Dan Bittman: „Mi-e teamă de ridicol!“

Cântăreţul (49 de ani) spune că imaginea l-a ajutat în carieră, dar succesul a venit şi pentru că a ştiut întotdeauna cum să se „vândă". Deşi e perceput în continuare ca un burlac, Dan Bittman a renunţat de mult la acest statut în favoarea celui de părinte. Artistul şi-a schimbat priorităţile după ce a devenit tată şi i-a pus pe cei trei băieţi ai săi înaintea carierei.

Carte de vizită

- S-a născut la 29 martie 1962, în Bucureşti

- Este liderul trupei Holograf din 1985

- Este într-o relaţie de 20 de ani, cu partenera lui Liliana, cu care are trei băieţi

- În 1994 a reprezentat România la Eurovision, unde a ocupat locul 21

- Între 2001 şi 2003 a moderat emisiunea „Bravo Bravissimo", difuzată de TVR 1

- Din 2004 este prezenatorul emisiunii „Dănutz SRL", la TVR 1

- A jucat în filmele „Supravieţuitorul" (2008), „Orient Express" (2004), „Proprietarii de stele" (2001)

„Adevărul": Pentru că abia v-aţi găsit o fereastră liberă ca să ajungeţi la interviu, cu ce proiecte sunteţi atât de prins în această perioadă?

Dan Bittman: Nu este neapărat vorba despre proiecte, este vorba mai mult despre familie. Sunt ocupat cu copiii, doi dintre ei sunt la şcoală, Alex (12 ani) este în clasa a VI-a, Patrick (8 ani) este în clasa a II-a, iar Mark (4 ani) este încă la grădiniţă. I-am înscris la tot felul de cercuri, unul e talentat la baschet, altul la desen şi la pictură. Alex face acum un curs de actorie, cel mijlociu, nu te mai înţelegi cu el, îi place foarte mult fotbalul, dacă l-ai lăsa toată ziua cu mingea nu s-ar plictisi, iar cel mic cred că o să iasă cântăreţ.

Cum vi se potriveşte rolul de tată?

E greu, să nu zică nimeni că e o treabă uşoară pentru că dintr-o dată ţi se schimbă viaţa cu 180 de grade şi asta de la primul copil, de la al treilea nu mai zic. Atunci când sunt doi, încă mai poţi să-i prinzi cu două mâini, dar când apare şi al treilea este şi mai complicat. Însă e cel mai frumos lucru care ţi se poate întâmpla în viaţă, aşa poţi să spui că eşti împlinit. Meseria de tătic este nemaipomenită. Recunosc că este o mare responsabilitate, nu mai dormi nopţile ca lumea şi eşti tot timpul cu grija lor.

Înainte de a deveni tătic, aveaţi această imagine de burlac şi chiar şi acum publicul vă percepe la fel. Dvs. cum simţiţi?

N-am încercat să mă gândesc prea mult la treaba asta, dar într-adevăr s-ar putea să persiste încă acest statut. Recunosc că am şi perpetuat puţin lucrul acesta, necăsătorindu-mă până acum. Am zis că e mai bună o familie, o relaţie frumoasă, decât o căsătorie, văd că anul ăsta au fost o grămadă de divorţuri. Eu şi Liliana am discutat la fiecare pas tot timpul, iar anul acesta facem 20 de ani de când suntem împreună.

Deci actul nu contează...

Spre marea mea mirare, nici Liliana nu a vrut treaba asta, chiar e împotriva chestiei ăsteia cu căsătoria, nu ştiu de ce, aşa ne-am hotărât noi. Deocamdată. Totul e deschis, nu se ştie niciodată. Mie mi s-a părut că-i mai important să trăim frumos împreună şi să avem familia asta decât să ne certăm prin ziare.

Cum sunt relaţiile cu băieţii?

Am probleme pentru că nu pot întotdeauna să mă împart între ei, fiind trei. Fiecare are vârsta lui, nevoile lui, personalitatea lui. Când unul vrea să joace fotbal, ceilalţi vor să facă altceva, fiecare cere atenţie. Alex a preluat acum puţin rolul de frate mai mare. Chiar zilele trecute, ăsta mic îşi prinsese degetul în ceva şi Alex a ştiut foarte bine să-l liniştească, să-l calmeze, să-i dea un pupic.

