"Stanford e un paradis intelectual"

Anda Gânscă are 19 ani şi e studentă în anul II la Stanford University În fiecare an, sumedenie de tineri inteligenţi iau drumul Americii, să studieze la universităţi de marcă,

Anda Gânscă are 19 ani şi e studentă în anul II la Stanford University

În fiecare an, sumedenie de tineri inteligenţi iau drumul Americii, să studieze la universităţi de marcă, oferindu-şi, astfel, şansa unei educaţii de excepţie. Lumea se lamentează: "ne pleacă creierele", "nu reuşim să-i ţinem în ţară"... Dar ce se întâmplă cu ei după ce pleacă? Cum se adaptează ei la stilul de viaţă american?

Cum anume reuşesc să se integreze şi cum trec peste dorul de casă? Cum fac să-şi apropie lumea nouă în care intră? Unde pot vorbi limba română, cum îi dibuie pe ceilalţi români din universitate, unde găsesc mâncare românească, un film românesc, o carte în limba română, o biserică în preajma sărbătorilor? "Adevărul" vă prezintă, începând de astăzi, mărturiile unor tineri români care învaţă la universităţi de prestigiu din Statele Unite ale Americii.

Vă aducem în faţă poveştile adaptării la o lume nouă, cu uimirile şi cu surprizele apărute pe drum, cu tot ce înseamnă supravieţuirea departe de casă. Mai mult, prin ochii lor, vedeţi America reală, şi nu pe cea din filme. O ţară ca toate celelalte, cu bune şi cu rele...

Anda zice că la Stanford îi are pe unii dintre cei mai inteligenţi oameni din lume drept competitori, dar că îi lipseşte sinceritatea de acasă.

Anda Gânscă a absolvit Liceul "Nicolae Bălcescu" din Cluj-Napoca, la Stanford se va specializa în Economie şi Relaţii Internaţionale şi şi-a înfiinţat propria organizaţie în ţară, "Noi Orizonturi Cluj". Cu o menire clară: să informeze tinerii, să-i scuture puţin, să înlăture inerţia generală.

"Tinerii sunt descurajaţi şi nu cred în schimbare. Un precedent puternic poate crea o revoluţie". Zice că la Stanford trăieşte o experienţă intelectuală intensă, că va lua tot ce e mai bun de-acolo, dar că se va întoarce cu siguranţă acasă, acolo unde e nevoie de ea.

Cum anume te-ai adaptat la campus, la universitate, la o lume total nouă?

De abia acum încep să înţeleg cu adevărat viaţa de aici, acum încep să mă obişnuiesc şi să apreciez părţile pozitive. Eu am suferit un şoc destul de puternic în primele 6 luni, mai ales unul cultural. Publicul român din care făceam şi eu parte înainte să pun piciorul pe pământ american vizualizează o Americă prezentată de Hollywood, iar tentaţia Vestului vine tocmai din aceste imagini strălucitoare ale neobişnuitului de dincolo de ocean.

Odată ce ajungi aici, strălucirea piere şi rămâne doar neobişnuitul. Am ajuns aici şi am înţeles că îi am pe unii dintre cei mai inteligenţi oameni din lume ca şi competitori. Numai asta e de ajuns ca să îţi ingreuneze viaţa de zi cu zi. Dar când ai şi trei colege de cameră şi un spaţiu atât de mic încât de abia ai loc pentru haine totul se accentuează.

Mediul social e radical diferit de cel de acasă şi da, acum îl înţeleg. La început, mi s-a părut că am aterizat în mijlocul unui film american despre adolescenţi, cu o mică modificare: după petrecerile acelea pe care le vedem în filme, studenţii de aici se duc îşi scriu lucrarea la genetică sau rezolvă un set de probleme la fizică.

Competiţia e continuă - în cantină, la petreceri... oriunde. A fi mai bun aici nu ţine numai de note. Contează cât de performant eşti ca individ. A avea doar o memorie bună nu îţi va aduce decât critici aici.

