Reportaj: Secretul vinului popesc

Paharnicul Ioanichie, îngrijitorul viei episcopale din satul vâlcean Dobruşa, a acceptat să dezvăluie reţeta obţinerii „sângelui Domnului“. Spre deosebire de vinul făcut în regim industrial sau în gospodării, cel popesc se face din „bob copt şi dulce ca mierea“, „se bagă la parfumat“ şi „se lasă uitat în bădane” (butoaie).

În principiu, vinul obţinut din podgoriile de pe oricare domeniu bisericesc nu este un „altfel" de vin.

Mai citeşte şi:

Dosar: Secretul lui Bachus, adevărata poveste

Însă procedeele care se aplică de la culegerea bobului de pe ciorchine şi până obţinerea licorii parfumate din pahare sau potire sunt foarte stricte şi respectate cu sfinţenie. Abia atunci când ajunge să fie sfinţit în Sfântul Pocal vinul obişnuit se transformă în „sângele Domnului", cel folosit în biserici la sfânta taină a Împărtăşaniei.

Viile de la Dobruşa

Situat la 15 kilometri de oraşul Drăgăşani (prin comuna Ştefăneşti), satul Dobruşa pare că dormitează sub aerul încins al miezului de vară. Doar câţiva oameni adunaţi pe la porţi dau de ştire că, totuşi, suflarea satului nu s-a topit în fierbinţeala soarelui.

Pe dealurile din partea de sus a satului se văd şiruri de viţă-de-vie pitite după pomii falnici ce împânzesc curţile şi grădinile gospodarilor. Până prin anii '50, dealurile de aici purtau în spate păduri dese unde lesne te puteai rătăci prin hăţişuri.

Cum Episcopia Râmnicului a hotărât că aici ar fi un loc bun, cu pământ mănos, propice cultivării viţei-de-vie, s-a trecut la defrişarea pădurilor şi la plantarea butaşilor. Astfel, via plantată prin '52 a devenit Metocul Episcopiei. Timp de 70 de ani, toate bisericile ce aparţin de Episcopia Râmnicului au primit o cotă parte din vinul obţinut aici, vin apoi sfinţit, ce slujeşte pentru Sfânta Împărtăşanie.

Acasă la „paharnicul" Ioanichie

La rându-i, aflată în partea de sus a satului, acolo unde drumurile se înfundă, Mănăstirea Dobruşa este înălţată la poalele viilor. Sau mai degrabă, având în vedere vechimea de cinci secole a acesteia, viile s-au plantat de la gardul său încolo. Pe aceeaşi străduţă îngustă, la doi paşi de mănăstire, se află casa preotului călugăr Ioanichie Mânzală (52 de ani), administratorul viilor.

Părintele slujeşte pământul, via şi biserica de 15 ani de când a fost trimis de Episcopie aici. Este cunoscut în toate satele şi comunele din jur drept un slujitor al Domnului harnic, energic, evlavios, care ştie „a lucra" şi pământul cu toate roadele sale, dar şi sufletul şi cugetul omului cu toate păcatele sau virtuţile sale.

Când a ajuns şi-a văzut cum arăta casa în care trebuia să locuiască, părintele şi-a mângâiat barba stufoasă, a cugetat o vreme şi împreună cu sătenii s-a pus pe muncă. A luat cărămida de la un grajd părăsit al fostului C.A.P. şi şi-a ridicat casa pe fundaţia celei vechi, mai extinzând-o puţin.

Astăzi locuinţa are 10 camere de oaspeţi, o prispă largă cu gresie pe jos şi ghivece de flori înşirate de-a lungul cerdacului.
„Casa am făcut-o cu mâinile mele. M-au ajutat oamenii şi Episcopia, mai ales prin osârdia Preasfinţitului Gherasim", spune părintele.

Vinişor de poamă rară

Părintele Ioanichie este un bărbat în toată puterea cuvântului, înalt şi lat în umeri. Barba uşor spicată îi atârnă spre piept, iar ochii vioi înregistrează orice mişcare din jur, pătrunzând până în cugetul şi-n inima celui ce i se află în faţă.

Îmbrăcat în anteriile negre lungi, când trece viforos prin curte sau printre rândurile de viţă-de-vie, pare aidoma vechilor voievozi care, cu mantiile fluturânde pe umeri, conduceau oştile în bătălie.

Sfinţia Sa, însă, n-are duşmani de înfrânt, ci doar vin bun de făcut şi de îndrumat „oile rătăcite ale Domnului" pe calea cea dreaptă.

Vorbeşte cald şi cu drag de vinul pregătit de el: „Vinul produs de noi aici este vinul Arhiepiscopiei şi se foloseşte pentru cult, pentru Sfânta Împărtăşanie. Vinul bisericesc nu se pregăteşte ca toate celelalte vinuri. Avem o maşină (dezciorchinător) care scoate doar boabele alese.

O dată obţinut, vinul se bagă la parfumat în bădane (butoaie) şi se amestecă permanent pentru a-şi lua parfumul. Noi nu facem cantităţi industriale ca să ne grăbim la cules sau la pregătit. Avem soiuri Sauvignon, Riesling Italian, Pinot Gris, Crâmpoşia (specifică Drăgăşaniului), Cabernet, Merlot şi Muscat Ottonel".

