Viaţa în alb şi negru

Cătălin Ţăranu este campionul european en-titre la GO şi singurul jucător profesionist de rang 5 dan din Europa. Românul a intrat, astfel, în elita GO-ului

Avea 16 ani când a jucat prima partidă de GO cu profesorul de matematică. Astăzi, la 35 de ani, Cătălin Ţăranu e cel mai bun jucător de GO de pe bătrânul continent.

„Tabla de GO e ca o insuliţă pe care două ţări se chinuie s-o cucerească", îşi începe povestea Cătălin, în vreme ce mâna i se plimbă deasupra bolului cu piese albe. Alege una, la-ntâmplare, o prinde cu uşurinţă între două degete şi, cu-o mişcare sigură şi exersată în timp, o aşază pe tablă cu sunet sec, de sticlă.

„Fiecare ţară îşi trimite armate şi le amplasează strategic în nişte puncte ale insuliţei. La început, intri în colţuri. Colţurile, unde ai marea în spate, sunt mai uşor de apărat. După aceea, încet-încet, începi să te dezvolţi pe laturi. Spre centru eşti mai expus pentru că poţi fi atacat din patru direcţii".

Om al premierelor

Cu ochii lipiţi de tabla de culoare maronie, Cătălin traduce, pentru neiniţiaţi, regulile jocului de GO: „Încerci să-ţi delimitezi o zonă, o frontieră, să încercuieşti teritorii, dar, la un moment dat, pornesc conflictele, pentru că adversarul nu va accepta niciodată dorinţa ta de-a face un teritoriu mai mare decât el. «Eu vreau teritoriul ăsta!», «Îl vreau şi eu!»", şi-atunci cine luptă mai bine, câştigă războiul".

Insuliţa ce trebuie cucerită, tabla de GO, adică, se numeşte „goban", piesele albe şi negre din sticlă sunt „ishi", iar bolurile maronii şi încăpătoare sunt „goke". Profesorul e Cătălin Ţăranu, de 35 de ani. Sensei Cătălin Ţăranu.

Primul jucător de GO din Europa care-a devenit profesionist, în 1997, în Japonia, după un examen extrem de dur şi de solicitant, desfăşurat pe perioada unui an întreg. Singurul jucător profesionist cu rangul 5 dan din Europa, căci profesioniştii pot avea ranguri cuprinse între 1 dan şi 9 dan, iar de la 5 dan în sus fac parte din elita GO-ului mondial. Un om al premierelor.

Întâlnirea cu GO-ul

„Hai să te-nvăţ un joc", i-a zis, în aprilie 1989, profesorul Cristian Cobeli lui Cătălin, pe-atunci un puşti de 16 ani, pentru care matematica era totul. Avid de informaţii, se ţinea după profesorul Cobeli să-i mai arate una, alta, să-i mai ceară câte o culegere, până când, într-o zi, s-a trezit c-un joc de GO în faţă. „M-a învăţat regulile, a jucat cu mine, m-a incitat puţin pentru că făcea permanent paralele între matematică şi GO", îşi aminteşte zâmbind Cătălin.

O fi intenţionat profesorul să-l aducă spre GO prin matematică, n-o fi intenţionat, cert e că GO-ul i-a picat cu tronc liceanului din Vatra Dornei. Şi după două luni de chinuri, de îndoieli, de jucat prin parc, pe unde apuca, să înţeleagă, să se lămurească... „după două luni, m-a lovit foarte tare flama şi-am început să iubesc jocul". În octombrie, s-a dus deja la primul lui concurs, la Eforie Nord. A intrat în competiţie cu un rang de probă, 6 kyu, şi, în grupa în care a concurat, a câştigat toate cele opt partide.

„A fost primul meu concurs şi-am spart tot. Şi după un rezultat ca ăsta, lumea a început să se întrebe: «cine-i ăsta?!», iar eu, stimulat de rezultat, mă tot gândeam «mamă, ce tare sunt!»". Şi-a mai fost un rezultat care-a şocat lumea GO-ului autohton: în 1990, în finala Cupei României, Cătălin, ajuns la 4 kyu, a reuşit să învingă un jucător cu rangul 4 dan.

