Florin Călinescu la Cafeneaua Adevărul: „Am patru case, ce să fac cu ele?“

Publicat: 04.08.2010 15:15

Ultima actualizare: 09.08.2022 09:20

Până la 54 de ani a făcut teatru, film, politică, glorie, dragoste şi copii. Astăzi, libertatea sa este mai presus de orice. Florin Călinescu vorbeşte mult, animă râsul, induce seriozitatea. Spune că nu mai vrea în showbiz, dar arta spectacolului rămâne esenţa sa.

„Adevărul": Dacă Adrian Sârbu este „tatăl Pro TV", atunci o am în faţă pe „mama Pro TV"? Nu vă este greu fără «copil»?

Florin Călinescu: În Biblie se spune că asta este menirea copilului: să lase pe mama şi pe tatăl lui şi să se ducă să-şi trăiască viaţa, asta e legea firii. Cred că mi-ar fi greu să lucrez într-un domeniu în care nu m-aş pricepe. În '94 când s-a pus problema să facem această poveste numită Pro TV nu-mi era nici greu, nici uşor, era în continuarea exaltării post-revoluţionare. Nu ştiam ce-o să iasă. Efectiv, a fost o mare dragoste la prima vedere! Cu Adrian (Sârbu - n.r.) mă ştiam de mult, din armată, şi atunci când mi-a propus să facem acest pas, n-am avut nicio ezitare. Faptul că fac ceea ce fac pe o scenă de teatru, pe stradă, pe un platou de filmare sau pe un platou de televiziune, înseamnă acelaşi lucru pentru mine. Sigur că priceperea lui, şi asta se dovedeşte în continuare, a ajuns şef peste jumătate de Europa, şi oportunitatea de a mă afla la timpul potrivit, la momentul potrivit, a făcut să naştem acest proiect. Lucrurile au mers în direcţia potrivită, cel puţin în perioada aia, când celelalte televiziune gâlgâiau de creativitate. Astăzi televiziunile sunt cantonate într-o zonă a unui mimetism care denotă o sărăcie şi a mijloacelor şi a celor care propulsează în această meserie.

Spuneam într-un interviu acum şapte, opt ani, când eram în plină glorie, că voi lua o pauză pentru că nu ştiu cât pot să cobor ştacheta când mi se va cere ca să-mi iau leafa din televiziune. Imediat după 2001 a început coborârea ştachetei, ori eu nu sunt făcut pentru hula-hop, nu pot să mă dau atât pe spate. Din cauza prea multor canale care sunt în România a fost de ajuns să apară nişte copii la ziare, să scrie patru rânduri şi în câteva săptămâni sunt prezentatori de televiziune, ceea ce este total afazic. În televiziune trebuie să faci spectacol. Ori asta lipseşte cu desăvârşire, fie că vorbeşti despre ştiri, fie că despre modă. Americanii au inventat acest vehicol care se cheamă televiziune, în care toate se numeau cu show la sfârşit. S-a creat o confuzie fantastică. Făceam emisiune fără cască, fără asistentă, nu mă lăsam ghidat. Azi toţi îşi trag asistente şi sunt ghidonaţi prin cască. Diferenţa între oameni şi oameni de televiziuni vine atunci când poţi să intri cu mânuţele astea două şi să zici «Bună-seara» şi vezi ce-i cu invitatul ăla atunci, pe loc. Spectatorul este interesat să vadă ce se întâmplă acolo, nu câte diplome are, nu unde s-a născut invitatul. Vrea, ca la un meci de box, să vadă ce se întâmplă la faţa locului.

Cum aţi simţit coborârea ştachetei?

În 2000 eram absolut liber şi asta era şi înţelegerea mea: să fiu liber, liber, liber. Aşa am şi construit succesul. Erau şi multe persoane pe care le deranjam şi i se plângeau lui, dar ăsta ne era traseul. El se uita seara la rating care atunci făceau cât totalitatea posturilor de azi, într-o seară. Pot să divaghez pentru câteva ore, dar fac succes pentru că pot să fac oamenii să zâmbească, dacă vreau. Sau pot să fac ca Ingrid Bergman care agasată de o adunare, a început să vorbească în suedeză şi unii au început să plângă. Au întrebat-o ce-a zis şi le-a răspuns că a numărat de la unu la o sută. Este şi o iluzie ce vindem că aceasta este viaţa şi că acesta este adevărul. Omul vine acasă, deschide televizorul ca să vadă ceva. Vorbeam cu cel din faţa mea pentru ăla de acasă, nu pentru Pleşu şi Liiceanu. Lor pot să le trimit o casetă în sanscrită sau în chirilică dacă vor.