1965 La 3 ani, în vizită la fotograf

Cum vă gestionaţi timpul?

Greu. Încerc să stau cât mai mult pe acasă. Nu e imposibil. Mi-am zis că nimic nu e mai important decât copiii. Şi atunci stăm cât mai mult cu ei. Alţi părinţi îşi văd de meseriilor lor liniştiţi şi alocă mai puţin timp copiiilor, eu n-am putut să fac treaba asta. Mă ocup în continuare şi de muzică, însă copiii au devenit mai importanţi. Mult mai importanţi decât muzica, care acum a căzut oarecum pe planul doi.

Şi colegii de trupă ce zic?

Nu zic nimic, pentru că şi ei sunt părinţi, iar unii dintre ei au acum copii mari. Romeo, chitaristul nostru are un băiat, cam de vârsta lui Alex. Ne-am înţeles întotdeauna când a venit vorba de copii. Asta cred că ne-a şi ţinut împreună, faptul că ne înţelegem unii pe alţii, iar tot timpul a existat o mediere între noi.

Ce proiecte mai aveţi cu Holograf acum?

Am avut două spectacole unplugged anul trecut, iar anul acesta, pe 16 mai, lansăm DVD-ul cu unul dintre spectacolele de anul trecut. Vom avea din nou un concert unplugged pentru această lansare, care va aduce pe piaţă un album cu hiturile Holograf. Eu zic că a ieşit un album foarte frumos, e tras şi realizat în HD, e făcut cu ultima tehnologie.

Dar un album nou?

Da, am vrea să ne mobilizăm şi poate la toamnă să reuşim să scoatem un album nou. Suntem cam leneşi, recunosc. Am mai intrat în studio, avem nişte piese care au şanse să devină hituri.

1966 La joacă în faţa blocului

Holograf încă mai umple săli de concerte. Cum reuşiţi?

La noi cred că a contat foarte mult sinceritatea pe scenă şi faptul că nu am încercat să fim altceva decât ceea ce suntem. Plus că avem şi o plăcere nebună atunci când intrăm pe scenă. E ca într-o arenă cu lei. Te uiţi în jos şi zici „Noi sau ei. Cineva trebuie să iasă viu de aici". E o senzaţie nemaipomenită, o luptă de a-ţi recâştiga publicul în permanenţă.

Aţi şi spus la un moment dat că Holograf a fost nevoită să o ia tot timpul de la capăt. De ce?

Pentru că vin generaţii noi şi e greu să-i atragi pe tineri într-o sală şi să le arăţi ce muzică faci tu. Te mai ajută media, clipurile, dar nu toată lumea te ştie. Şi atunci marea noastră satisfacţie este când vedem că la concerte vin oameni tineri. Şi după ce văd că ne dăm sufletul acolo pe scenă, într-un spectacol care ţine poate şi două ore, începi să-i recâştigi.

Cât contează imaginea în meseria asta?

Eu aveam un prieten, săracul, s-a prăpădit. A fost un fel de mentor al trupei Iris, era de naţionalitate grec, dar trăia în România, Kostas Karakostas. El mi-a zis o chestie pe care n-o s-o uit toată viaţa. Mi-a zis: „Dimineaţa, când te trezeşti, uită-te mai întâi în oglindă şi după aia urcă-te pe scenă. Dacă se crapă oglinda nu ai ce să cauţi acolo". Contează cum te prezinţi, ce spui. Contează să fii şi puţin inteligent. E un fler pe care trebuie să-l ai. Eu chiar am o teamă de ridicol exagerat de mare.

Pe lângă muzică, v-aţi descoperit şi un altfel de talent, cel de entertainer...

Asta a fost altă nebunie. Mama mea a fost medic la micropoliclinica Radiodifuziunii Române, iar pacienţii ei erau oameni de televiziune. Într-o zi am primit un telefon de la Titus Munteanu, care voia să facă o emisiune matinală, şi l-am refuzat pentru că nu mă puteam trezi dimineaţa. La scurt timp după aceea m-a sunat Mitică Moroşanu. De ruşine, ştiind că e pacientul maică-mii, am acceptat să prezint „Bravo Bravissimo". Avem audienţă bună în continuare cu „Dănutz SRL". E o treabă cam călduţă după gustul meu, nu supără pe nimeni. Eu aş mai adăuga puţină sare şi piper.