Puterea jucătorilor, măsurată în kyu şi dan

Jucătorii de GO sunt evaluaţi în funcţie de tăria de joc în două clase: kyu şi dan. Începătorii sunt jucători de rang kyu, de la 30 kyu la 1 kyu. „Când ai învăţat regulile, ai rangul 30 kyu. Pe la 20 kyu, ştii, de fapt, ce înseamnă jocul de GO. La 1 kyu eşti un jucător destul de puternic. Dacă creşti în continuare, devii jucător de rang dan. De la 1 dan încep jucătorii cu-adevărat puternici şi, la amatori, poţi să creşti până la 7 dan. La profesionişti, urci de la 1 dan la 9 dan, dar ca să devii profesionist trebuie să treci un examen destul de dur".

Club de GO, în camera de cămin

Din aproape în aproape, bucovineanul s-a lăsat pradă jocului şi a început să câştige, să fie luat în seamă, să crească din punct de vedere valoric. „Pe la sfârşitul liceului, ajunsesem deja la rangul de 4 dan şi începusem să visez la o carieră în GO, deşi asta era o nebunie totală". Facultatea de Matematică, la care-a intrat fără să depună prea mult efort – fusese, totuşi, olimpic la matematică – l-a dezămagit, iar GO-ul a câstigat din ce în ce mai mult teren.

Camera de cămin s-a transformat într-un veritabil club de GO, premiile s-au înmulţit, dar banii câştigaţi la concursuri dispăreau cât ai zice „GO". Râde de-a dreptul când îşi aminteşte: „Am câştigat la un moment dat Cupa Şerban Cantacuzino. Nu mai ştiu cât a fost premiul I, 150 de dolari, 200, dar când am ajuns înapoi în cămin, m-aşteptau douăzeci de studenţi. Ei deja luaseră bere, luaseră tot... pe banii mei".

„Pentru grupul din România, doar două partide pe zi"

La Praga, în 1993, la campionatul european, altă performanţă pentru Cătălin: locul 6 în tot concursul şi locul 3, printre europeni, că participau şi asiatici în concurs, iar ei erau (şi sunt) cei mai puternici. Şi încă o întâlnire fabuloasă: cu senseiul Saijo Masataka, cel care avea să-i devină mentor, cel care avea să-l sprijine să meargă în Japonia, pentru încercarea vieţii lui: să devină jucător profesionist de GO.

„Întâlnirea cu sensei Saijo a fost o revelaţie pentru noi, grupul de români prezenţi la Praga.Mi-amintesc că am râs un pic de el, când l-am văzut prima dată: «ia te uită şi la japonezul ăsta rătăcit», că el stătea cu poşetuţa lui şi se uita la toată lumea... Venise la Praga să predea GO, trimis de Nihon Ki-in, asociaţia jucătorilor profesionişti din Japonia. Şi noi, românii, am sărit pe el, că eram un grup de indivizi ahtiaţi după GO. Stăteam la coadă să jucăm cu el, încât la un moment dat a şi spus: «pentru grupul din România, maximum două partide pe zi!» Pentru că era un profesor extraordinar.

Jucând cu noi ne făcea să ne simţim ca nişte copii, care nu ştim nimic. Pe tablă, toate piesele lui se vedeau extraordinar, iar ale noastre se vedeau total aiurea... La GO, sunt nişte forme ale pieselor, sunt forme bune şi forme proaste, iar el reuşea tot timpul să ne bage în forme foarte proaste, foarte ineficiente. Bineînţeles că asta se traduce prin lipsă de teritoriu şi, într-un final, pierzi. Pentru că piesele tale nu lucrează eficient pe tablă. Am înţeles atunci că mai am multe de învăţat".
  
„Eu am tăcut, iar el a vorbit"

În 1995, Cătălin a abandonat cu totul Facultatea de Matematică şi a plecat la Nagoya, devenind insei la Nihon Ki-in. „Insei e cel care studiază GO, pentru a deveni profesionist". Dacă-l întrebi despre anii petrecuţi la Nagoya, îţi face repede un rezumat: învăţat japoneza, antrenamente, ore de studiu la clubul de GO şi acasă, partide comentate de mentorul său, „care să-ţi schimbe un pic viziunea, să-ţi scoată ceţurile din cap, să-ţi dea idea noi"...