V-aţi negociat contractul în aşa fel încât să primiţi procent din publicitate? Aţi fost singurul?

Negociam pentru mine, nu se inventase în România noţiunea de contract colectiv de muncă. Pentru mine era uluitor că lumea se întreba cât câştigă Esca. Vă asigur că niciodată nu s-au comparat cele două lucruri, dar era amuzant. Mă întâlneam o dată pe an cu patronul, discutam foarte scurt, de obicei el era foarte generos, îmi propunea o chestiune, o acceptam pe loc şi ne mai întâlneam peste un an. După patru, cinci ani şi americanii s-au întrebat dacă nu e prea mult. Seara făceam, începând cu ora 22.00, o emisiune de trei ore, dintre care una era de publicitate. Erau ratinguri şi de 30-35 % care nu s-au mai atins în televiziune după aceea.

În 2000 s-a schimbat puterea pentru patronatul trustului. Până atunci, făceam ceea ce credeam eu că e mai bine pentru spectatori. N-am fost curios măcar să văd ce-ar vrea de la mine, în noile condiţii. Interveneau şi schimbările financiare, de asemenea. Fiind un cal liber, produci performanţă, intrând pe un anume tobogan, scade şi audienţa. Nimeni de acasă nu vrea să vadă o slugă, un lingău, un oportunist. Nimeni nu respectă capetele plecate. Şi ca să nu fiu pus în această situaţie am zis că plec de nebun. Sârbu mi-a zis că dacă vreau să mă apuc, mi-a zis că mă lasă după 12 noaptea. Nu ştiu dacă aş face. Deocamdată, sunt un om atât de liber încât... eu sunt taur, ori stau în lanţ şi trag căruţa, ori stau pe islaz şi miros iarba şi observ bursa văcuţelor.

Pe mine mă încurcă propriile mele disponibilităţi. În televiziune pot să fac orice şi atunci sunt tentat să fac orice. De la film la matinale, de la emisiuni-concurs până la satiră, de la un late night-show la meteo. Din 1980 până în 2008 este destul de mult timp să stai într-o cutie închisă. Sunt şi director la Teatrul Mic şi, pot să umplu câteva săli, credeţi-mă, dar nici asta nu-mi vine să fac. Îmi place foarte mult pe câmp, pe islaz, m-am apucat de viticultură, vreau să-mi cumpăr vaci. Scrie în zodia Taurului: artă, artist, până la fermier. Cred în destin, în provocări, cred în traseul personal.

N-aţi găsit slujba de director de Teatru rutinantă?

Problema este foarte simplă. Eu am venit la Teatrul Mic, când, într-un impas, mi s-a cerut acest lucru. Nici nu este foarte complicat pentru mine să am grijă de colegii mei. Sunt mândru şi fericit că am reuşit să întoarcem din drum o restructurare demonstrând că nu se aplică teatrelor. Am găsit o portiţă în lege şi ministrul a acceptat-o. Am reuşit să nu mai dăm 40% din oameni afară. Nu m-aş duce la alt teatru şi nici nu trebuie să car piatră cu cârca. Facem repertoriul toamna, ne uităm câţi bani avem, negociem cu regizorii. Nu e aşa o chestie să fii director.

Dar n-are legătură cu creativitate meseriei de actor...

