

Credeţi în dragoste pentru toată viaţa?

Sunt cazuri foarte rare. Sunt adeptul unui filosof, se numeşte Julius Evola care, în cartea „Metafizica sexului", spune că noi suntem sortiţi să avem momente de atracţie şi de repulsie faţă de anumite persoane. Pentru că personalitatea este bipolară şi este permanant într-omişcare de rotaţie. Şi, dacă nu ştii să negociezi momentele de respingere, e complicat. Dragostea rămâne cu o condiţie: în momentele de respingere să nu te răneşti atât de mult încât să activezi zona aia orgolioasă pe care o avem fiecare dintre noi. Era un cântec frumos al lui Florin Bogardo, „Iubirea se cere păzită de oarba ispită, de fumul rebel, păzită cu zel, cu săbii de oţel - şi de ea şi de el la fel". Iubirea trebuie crescută şi păzită.

Artiştii din generaţia dumneavoastră au orgoliul că sunt mai buni decât cei de acum?

Da.  Pentru că au prins o perioadă în care chiar erau idoli. Iubirea cu care erau înconjuraţi artiştii în anii '80 - '90 este incomparabil mai mare decat cea cu care sunt înconjuraţi cei de azi.

S-a schimbat publicul?

Nu. S-a schimbat substanţa artiştilor care apar pe scenă. Ei au calităţi, sistemul însă nu este cel favorabil pentru dezvoltarea acelor calităţi. Şi atunci ei nu reprezintă idoli, pentru că sistemul mediatic de furnizare a hranei pentru „concasor", valabil în toată lumea, nu numai la noi, propune tot felul de material proaspăt pentru „concasor". Ca să aibă ce să mănânce, să fie publicul satisfăcut.

E vorba şi de concurenţă?

Concurenţa era înainte între noi, acum e cu muzica internaţională, într-o ţară prin definiţie snoabă. Noi am fost germanofili, francofili, suntem anglofili, nu suntem românofili niciodată. Şi suntem de-o ipocrizie ieşită din comun. Am avut o discuţie de genul ăsta în '97, eram în Canada, şi acolo era o familie de români, eu eram cu fata din familia respectivă, plecată din România de vreo doi ani, şi fata spunea că, dacă o punea cineva când era în ţară să asculte muzică românească, nici nu voia să audă. Asta se numeşte ipocrizie.

Nu nostalgie?

Nu. Eu am o întreagă teorie legată de muzica asta modernă. Consider că genul meu muzical e un gen tolerat în România, ca şi rockul. Muzica românilor este muzica urbană, numită manele în ziua de azi. Aia aparţine poporului, este cea în care românii se regăsesc. Te uiţi în istoria nu prea îndepărtată a muzicii culte şi-ai să vezi că geamparaua, muzica de mahala, hora, sârba, asta a fost muzica României tot timpul. 

Da, dar de la asta până la manele e un pas...

Nu e niciun pas. E o evoluţie sau o involuţie, cum vrei să-i spui, tot folclor urban e. Cântăreţii de acum nu au substanţă încă. N-au devenit consacraţi. A fi consacrat înseamnă să dai substanţă, credinţă oamenilor, să stea oamenii cu afişele tale în cameră, să te idolatrizeze. La ora actuală, noi trăim din vedete create din mediatizare.

Dumneavoastră aţi fost conştient, în urmă cu zece ani, că apogeul nu e pentru totdeauna?    

Da, eu am fost conştient tot timpul, pentru că aveam exemple în jurul meu. Marele avantaj de a ajunge cunoscut public la o vârstă mai mare, după ce ţi-ai luat nişte pumni în cap şi nişte garduri în gură, cum mi-am luat eu, te face să înţelegi că nimic nu e veşnic. Sigur că tu faci tot ce poţi, artistic, să te menţii acolo, dar asta nu înseamnă că se va întâmpla. Inevitabl, viaţa te duce să faci greşeli care vor avea repercusiuni asupra ta.

„Orice alt om mic văzându-se atât de aproape de dumnezeire ar fi luat-o razna"

Ştii când am avut un moment foarte interesant din punctul ăsta de vedere? Era în decembrie 1989, chiar în zilele când începuse Revoluţia. Eram la Bacău şi stăteam la telefon cu fosta soţie, Ioana, care îmi povestea ce se întâmplă. Eu eram la Bacău, în faţa a o mie şi ceva de oameni şi cu directorul casei de cultură care ne avertizase să fim foarte atenţi ce facem pe scenă pentru că sunt foarte mulţi securişti în sală, cu arme la ei. O să-ţi povestesc ce se întâmpla în momentul ăla în capul şi în mintea mea în timp ce cântam pe scenă în faţa unor oameni. Eu veneam după o perioadă în care mi se spusese foarte clar că eram pe lista de interzicere. Refuzasem să cânt la Revelionul Tineretului.

Chestia asta a generat un scandal major care s-a lăsat cu dosar către Consiliul Culturii, în care se propunea suspendarea mea pe termen nelimitat din viaţa muzicală. Am apărut pe scenă, cântam, şi-mi spuneam, în mintea mea: „În momentul ăsta poţi să crezi că eşti Dumnezeu sau că mai ai un pic şi întinzi mâna şi-l atingi pe Dumnezeu". Pentru că poţi să devii erou. Dacă scoţi pe gură ceva în momentul ăsta, trage unu în tine şi devii erou. E o chestiune de fracţiune de secundă.