Cătălin îşi aminteşte, însă, că la început n-a fost chiar atât de simplu să se lase îndrumat: „Fiind obişnuit să studiez singur, aveam un orgoliu foarte mare, că uite câte ştiu eu... Şi în primele luni de stat în Japonia, mă duceam la sensei să-mi comenteze partidele jucate cu ceilalţi studenţi, dar vorbeam mai mult eu: «Am făcut asta. Nu-i aşa că-i bine?! Asta nu-i aşa că e greşit?!» Şi el se uita la mine şi zâmbea. Eu cu gura mare, iar el se uita pe pereţi, căsca...

Nu zicea nimic, a avut un simţ pedagogic extraordinar. Şi, la un moment dat, am realizat totuşi că el ar trebui să vorbească şi eu să ascult. Şi m-am dus la club şi mi-am zis: «Azi nu zic nimic!». Şi dacă aş fi putut s-o facă fără să se vadă, mi-aş fi pus o bucată de leucoplast pe gură.

M-am forţat să nu mai scot un cuvânt şi, în momentul ăla, a început el să vorbească. Şi când a început să vorbească, s-a făcut lumină. Avea lucruri extraordinare de spus, iar eu mi-am dat seama că, din cauza tâmpeniei mele, pierdusem două luni în care puteam să învăţ o tonă de chestii. De-atunci, aşa au mers lucrurile: el a vorbit, iar eu am tăcut".

Punct ochit, punct lovit

În 1997, şi-a atins şi scopul pentru care sosise în Japonia: a devenit profesionist, după un examen-concurs, desfăşurat pe parcursul unui an de zile. „În fiecare sâmbătă şi duminică, jucam partide în concursul respectiv. Iar rezultatele se adunau, indiferent dacă aveai partide mai bune sau mai proaste".

Cătălin a devenit, astfel, primul european care-a trecut la profesionism, iar patru ani mai târziu, după o traiectorie de necrezut – în fiecare an, creştea cu un dan – a intrat în elita jucătorilor de GO, primind rangul 5 dan. „Un an şi un dan e foarte mult, e la limita maximă de viteză. Sunt unii care stau şi 10 ani ca să treacă de la 1 dan la 2 dan. După ce am devenit profesionist, senseiul meu mi-a găsit nişte locuri în care am putut să predau GO, am avut nişte elevi, am primit un salariu şi am început să joc în concursuri pentru profesionişti, în care fiecare partidă era plătită. Dar când am ajuns la rangul 5 dan, m-am oprit".

Dor de casă

În total, Cătălin a stat nouă ani în Japonia. Excelentă din punct de vedere profesional, perioada japoneză a fost goală şi frustrantă din punct de vedere social: „Şocul cultural e foarte mare şi viaţa personală o ia un pic razna. Din păcate, în Japonia, la cluburile de GO erau numai bătrânei, lumea GO-ului e puţin bătrână, iar ei nu s-au preocupat să crească o nouă generaţie.

Şi-aveam eu un fun-club acolo, vreo cinci băbuţe care mă iubeau foarte tare şi cu care jucam GO, dar nu aveam oameni de vârsta mea cu care să socializez. Aşa că am început să cutreier barurile pentru străini, ca să pot întâlni şi altă lume.

Dar lumea vine, pleacă, nu poţi să creezi relaţii de durată. E ca într-o gară: vine unul, stă jumătate de an, un an, şi-a plecat. Dacă te-a pus dracu’ să te împrieteneşti, pleacă cu o parte din sufletul tău. Şi tot aşa, până nu mai rămâi cu nimic. Şi, într-adevăr, asta a fost o chestie care a durut şi probabil unul dintre motivele mari pentru care m-am întors".

Plus că dacă-şi propunea să crească şi mai mult pe scara valorică, ar fi însemnat să rămână, poate, toată viaţa în Japonia: „Aveam deja 30 de ani, mi-era dor de casă, de prietenii mei, şi, în plus, e foarte, foarte obositor să joci în turneele de profesionişti.

Aşa că în 2004, m-am întors acasă cu gândul să promovez GO-ul, să-i învăţ pe alţii. Mă gândeam în primul rând la faptul că în perioada în care eu ajunsesem cel mai tare din ţară, nu fusese nimeni care să mă înveţe să progresez, deşi aş fi vrut". Imediat după revenire, împreună cu alţi pasionaţi de GO, a deschis la Bucureşti un club privat de GO, care poartă numele mentorului său, Asociaţia Saijo.