Atingeţi un palier care mie îmi este foarte drag. Creativitatea nu se aplică asupra propriei persoane. Îmi place să creez oameni. Sute de copii, mă rog, astăzi nu mai sunt copii, adică Mihaela Rădulescu, Cristi Tabără, Andrei Gheorghe, Iulian Comănescu. Sunt foarte mulţi care lucrează în faţa camerelor, dar mai ales în spatele lor. Este tot creativitate pentru că şcoală de televiziune nu există în România.
Depinde ce vrei de la viaţă. Acum vreau linişte, aer curat şi iarbă verde. Am trei maşini, le ţin în garaj. Am patru case, ce să fac cu ele? Cu ce să-mi arăt puterea? Cu ceasuri, Cadillac-uri, avioane, iahturi? Şi când ajung la 3.000 de km cu mândra, cocoşelul...? L-am uitat acasă. Să iau pastile? (râde) Niciodată! Artificii sexuale? Salut, la revedere! S-a terminat, s-a terminat. Am cunoscut şi gloria, şi locul întâi, poate o să mai fac într-o zi nişte emisiuni. Nu ştiu dacă mai am răbdare de emisiune zilnică tocmai pentru că mă duc la ştrand, înot, mă duc cu calul, am atâtea chestii de făcut. Superbe. Ori dacă stai prea mult prin televiziune, când să mai trăieşti? Când să mai stai de vorbă cu prietenii? Când mai joci o tablă? Pentru chestiile astea îţi trebuie foarte puţin. Mănânc în continuare parizer pe ziar, n-am nicio treabă. Dar poate mai mare este satisfacţia pentru oamenii care mi-au trecut prin mână decât izbânzile mele personale.

Oamenii din industrie spun că Sârbu are un stil anume: când are o resursă, un om valoros, îl epuizează complet. Aţi simţit asta?

Nu, am făcut ce-am vrut, cât am vrut, am stat cât am vrut, am plecat când am vrut, m-am întors când am pus din nou problema. Cu siguranţă, dacă cineva din România şi din străinătate m-ar întreba pe cine să ia ca să facă o televiziune de succes, i-aş spune clar: Sârbu. Adrian este tatăl Pro TV-ului pentru că atunci când m-a convins să fiu mamă a asigurat tot. Nimeni nu are puterea lui de muncă, intuiţia lui de geniu şi nimeni nu are tenacitatea de a urmări un scop ca Adrian Sârbu. Venea la ora 8 dimineaţa şi pleca la noaptea, la două, din Pro TV. Întrebaţi-o pe Esca despre celebrele şedinţe de la ştiri când stătea câte zece ore cu ei până îi termina. Controla tot. Îi învăţa tot. Între tată şi mamă mai este un unchi fără de care Pro TV nu s-ar fi putut face: George Iliescu, Dumnezeu să-l odihnească, a murit prea tânăr. Era mama sculelor.

Aţi făcut un compromis când aţi intrat în viaţa politică?

Sunt un om precum Caravaggio, păstrând proporţiile, dacă doriţi. Viaţa te duce prin nişte locuri foarte interesante. Şi dacă locurile alea îmi stârnesc curiozitatea, mă bag fără ezitări, nu mă interesează că mă ard, că-mi murdăresc manşetele la pantaloni sau că mă plesneşte vreunul pe obraz. Am spus că dacă mă prinde vreo fereastră în viaţa mea şi nu sunt ocupat cu ceva clar şi definit o să încerc acest lucru. Am stat pe partea asta a mesei, acum vreau să stau pe cealaltă, crezând, la un moment dat, că pot să fac ceva în mod onest pentru o mică comunitate. Nu s-a putut, sunt foarte fericit că mi-am ales o zonă stearpă pentru că acasă la Timişoara eram senator pe viaţă, chiar mi s-a reproşat asta de către timişoreni. Dar am vrut să mă duc într-un loc foarte roşu, foarte colorat în acest sens şi în memoria a multor bunici, pentru că sunt legat de Argeş şi de liberali.

N-am reuşit decât 14.000 de voturi într-un loc în care toţi ceilalţi candidaţi reuşeau 7.000 la un loc. N-aveam niciun ajutor din partea partidului, atâta s-a putut. Mă bucur, însă, că cu cele 14.000 de voturi ale mele şi-a întregit mandatul de senator domnul Mircea Diaconu. El nu înţelege nici astăzi miracolul acesta al uninominalului. A fost o încercare, poate o să revin, am cunoscut politica dinauntrul ei, este cu totul altceva. Te bagi între ei, ca-n Capra cu trei iezi, ca să ştii mai bine cum să-i inviţi la masă. Banul nu m-a interesat niciodată, a fost o consecinţă. Am fost bun, am primit bani. Eu dau bani de pomană, dar mie nu mi-a dat nimeni. Am spus că intru în politică când nu voi fi tentat să mă uit la bani, intru cu maşina mea, cu telefonul, cu secretara mea.

Mai aveţi de gând să votaţi?