Când anume ai ajuns în State? Mai zburaseşi până atunci cu avionul?

Am ajuns la Stanford în septembrie 2007 şi cred că nu o să uit niciodată zborul până aici. Da, mai zburasem cu avionul, dar cred că era cel mai lung zbor de până atunci. Ţin minte că aveam o carte pe care încercam cu disperare să o citesc ca să îmi scot din minte că mă despărţeam de tot ce iubeam acasă pentru o perioadă lungă de timp.

Cartea nu m-a ajutat deloc şi nici filmele oferite în avion. Aşa că mi-am tras pătura peste faţă şi am plâns până când am ajuns în San Francisco. Mă sufocam ştiind ca acel zbor îmi va schimba viaţa pentru totdeauna şi că e un proces absolut ireversibil.

Şi da, mă gândeam la viitoarea mea colegă de cameră (am visat că e asiatică - s-a dovedit a fi adevărat) şi la toate persoanele inteligente pe care le voi întâlni, la cursurile pe care le alesesem şi la profesorii pe care îmi doream să îi întâlnesc.

Cine te-a aşteptat la aeroport? Cum ai ajuns în campus?

Nimeni, dar eram cu părinţii mei. Aşa că am luat un taxi şi am mers înspre campus. Eu eram obligată să mă mut în campus cum ajungeam, iar ai mei au stat la un hotel în apropiere. Îmi amintesc momentul când am ajuns.

Eu nu aveam nimic altceva decât haine, nici măcar aşternuturi de pat. Iar cele trei colege de cameră aveau tot: de la jucării de pluş până la tot felul de aparate a căror folosinţă nu puteam să o ghicesc. Atunci cred că a fost a doua oară când am simţit că mă sufoc.

Singură, fără nimic, înconjurată de străini şi de aparate electronice ciudate. Noroc că oamenii de aici sunt foarte prietenoşi şi că a doua zi am reuşit să îmi cumpăr aşternuturi. În prima noapte am dormit pe prosoape.

Primele zile în campus cum a fost? Te-ai descurcat?

Aveam o hartă, dar eram cam pierdută. Campusul de aici e pe locul 2 ca suprafaţa în lume. Ţin minte că am fost impresionată de natură şi de vreme, e un loc superb. Dar eu eram încă afectată de diferenţa de fus orar şi agitată pentru că nu ştiam cu ce trebuie să încep ca să mă pregătesc pentru cursuri. Dar a fost bine până la urmă.

Unde anume te-ai cazat pana la urma?

În primul an am locuit în Roble, un cămin cu peste trei sute de studenţi din toţi cei patru ani. Colega mea de cameră, Sandy, era de aici, din apropiere, din Oakland, dar părinţii erau din Taiwan. E una dintre cele mai inteligente persoane pe care le-am întâlnit aici şi vrea să devină inginer mecanic. Celelalte două colege de cameră au fost tot din America, Kaitlin din Seattle şi Katherine din San Diego.

Kaitlin studiază design, iar Katherine încă nu ştie ce vrea să studieze, dar e jucătoare profesionistă de hockey pe iarbă. Nu m-am învăţat deloc repede cu ele şi nici ele cu mine. Suntem patru persoane foarte diferite şi când trebuie să împarţi foarte puţini metrii pătraţi cu patru persoane pe care nu le-ai văzut în viaţa ta, situaţia devine alarmantă destul de repede.

De la cine duce gunoiul până la chestiuni profunde care ţineau de diferenţe culturale... am trăit multe experienţe. Acum ştiu, însă, că îmi va fi tare dor de ele.

Căminul? Camera?

Căminele sunt ok, nimic luxos, şi nici nu cred că e nevoie de aşa ceva. E o singură baie pentru toate camerele de pe un coridor şi la început a fost greu să mă adaptez. Eu am nimerit într-un "quad", adică 3 camere pentru 4 persoane: 2 camere pentru 2 persoane (pentru dormit) şi încă una în care aveam birourile.