ÎN REPLICĂ

ANTONIO PASSARELLI

''Eu îl stimez foarte mult pe Dan Bittman, şi ca om şi ca artist. M-a uimit imensa lui sensibilitate, pe care ştie să o ascundă foarte bine de ochii publicului. Este un om extraodinar, căruia eu îi datorez multe lucruri.''

OBIECTUL ADEVĂRULUI

Oul este un fel de casetuţă pentru bijuterii şi l-am cumpărat, anul trecut, când am fost la o expoziţie, în Shanghai. Mi-a plăcut foarte mult şi îmi aduce aminte de oraşul ăla frumos pe care l-am văzut, oraş care pe mine m-a dat peste cap. Ce au reuşit să facă oamenii ăia acolo se apropie de secolul XXII.

Student pe plaja de la Costineşti

V-a ajutat şi norocul în carieră?

Eu am trăit la un moment dat cu senzaţia că sunt foarte norocos şi nu ştiam cui să mulţumesc. Norocul este crucial. Toată cariera mea muzicală s-a legat foarte mult de noroc. Puteam să rămân liniştit un inginer.

Cum s-a produs trecerea de la inginer la muzician?

Au fost două lucruri făcute în paralel. Înainte de Revoluţie, dacă nu erai angajat, păţeai cum a păţit colegul meu Edi Petroşel. Te prindea Miliţia pe stradă şi erai tuns la zero. Pentru Edi a fost cea mai mare tragedie, pentru că avea o podoabă capilară superbă. Deci, era bine să fii ancorat undeva. Eu am vrut să fac Arhitectură, dar nu prea s-a legat pentru că ba picam la Matematică, ba la Desen, şi nici nu eram foarte silitor pe vremea aia. Văzând că nu intru la Arhitectură, m-am dus la Construcţii. Acolo se intra uşor, dar se termina greu. Şi am stat eu vreo şase ani, plus unul repetat, în Construcţii. Dar, în paralel, a fost tot timpul muzica.

1978 La tenis de masă în timpul liber

Cum era viaţa de student?

Cred că mulţi colegi erau invidioşi pe mine. Eu plecam în mai la Costineşti cu formaţia, tocmai când începea sesiunea. Îmi luam cărţile cu mine şi învăţam acolo. Dar nimeni nu mă credea că învăţ. Veneam noaptea cu un tren din Costineşti în Bucureşti, la cinci dimineaţa eram în Gara de Nord, ajungeam frânt acasă, dormeam o oră-două, fugeam la examen, după care mă întoarceam înapoi la mare şi intram direct în spectacol. A fost un an în care am avut 500 de spectacole, aveam şi două şi trei concerte pe zi, dar eram atât de nebuni şi de tineri. Am bătut ţara în lung şi în lat, cred că ăsta a fost momentul Holograf.

Regretaţi ceva legat de acea perioadă?

Am un singur regret pe care l-am păstrat în suflet. Imediat după Revoluţie, au venit nişte impresari din Franţa şi din Anglia şi ne-au văzut. Mai apoi am fost invitaţi la Londra, unde am scos un single, „World Full of  Lies". Din păcate ieşirea noastră în străinătate a coinicis cu momentul în care minerii au venit în Bucureşti. Toată săptămâna aia cât am stat în Londra, englezii s-au speriat. A fost cea mai mare palmă pe care am putut s-o luăm. Producătorul care ar fi trebuit să ne finanţeze, s-a speriat şi n-a mai vrut să continue. Am pierdut, zic eu, o şansă foarte mare atunci, pentru că zic eu, am fi făcut faţă pieţei la momentul acela.

Spuneaţi la un moment dat că aţi fi plecat din ţară. De ce n-aţi făcut-o până acum?