Se pregăteşte de Beijing

Anul acesta, Cătălin a devenit şi campion european la GO, după ce l-a învins pe rusul Alexandre Dinerchtein, cu care s-a tot războit în ultimii ani. Şi tot anul ăsta, în martie, s-a luat la trântă şi l-a bătut pe MOGO, unul dintre cele mai performante softuri de GO din lume. Zilele astea, se pregăteşte să plece în China, la Beijing, unde va participa la prima ediţie a Jocurilor Mondiale ale Sporturilor Minţii, care se va desfăşura în perioada 3-18 octombrie.

Cum se vede peste câţiva ani?  Râde: „Un moşulică sfătos care predă GO pe bănci, în parc... Nu, obiectivul meu de suflet e să ajung să predau GO în şcoli, să atrag cât mai mulţi copii înspre sportul ăsta". Şi cum să convingi un părinte să-şi îndrepte copiii spre GO? „Păi, mai bine se-apucă de GO decât de droguri, nu? GO-ul e un joc minunat, nici nu îmi vine să spun altceva.

Adică în momentul în care ai înţeles despre ce e vorba în jocul ăsta, e imposibil să te mai laşi. Argumente pentru părinţi? Te ajută să ai o gândire mai structurată, îţi stimulează inventivitatea, te poţi exprima aşa cum eşti tu pe tabla de GO".

Pentru că, aşa cum spun cunoscătorii, pe goban nu poţi să minţi. În faţa tablei de joc, arăţi cum eşti, de fapt: mai agresiv, mai timid, mai lacom, mai cuminte... Nici tu nu ştii poate cum eşti, dar gobanul te „dezbracă", te arată, te deconspiră. Se vede în mişcările tale, în felul în care pui piesele pe tablă dacă alergi să cucereşti din prima sau dacă o iei din aproape în aproape...

„Profesor de filosofie orientală"

În Japonia, partidele de GO se desfăşurau în locuri speciale numite „dojo", iar partenerii de joc luau loc în faţa gobanului, pe nişte pernuţe, aşezaţi în „seiza": „E o poziţie în care stai cu picioarele sub fund. După un timp devine dureros, dar aşa e politicos să stai la ei. Partidele, durând foarte mult, puţini rezistau să stea în seiza toată partida, şedeau apoi turceşte.

După multe partide, aproape că mă târam în patru labe ca să ies din dojo". Că o partidă serioasă de GO poate să ţină mai bine de 10 ore. „În mod normal, când jucam în Japonia, eu aveam 5 ore de gândire, partenerul meu, 5 ore. În total 10 ore. Şi după ce ţi se termina timpul, erai obligat ca în decursul unui minut să pui o mutare. Automat, se accelera partida, dar încă mai putea dura o oră şi mai bine. Cea mai lungă partidă a mea a început la 10 dimineaţa şi s-a terminat la 1 noaptea".

În România, lumea GO-ului îl ştie drept sensei Cătălin Ţăranu. Sensei, adică profesor. Dar restul lumii? Cum se recomandă când îl intreabă cineva ce face, care-i viaţa lui? Zâmbeşte. Şi zice, mai în glumă, mai în serios: „Păi, când spui că eşti profesor de GO, lumea se uită la tine ca la un exponat ciudat. De-aceea, eu am hotărât la un moment dat să zic că sunt profesor de filosofie orientală. Ca să nu mă mai fac de râs când zic că sunt profesor de GO..."

Carte de vizită

•    1993 – locul 6 la campionatul European de GO de la Praga.
•    1995 – pleacă în Japonia, la Nagoya.
•    1997 – devine jucător profesionist, sub îndrumarea senseiului Saijo Masataka.
•    2001 – ajunge la rangul de 5 dan şi intră în elita GO-ului.
•    2004 – se întoarce în România şi înfiinţează Asociaţia Saijo, un club privat de GO.
•    2006 – face parte din echipa României care câştigă titlul de campioană europeană la GO.
•    2008 – îl învinge pe MOGO, unul dintre cele mai performante softuri de GO din lume.
•    2008 – devine campion european la GO, în Suedia.

GO-ul e un joc minunat. Nici nu îmi vine să spun altceva. În momentul în care ai înţeles despre ce e vorba în jocul ăsta, e imposibil să te mai laşi. Cea mai lungă partidă a mea a fost în Japonia: a început la 10 dimineaţa şi s-a terminat la 1 noaptea.

Cătălin Ţăranu, Jucător şi profesor de GO