Dar să nu vă imaginaţi spaţiu, doar minimul necesar pentru o viaţă decentă. Plus că într-un "quad" nu o să reuşeşti niciodată să înveţi, mereu se întâmplă ceva, mereu vin oameni în vizită, mereu găseşte cineva o glumă pe internet.

Tu ai avut un job în campus?

Nu, nu am avut. Am ales să nu lucrez pentru că scopul meu e să învăţ cât pot de mult (prin urmare să am note foarte mari) şi să mă implic în diverse activităţi extracurriculare care mă vor forma pentru ceea ce îmi doresc să fac mai încolo. Am, însă, o slujbă la distanţă, în România, unde mi-am înfiinţat propria organizaţie, "Noi Orizonturi Cluj", care se va ocupa de antreprenoriat social. Misiunea e să înlăturăm inerţia şi ignoranţa tineretului, dar cu precădere să fim un exemplu.

Tinerii sunt descurajaţi şi nu cred în schimbare, iar un precedent puternic poate începe o revoluţie. Vom lucra pe diverse proiecte, printre care cel mai mare e un schimb de experienţă între statele indiene şi ţările din estul Europei. Cinci români vor fi selectaţi şi trimişi la parlamentul unui stat indian pentru vara lui 2009.

Cum ai reuşit să-i dibui pe ceilalţi români de-acolo?

Bună întrebare. E greu de spus şi nu cred că există un răspuns foarte bun. Depinde de persoană - eu nu am reuşit să creez legături foarte puternice cu ceilalţi români. Poate pentru că suntem doar cinci pe undergrad şi ceilalţi sunt la masterat sau doctorat. Ce pot să spun totuşi e că toate celelalte comunităţi cu care eu am intrat în contact sunt mult mai unite decât cea a românilor. Explicaţia nu o cunosc.

Cum ai rezolvat cu dorul de casă?

Stanford e un paradis intelectual, dar nu va fi niciodată un loc pentru cei care mai stau cu un picior încă în Europa. Dorul de acasă nu a fost niciodată înlocuit nici de zecile de cărţi pe care le-am citit şi nici de discuţiile incredibile pe care le port cu prietenii mei din Iordania, Mexic, Germania şi India. Da, de-abia ai timp să dormi aici, da, eşti în continuu provocat intelectual, nu ai timp şi nici energie pentru dor, dar atunci când totuşi atacă, te lasă inevitabil vulnerabil.

Ţin minte că acum câţiva ani am văzut un film despre o atletă care vroia să câştige un concurs de atletism. Până nu demult nu am înţeles cum la un moment dat această atletă se decide să se antreneze şi de Crăciun şi de Anul Nou şi îi spune mamei ei că ăsta e singurul mod în care poate să îi bată pe ceilalţi pentru că alţi atleţi nu se vor antrena în acele momente.

Exact aşa e aici. Nimeni nu te obligă la nimic, dar toată lumea trage în continuu. Am o prietenă care doarme trei ore pe noapte. Învaţă, mănâncă şi aleargă. Uneori se duce la petreceri unde se îmbată repede şi apoi se culcă. Atât. E strategia ei pentru a învinge. Şi într-o astfel de lume, unde mai poate interveni dorul de casă şi-atunci când intervine, cât de benefic e? Mie mi-a luat 6 luni până să pot să îmi pun o poză cu ai mei pe birou.

Depinde, însă, foarte mult de personalitatea fiecăruia şi de motivaţia care te-a adus aici. Majoritatea românilor pe care i-am întâlnit aici nu se simt deloc afectaţi de dorul de acasă şi, în plus, nici nu îşi doresc să se întoarcă. Eu am venit aici cu un scop bine definit care nu s-a schimbat până acum şi după un an aici sunt sigură că nu se va schimba în timp. Mă formez ca să mă pot întoarce acasă şi să mă "investesc" în progresul ţării mele.