Şi-am zis că erou nu am cum să fiu, că nu e genul meu să fiu aşa, m-am gândit la fete şi la ce era acasă şi-am zis: „Ce bine e că mi-a dat Dumnezeu posibilitatea să ajung unde sunt, într-un moment în care sunt conştient că toate nu sunt decât întâmplătoare. Pentru că orice alt om mic văzându-se atât de aproape de dumnezeire ar fi luat-o razna. Paranoia era după colţ. Şi n-am luat-o. Am terminat concertul, a doua zi ne-am dus şi am luat vin pentru sărbători, m-am dus acasă, am ajuns acasă noaptea, m-am plimbat pe străzi, trăgea-n dreapta, trăgea-n stânga... Dar atunci mi-am dat seama că trebuie s-o iau încet. Am avut un moment teribil în februarie '90, când a fost prima mea ieşire oficială în străinătate, cu paşaport. În Italia, la festivalul San Remo.

Era ultima zi a carnavalului şi era toată lumea pe străzi, lumini, bucurie mare... şi eu le-am spus celor cu care eram, care se pregăteau să iasă afară, că eu nu merg. „Cum nu mergi?". „Mă duc să mă culc". „De ce?". „O iau razna". Mi-a fost atât de teamă de impactul pe care l-ar fi putut avea libertatea în acel moment încât am zis că nu ştiu dacă pot rezista. Şi pe undeva am făcut bine, pentru că mulţi ani mai târziu, când am ajuns prima dată în New York, am avut o experienţă care m-a convins că sunt mult prea sensibil pentru asemenea şocuri.

În Replică

" Îl consider pe Gabi Cotabiţă un artist foarte bun, pe care-l ascult de când eram mic. După ce-am auzit aprecierile lui, am simţit cum obrajii mi s-au înroşit şi un gând muzical mi-a venit aproape instantaneu... «Noapte albastră, rămâi la fereastră!»."
Horia Brenciu
cântăreţ

Obiectul Adevărului

" Un medalion primit în urmă cu patru ani de la o persoană din trecutul meu, dar care nu este de notorietate publică şi al cărui nume nu vreau să-l fac cunoscut. "

+

Sincer

 „Sunt un tip sincer. Ştiu să mint foarte bine, dar asta m-a determinat să aleg să fiu sincer. Pentru că este mult mai comod. Pentru a face o construcţie a minciunii îţi trebuie foarte multă răbdare".

Autocritic

„Simţul autocritic m-a ajutat să progresez pentru că nu m-am îmbătat cu apă rece".

-

Egoist

„Am o doză de egoism foarte mare. Deşi sunt altruist deseori, baza este egoismul. Când nu mă interesează, par rece, fiind foarte sensibil. E o modalitate de a te apăra".

Critic

„Dau judecăţi decisive definitive, chestie care devine deranjantă pentru oameni".

Testul Adevărului

Horia Brenciu



„Cred că uneori îşi doreşte să fie ceea ce nu poate fi. Îl consider un entertainer foarte bun, însă are o stare burlescă, care pe mine mă deranjează. Este un pic exagerat fără să aibă excelări în nicio direcţie, dar este ambiţios. Nu vreau să fiu rău, dar e ceva nedefinit încă şi trebuie să se hotărască ce e".

Mihai Pocorschi



„E un prieten foarte bun, talentat. Orice perioadă pe care am avut-o cu el a fost generatoare de muzică de calitate. Suntem două personalităţi total diferite. Antagonismul este perfect. Ne suportăm doar prin faptul că suntem înţelepţi amândoi".

Florin Călinescu



„De fiecare dată când e vorba despre Florin Călinescu mi-aduc aminte cu drag de el. Cred că putea să facă mai multe şi a ieşit din scenă la un moment dat, nu ştiu de ce. Poate pentru că s-a umplut de autosuficienţă, să zic? Dar ştii... spune cineva un nume şi ţi se umple inima de drag".

Inna



„N-o cunosc. Am văzut două clipuri de-ale ei. Trece printr-o perioadă dificilă, aceea de a se confirma ca artistă. Depinde de ea dacă va face sau nu faţă".  

Carte de vizită

-S-a născut la Craiova, la 1 noiembrie 1955.
-A absolvit Facultatea de Electrotehnică.
-A fost căsătorit între 1980 şi 1996 şi are trei fiice.
-În 1983 devine solistul trupei Holograf, dar nu rămâne în
această formulă pentru că nu primeşte viză pentru a concerta
în străinătate.
-A devenit cunoscut cu piese precum „Noapte albastră", „Te rog, domnişoară, nu pleca" şi „Raiul e pe pământ".
-Director muzical la Tele 7 ABC (1995-1998).
-A lansat şapte albume.
-Din 2002 cântă cu VH2, cu care a lansat melodiile „Trece vreme"
şi „Dacă n-ai iubi".

1976 Pe vremea când avea plete



1979 Cântând cu trupa rock Redivivus



1983 Într-un concert cu formaţia Holograf



1992 Pe o scenă din Bucureşti