Dom'ne, eu nu pot să spun una la televizor şi să fac alta. În România votul ar trebui să fie obligatoriu sub sancţiune penală. Degeaba se duc opt milioane să voteze când restul de ţară nu se duce. Nu există scârbă şi nescârbă, caterincă şi necaterincă. În ziua votului trebuie să se ducă 16-17 milioane şi să vedem ce vor. Dacă 16 milioane ar trage linie la portocaliu, galben, roşu sau la lila, înţeleg că poporul român a intrat într-o grevă electorală. Şi partidele ar zice «Ce-am făcut, mă? Nu ne-a votat nimeni».

Dar atâta timp cât în ziua votului se duc câţi se duc, iese cine iese, şi apoi lumea stă la televizor mâncând floricele şi bârfind, nu mai interesează această întrebare. Nu suntem suficienţi cât să emitem o judecată, pentru că nu suntem o naţiune de burlaci. Acum e puţin cam târziu, lumea s-a întărit în cimentul acesta al democraţiei, în ghilimele. Credeţi-mă, şi pedeapsa cu moartea ar fi o şmecherie aici pe la noi. La pedofili, la ăştia care sar pe bătrâne în casă, nu mai aprindem becul la judecătorie. Aici sunt puţin mai mediaval, chiar arhaic. Nu stăm de vorbă cu o malformaţie. Facem un efort enorm, toată societatea, să ţinem nişte degeţele în viaţă. Vi se pare cu Dumnezeu n-a permis asta în Biblie?

A permis în Noul Testament...

Israelul refuză Noul Testament. E cam socialist, după părerea mea. Am stat şi eu în perioade ale vieţii mele aşteptând să pice pâinea şi peştele în viaţa mea. Iubesc, fac, dreg, înţeleg, nu uneltesc, dar degeaba sunt eu om bun şi cinstit şi dau zeciuiala cuvenită societăţii. Lângă mine ţipă un copil în boscheţi? Ce fac? Credeţi că ala ascultă când îi zic că nu e bine? Putem discuta la nesfârşit despre sistemul nostru coercitiv, că încă nu există penitenciarul românesc recuperativ, că nu există un aparat care să-l aducă pe cel dedat necuratului înapoi în societate. E la început, nu are latură recuperatorie ca să-l prindă de gât pe cel care a furat o bicicletă sau o pâine. Ăştia când ajung acolo, sunt terminaţi. Dacă ajunge la Jilava în regim de urgenţă, s-ar putea să devină infractor pentru că acolo învaţă chestia asta. Noi toţi de la această masă am putea fi agăţaţi pentru multe chestii. Toţi facem câte o potlogărie mai mică sau mare în viaţă.

Şi iată că, la un moment dat, eroul principal al Noului Testament are o slăbiciune şi spune «Unde eşti?» Eu cred că El s-a bazat tot timpul pe faptul că apare tata. Tata a zis «Te-ai băgat în lucruri prea complicate pentru un muritor. Te voi face celebru, omenirea ţi se va închina, dar Eli Eli Lama Sabactani». Suliţa l-a făcut să rostească aceste cuvinte omeneşti. El, până acolo, a fost Dumnezeu. Acolo n-a mai fost, a fost un om. De asta îl şi iubesc pe Isus. Nu pot să mi-l reprezint ca pe un porumbel. Ca un om pe care l-a durut foarte tare, s-a mirat că Tatăl Ceresc închide povestea, poate, într-un alt fel decât s-ar fi aşteptat. Nu toţi suntem omenire.

Cine ar avea dreptul să decidă asupra vieţii şi a morţii?

Dar când bem o vodcă şi ne suim la volan, iertaţi-mă, ne asumăm inconştienţa că ne lovim de un stâlp. Cel puţin e amuzant că-l opreşte poliţistul şi el cade din maşină în stradă şi zice că nu s-a atins de nimic. Nu te omor dacă stai acasă cuminte, faci copii cu nevasta şi îi creşti. Dar când le pui punga de un leu în cap, ţi-aş umbla puţin la beregată. Cu dreptul pe care îl hotăreşte societatea. Cu ce drept avem semafoare, cu ce drept ne iau taxe şi impozite, cu ce drept trebuie să ne îmbrăcăm pe stradă, cu ce drept nu putem fi poligami legal, cu ce drept sunt atâtea lucruri care ne agresează? Cu dreptul societăţii. Dumnezeu ne îngăduie, nu ştiu dacă ne iubeşte pe toţi, dar sigur ne îngăduie pe toţi. Dar de ce de mii de ani crima şi războiul şi ciuma ne ies cel mai bine? De ce dragostea, curăţenia, puritatea şi copilăria ne ies cel mai prost?