Cum e mâncarea în Statele Unite?

Eu nu am maşină şi sunt nevoită să mănânc un anume număr de mese la cantina de aici. Mâncarea, ca multe alte lucruri aici, e menită să te ţină în viaţă, capabil de progres intelectual şi cam atât, nu poate fi vorba de răsfăţ sau de delicii. Cred că asta ar spune oricine, fie că e român, mexican sau american.

Ce magazine sunt în zonă ta, cu astfel de produse, şi ce găseşti acolo? Mălai se găseşte undeva? Brânză? Mărar, pătrunjel? Drojdie? Frunze de vită de vie? Slănină?

Cred că asta e o întrebare mai bună pentru cei de la masterat şi doctorat. Dacă vii aici pe undergrad nu ai timp să te duci să cauţi ingrediente sau chiar mâncare. Primele două trimestre de abia aveam timp să dorm şi uneori alegeam să nu mănânc ca să îmi termin munca. Acum ştiu să mă organizez mai eficient, dar tot nu mi-aş aloca o jumătate de zi ca să caut ingrediente ca să pot găti ceva.

Biserici româneşti sunt?

Sunt biserici româneşti, dar din nou, fără maşină şi timp, e greu să ai acces la ele. Uneori mă duc la biserica din mijlocul campusului, de obicei când se cântă la orgă.

Comunităţi de români există în zona în care se află universitatea? ţii legătura cu ele?

Cu riscul de a fi repetitivă, nu cred că e posibil să vii aici la facultate şi să ai o viaţă activă din punct de vedere social. Şi atunci când reuşeşti să îţi creezi timp pentru ceva, de obicei vorbeşti cu studenţi de prin ţări despre care nu ai auzit. Pentru mine a fost greu să mă regăsesc în românii de aici pentru că 99% din ei nu doresc să se întoarcă.

Gândiţi-vă cum poate fi să te întrebe un român dacă vrei să te întorci sau nu, tu să îi explici că viaţa ta se va centra pe progresul României, iar el să înceapă să îţi arunce în faţă toată acele axiome: "sistemul e murdar şi corupt", "oamenilor nu le pasă, sunt needucati"...

Ca român care vrea să vină înapoi şi încă având şi o misiune eşti catalogat ori ca un idealist (care sigur va ajunge în final să lucreze într-un "cub" la Goldman&Sachs şi să nu se întoarcă) ori ca un fel de "tradator". E ciudat, nu m-aş fi aşteptat niciodată, dar ăsta e adevărul. Mă întristează să văd alte comunităţi atât de dedicate cauzei ţării lor.

Filme româneşti? Cărţi româneşti se găsesc pe undeva?

Primele zile aici le-am dedicat secţiunii cu cărţi româneşti din bibloteca Green a Stanford-ului. Sunt sute de cărţi şi am donat şi eu câteva ca să se mărească numărul. Filme româneşti, nu, doar cele mai faimoase poate la un cinematograf în depărtare.

Când anume te-ai obişnuit cu stilul de viaţă al americanilor, după cât timp te-ai integrat?

Niciodată nu m-am adaptat sau integrat şi sper să nu o fac. M-am obişnuit şi, prin urmare, conveţuim fericiţi. Cam după 6 luni s-a întâmplat asta.

De ce anume ţi-e cel mai dor? Ce îţi lipseşte din România?

Oamenii, sinceritatea de acasă şi profunzimea relaţiilor interumane. Mai mult simt că nu pot explica poate tocmai pentru că am adunat mult prea multe frustrări pe această temă.

Ai putea să rămâi pentru totdeauna acolo?

Cu siguranţă nu şi asta pentru că eu sunt genul de persoană care nu poate încăpea într-o structură plină de inerţie şi bine calculată. Eu sunt un om care are nevoie de provocări reale şi care vrea să contruiasca structuri, nu să se plieze pe structuri existente. Sunt foarte mult aspecte bune.