Da, de nenumărate ori. Când văd ce se întâmplă în România nu mai mă gândesc la mine ci la copii, mă întreb dacă e bine să-i ţin aici. Din nefericire, lucrurile bune sunt în altă parte şi câteodată am perioade din astea în care mă întreb dacă ar trebui să  mai stăm pe aici sau să plecăm. Normal că nu-mi place, pentru că nu-mi vine să plec din ţară, dar am momente când mă gândesc că n-ar fi rău pentru copii. Dar dacă n-o să se întâmple, probabil o să-şi aleagă ei singuri dacă vor sta sau dacă vor pleca.

În afară de proiectele vizibile, muzica, televiziunea, aţi încercat să vă orientaţi şi către afaceri...

Nu sunt un mare om de afaceri pentru că nu sunt genul de om care să controleze riguros ceva. Am construit la un moment dat nişte case şi s-a făcut mult tam-tam pe chestia asta, nici nu-mi vine să-mi aduc aminte, că mare lucru nu era. Am avut nişte băruleţe în Bucureşti. Dar cel mai fericit am fost după ce le-am vândut, am simţit că am scăpat de-o grijă, pentru că toată lumea fura acolo. Am avut norocul să nu trebuiască neapărat să trăiesc din afacerile astea.

2006 Cu colegii din trupa Holograf

Cu ferma pisicolă care e povestea?

Ei bine, m-am procopsit. Am un lac, la kilometrul 49, pe Autostrada Soarelui. Am ajuns dintr-o pură întâmplare la licitaţia care se ţinea pentru acest lac şi l-am cumpărat. Acolo am făcut un teren de fotbal, am cumpărat nişte echipamente de Paintball. Încerc să fac un loc unde să vină oamenii care vor să pescuiască, să-şi poată lăsa copiii într-un leagăn sau să facă un sport. Încerc, aşa cum pot, pentru că şi acolo e o cheltuială de mă doare capul.

Pescuiţi?

Nu sunt mare pescar. Edi are o pensiune în Deltă şi mergem pe acolo câteodată. A început însă să mă pasioneze vânătoarea şi nu-mi place chestia asta. Mi-am luat permis de armă, arme, dar nu prea îmi place ideea de a omorî. În Poligon însă îmi place la nebunie, cred că pentru că eu n-am făcut Armata. Mai joc şi fotbal. În fiecare luni, mergem mai mulţi şi alergăm de pomană după o minge. Şi mai am o gaşcă de prieteni cu care joc tenis, iar într-o vreme făceam şi surf.

Calitate: Adaptabil

Cred că am ştiut întotdeauna să mă adaptez tuturor situaţiilor prin care am trecut de-a lungul vieţii, iar asta este pentru mine o calitate.

Defect: Impacientat

Lipsa de răbdare, care este specifică Berbecilor. Eu, fiind Berbec, stau foarte prost cu răbdarea, dar asta e, îmi recunosc defectul.

TESTUL ADEVĂRULUI

Gabriel Cotabiţă

Un om foarte drag mie, fostul solist al Holografului. Un om citit, cu care ai ce să vorbeşti. Dacă pleci cu Gabriel Cotabiţă într-o croazieră eşti un om fericit, pentru că ştie o grămadă de lucruri şi întotdeauna mi-a dat sfaturi bune în viaţă.

Teo Trandafir

Pe vremea când avea emisiunea la Pro TV şi ne-a invitat, ne-am îndrăgit din prima, pentru că e o persoană deschisă, o femeie deşteaptă. Mi-a părut rău când a plecat de acolo, acela era locul ei cel mai bun.

Antonio Passarelli

Antonio este negativul meu. Suntem Yin şi Yang. Între noi este o prietenie care s-a legat din prima. După ce l-am văzut cântând în restaurantul lui o piesă Holograf la pian, l-am rugat să vină în emisiune. E ca un frate mai mare pentru mine.

Edi Petroşel

Edi e Naşul. Este naşul tuturor copiilor trupei Holograf. E un om foarte deştept, cu o sensibilitate deosebită.

Cristi Minculescu

Mă ştiu cu el de pe vremea Irisului, din 1980. Toată lumea crede că a fost un fel de competiţie între mine şi el. Dar ne-a legat o prietenie discretă de-a lungul anilor. Cristi e, după părerea mea, cea mai bună voce de rock din România.