Copiii dumneavoastră studiază în Anglia...

Dacă voiau să înveţe Agronomie, i-aş fi dat în România pentru că şcoala de aici este foarte bună. Petru a vrut să facă Muzică modernă. Arată-mi o şcoală în care se poate studia asta în România. Ei învaţă tot acolo, de la vândut bilete la sunet, de la impresariat la organizat concerte şi coperte de disc. Luca vrea să studieze ceva care, iarăşi, nu găseşti aici. Un curs de teatru şi film, şi actoricesc, şi regizoral, şi să scrii, şi să manageriezi, cronici de teatru şi caiete de sală. Şi apoi, sumele nu sunt foarte mari. Ei studiază la Liverpool, un oraş considerabil mai ieftin decât Londra, dar şi cel mai stundenţesc. Stau împreună acolo şi pot să vă spun că un apartament acolo este mai ieftin decât în Bucureşti, iar taxele sunt relativ la fel. Viaţa în sine este mult ieftină acolo.

Nu vă atrage viaţa de acolo?

E un oraş foarte bun şi Anglia mi se pare o ţară foarte mişto pentru bătrânelul care mă pregătesc să devin. E o ţară de retras foarte bună. Începând cu clima, eu am probleme cu tenul şi cu soarele, n-am voie să stau la soare, şi atunci îmi convine foarte mult.

Cum trăiaţi pe vremea lui Ceauşescu?

Bine. Am colegi care-mi spun că ei nu ştiu să facă altceva. Nici eu nu ştiu. Dar nu mă oprea nimeni să mă duc în Sârbia după blugi, ciocolată, cafea. E adevărat, trebuia să te scoli devreme să te întâlneşti cu ăla. Aveam o gagică la Farmec, mai aveam o gagică la Orăştie care aducea cojoace. Şi acum o fac, dacă am o oportunitate, doar că nu mai fac eu cu cârca. Sunt prieten cu cei mai buni hoţi de maşini din lume. La 54 de ani am prieteni sfinţi şi popi, de la Teodosie Snagoveanul sau Casian al Galaţiului până la băieţi cărora le mai duceam chiftele din când în când. Sunt atât de buni că şi organele statului apelează la ei. Iar pe perioada cât am făcut «Lumini şi Umbre», aveam de două ori cât Dăscălescu, adică 14.000 de lei pe lună, timp de doi ani, în 1980. Iar când am pornit ca actor, aveam 750 de lei pe lună, ca să înţelegeţi. Şi fânul îl mai întorci cu furca, darămite banii. Mai mucegăiesc şi ei.

Ce vă sensibilizează?

Toate lucrurile simple: apă, iarbă, soare, păsări. Şi filme, şi muzică. Ascult muzică clasică şi am d-astea de-ale mele, Beatles, Led Zeppelin, Uriah Heep, Jethro Tull şi Eric Clapton, toată gaşca mea, dar şi muzici d-ale copiilor mei despre care îmi spun ei. «Uite, tată, ascultă Mika!» Dacă închid ochii şi comunică cu mine, n-am fasoane. Înţeleg chiar şi «Aş da zile de la mine». În ultima vreme, m-am surprins că încep să plâng la filme şi asta nu e bine, eu care ştiu cum sunt făcute filmele. Dar unele sunt aşa de bine făcute că mă ating. Încep să nu le mai văd ca un profesionist şi asta e bine.

Monica Tatoiu îşi tot aduce aminte, prin presă, de relaţia dumneavoastră...

Este şi normal, cum să nu-şi aducă aminte? Nu înţeleg de ce numai ea îşi aduce aminte de chestia asta. E o poveste din copilărie... Eu nu sunt ipocrit. Poate câteodată fac gesturi de neînţeles pentru unii şi alţii, pe gustul lor, educaţia şi cultura lor.

Dacă aţi vrea să ne spuneţi ceva despre soţia dumneavoastră, ce ne-aţi zice?