Dar trebuie luat în considerare că noi, aici, la Stanford, trăim într-o bulă de aur: ne confruntăm cu cei mai inteligenţi oameni, iar viaţa într-o astfel de lume e foarte diferită de viaţa de afară. Recunosc că nu există nici o altă alternativă viabilă pentru mine acum.

Cu alte cuvinte, nu aş putea trăi acum în România. Ceea ce învăţ aici e extraordinar, din toate punctele de vedere. Nici nu ştiu cum aş putea să explic experienţa intelectuală de aici... Un alt român îmi spunea înainte să ajung eu aici, încercând să îmi explice: "simt ca sunt înconjurat de cei mai inteligenţi oameni din lume şi că împreună scriem viitorul lumii". Cam aşa e. Iar acasă nu pot să găsesc asta.

De aceea am ştiut că trebuie să vin aici, să iau tot ce e mai bun şi apoi să mă întorc acolo unde e cu adevărat nevoie de mine.

Ai venit la Stanford pentru o perioadă de timp, cum te vezi peste câţiva ani?

Mă voi implica în business, pentru că nu ar fi realist să mă întorc în ţară şi să mă dedic antreprenoriatului social fără resurse. Nu îmi doresc să intru în politică, dar vreau să mă implic cât pot de mult în proiecte privind informarea publicului român.

Cred cu sinceritate că educaţia unui popor e vitală pentru progresul ţării. Ştiu că peste mulţi ani voi lucra cu ţări în curs de dezvoltare în general. Ideea finală e să devin unul dintre cei mai buni strategi pentru ţările în curs de dezvoltare. Totuşi, vreau să încep cu România.

La Stanford cu bursă privată

Anda Gânscă e la Stanford cu bursă privată: "asta înseamnă că nu primesc ajutor financiar de la Stanford, ci din altă parte, de la o firmă". E uşor deranjată de felul în care e interpretată treaba asta: "Ideea e că în România există o obsesie cu banul, cu bursele. Dacă ai bursă, eşti bun, dacă nu, eşti copil de bani gata şi te întreţine tăticul.

Românii de aici care sunt pe ajutor financiar exploateaza asta la maxim". În realitate, însă, Stanford-ul are o modalitate de admitere care diferă puţin de ceea ce ştim noi: "Majoritatea studenţilor de la Stanford îşi plătesc facultatea, fie că sunt americani sau internaţionali. Şi asta pentru că sistemul de ajutor financiar al Stanfordului e focusat pe ajutorarea familiilor foarte sarace, iar studenţii care provin din astfel de familii nu sunt foarte numeroşi.

Cu alte cuvinte, te întreabă <> . Dacă nu ai bani, trebuie să demonstrezi asta cu tot felul de acte şi apoi te înţelegi cu universitatea cât dai tu şi cât dau ei. Harvard-ul are un alt sistem: sistemul lor nu ajută foarte mult familiile foarte sărace, ci cele cu venit mediu, pentru că ei consideră că studenţii care vin din acele familii au avut până atunci acces la o educaţie mai bună şi, prin urmare, e mult mai probabil să devină cineva.

Sunt două sisteme total diferite. De aceea, un român dintr-o familie cu venit mediu - cum sunt eu - poate o să primească ajutor financiar la Harvard, dar nu la Stanford. Sunt multe lucruri de discutat în legătură cu acest sistem. Dar toate lucrurile astea nu se cunosc acasă şi tot ce se vede e bursă/fără bursă..."

Îi am pe unii dintre cei mai inteligenţi oameni din lume ca şi competitori.

La început, mi s-a părut că am aterizat în mijlocul unui film american despre adolescenţi.

A fi mai bun aici nu ţine numai de note. Contează cât de performant eşti ca individ. A avea doar o memorie bună nu îţi va aduce decât critici aici.