Păi nu pot să vă spun decât că sunt şi mamă, şi tată acum. Şi este foarte greu, credeţi-mă. Dar faptul că sunt cum sunt şi nu mă vedeţi prin tabloide denotă un lucru: că nu se mai poate ocupa locul, nu? Şi cu asta basta. Consider că acesta este un lucru pe care-l faci o dată-n viaţă. Nu sunt uşă de biserică, să ne înţelegem. Dar mersul la altar, jurămintele, nu poţi să le faci de mai multe ori în mod onest. Adică să încerci să fii sacru în viaţă de trei, patru ori? Este un subiect închis cu totul. Atât a vrut Dumnezeu, atât s-a întâmplat în direcţia asta. Acum mă ocup de copii. Au 24 şi 22 de ani, le-am spus că până la 25 îi consider copii, după aceea sunt doi domni care trebuie să-şi ia tălpile la spinare. Şi-n rest, femei, la adăpostul întunericului şi feriţi de paparazzi, întrucât sunt propriul meu paparazzo. Sunt leneş acum, nu mai sunt la prima tinereţe să fac toate aparatele alea, sol, inele, bârnă, preludiu mai lung... Îmi trebuie puţin confort. Sunt un tip care pot să produc şi orgasme spirituale.

În replică... Monica Tatoiu

" Rămâne persoana la care gândurile se întorc zâmbind pentru umorul care a trecut peste mediocrităţile cotidiene sau pentru totala sa capacitate de a înţelege metaforele cifrelor. "

+

Înţelept

„Nu vreau să fac rău nimănui, asta mă călăuzeşte de dimineaţă până seară. Dacă nu pot face bine, cel puţin nu fac rău. Nu pot să uneltesc, să ţin supărarea, să mă răzbun, nu pot să fac nimic din zona asta."

-

Comod

„Dacă stai să te gândeşti, plusul este compus din minusuri, depinde cum vrei să te uiţi la problemă. Am enorm de multe minusuri. Mă păstrez în ignoranţa lor cu tenacitate, le ţin adormite şi nu le scot la mână."

Obiectul Adevărului

" Sunt vreo 2.000 de filme pe care le am acasă. Sunt singurul lucru care mă încurcă când mă gândesc să fug din ţară. Eram fascinat de lumea filmului de când eram mic. Chiar dacă se murea pe scenă, îi vedeai ridicându-se după. Intuiţia mi-a zis, pe la 12 ani, că e frumoasă lumea asta, că morţii se ridică după ce coboară cortina, viaţa e mult mai dură. "

Carte de vizită

-Data şi locul naşterii: 29 aprilie 1956, la Timişoara.
-Are doi băieţi, Luca şi Petru
-1981 apare în primul său. film „Ştefan Luchian", urmând pelicula „Lumini şi umbre", în regia lui Andrei Blaier.
-1990 începe emisiunea „Duminicile celor singuri", la Radio Pro FM.
-1996 începe matinalul „Ora şapte, bună dimineaţa" la Pro TV.
-1997 - 2001 realizează şi prezintă„Chestiunea Zilei".
-2000 devine directorul Teatrului Mic din Bucureşti.
-2001 părăseşte Pro TV pentru postul Tele 7abc, unde a fost numit director general.
-2003 Revine la Pro TV şi începe sitcomul „Chestiunea zilei".
-2008 realizează serialul „Anticamera".

Testul Adevărului

Adrian Sârbu

„Adrian este tatăl Pro TV pentru că atunci când m-a convins să fiu mamă a asigurat tot. Nimeni nu are puterea lui de muncă, intuiţia lui de geniu şi tenacitatea de a urmări un scop."

Oana Pellea

„Este un prieten foarte, foarte, foarte, foarte bun şi nu am avea timp acum să discutăm relaţia specială."

Dan Diaconescu

„Dan Diaconescu va fi un om mort în doi, trei ani. N-apucă nici să candideze. Pentru că statul ăla acolo te eviscerează. Chiar dacă şmecheria aia a lui funcţionează. Are o tehnică desăvârşită de a-l incita pe om şi ăla începe să verse. Dar uitaţi-vă la el: e uscat, a slăbit, a albit, nu poţi să nu dormi noaptea şi să mai gândeşti coerent."

Coca Bloos

„Este un prieten foarte, foarte, foarte bun, un coleg şi un prieten foarte bun, în afara scenei. Am vrut să joc cu ea."

1958 Florin şi verişoara sa Gina