Pregătirea viei

Munca la vie începe încă din iarnă, de la 1 februarie. Metocul Episcopiei Râmnicului are cinci hectare cultivate cu viţă-de-vie la Dobruşa şi alte cinci hectare la Lungeşti (15 kilometri de Dobruşa). Via de la Dobruşa se ară cu plugul tras de cai şi se sapă cu sapa. La săpat, părintele Ioanichie este ajutat de 40 de oameni care sunt plătiţi pe liste pentru asta. Pe tot timpul anului via este păzită de doi paznici călugări veniţi de la Mănăstirea Pătrunsa.

Când vine vremea legatului, via nu se leagă cu rafie sau sfoară, ci cu răchită. Lângă un iaz cu peşte din curtea părintelui se află o mică plantaţi de răchită. În ianuarie aceasta se taie , se face mănunchiuri şi se bagă la nisip. Este foarte puternică şi flexibilă ţinând strâns legate joardele de araci. Tăiatul viei necesită multă atenţie şi îndemânare.

„La tăiat aduc doar cinci băieţi, fiindcă munca în sine este foarte delicată. Rodul din tăiat îl laşi. Anul trecut am avut 10 băieţi care au tăiat neatent, în manieră industrială. În principiu am trei angajaţi care au carte de muncă la Episcopie, mai iau unul-doi băieţi şi muncesc cot la cot cu ei. Urmează apoi stropitul. Anul acesta deja am stropit de şase ori via până acum. În septembrie aşteptăm să se coacă".

Bobul de aur

Vinul este „uitat“ în butoaie cinci-şase ani pentru a prinde vechime

Pentru a exemplifica prin degustare parfumul şi tăria vinului, părintele Ioanichie scoate un pahar cu vin. Prin sticla ridicată spre lumină soarele râde vesel în licoarea rubinie. O viespe simte repede aroma răspândită în aer şi dă târcoale cu bâzâit nervos paharului.

„Cam 24 de tone de vin pe an se fac aici. Îl depozităm în butoaie de stejar de la 500 de litri la maxim 2.800 de litri. Tot secretul vinului este să laşi boaba până la coacerea deplină, pentru a avea o maximă concentraţie de zahăr (270% ). Nu culegem via până nu se coace. Mergem cu alcoolmetru în vie, luăm o mostră pe o lamelă şi-i facem analiza. Repetăm asta de patru-cinci ori. Niciodată nu a apucat să dea bruma peste vie. Mai ales acum, de când s-a schimbat clima, culesul se face până la sfârşitul lui septembrie. Trebuie cules la maximum de zahăr, fiindcă altfel începe butucul să consume din zahărul bobului. Nu avem voie să punem zahăr alimentar în vin, mai ales că nu este bun pentru om, îi atacă ficatul".

Pregătirea vinului

În crama din curtea gospodăriei preotului este răcoare şi lumină puţină. Înşirate pe două rânduri, 20-25 de butoaie uriaşe „hibernează" pe timp de vară aşteptând să fie îndestulate cu licoare parfumată la mijlocul toamnei. Zidurile groase din cărămidă ţin o temperatură de 10-12 grade, exact cât îi trebuie vinului pentru a se păstra în condiţii optime.

„La cules, strugurii se pun cu gijă în coşuri. Sunt aduşi la cramă şi se bagă în zdrobitor. Cârcii (ciorchinii) rămân într-o parte, iar boabele curate cad în lin. De aici mustul curge în cetârnă. O pompă îl preia şi-l duce direct în butoi. În butoaie stă la fermentat o lună, deasupra dopurilor fiind în permanenţă fierbătoare speciale care nu permit vinului să ia contact cu aerul. După altă lună se dau fierbătoarele jos şi se face analiza la vin să vezi cât zahăr are, ca să ştii ce să faci cu el. Cam pe la sfântul Nicolae îl pritocim prima dată, iar după Crăciun a doua oară. Se trage de fiecare dată în butoaie curate. Primăvara, în apropierea Sfintelor Paşte îl ia Arhiepiscopia. În beciurile de acolo poate fi ţinut până ajunge la maturare încă cinci-şase ani. De aici ajunge prin împărţire la Protoerie şi apoi la biserici pentru Împărtăşanie".

Părintele Ioanichie gustă un strop din vinul de anul trecut. Plescăie uşor din limbă şi faţa i se luminează de satisfacţie fiindcă ştie că vinul făcut cu mâna lui apă nu se face.

"Cam pe la Sfântul Nicolae îl pritocim prima dată, iar după Crăciun a doua oară. Se trage de fiecare dată în butoaie curate. În apropierea Sfintelor Paşti îl ia Arhiepiscopia. În beciurile de acolo poate fi ţinut până ajunge la maturare încă cinci-şase ani."
Ioanichie Mânzală
preot călugăr

Micuţa mănăstire de pe vremea lui Radu Buzescu

Părintele Ioanichie este mândru că slujeşte într-o mănăstire veche de cinci secole

 Aşezată pe o ulicioară asfaltată în partea de sus a satului mânăstirea abia dacă se vede dintre casele care o înconjoară şi de a căror mărime aproape că este. Noroc cu gardul din plasă de sârmă care lasă se se zărească zidurile vechi de cinci secole. Este atât de micuţă încât, în interiorul ei, ai senzaţia că dacă te ridici pe vârfuri poţi atinge cu degetele chipul pictat al Mântuitorului.

Biserica cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului" este una dintre cele mai vechi fundaţii din Oltenia (alături de Cozia şi Vodiţa călugărului Nicodim), fiind atestată documentar pe la anii 1500-1520, când se face pomenire despre daniile lui jupân Radu, jupân Badea, paharnic şi jupâniţa Vlădoaia, către acest schit.

Reparată la 1610 „cu cei 1.000 de galbeni" ai lui Radu Buzescu, proveniţi de la jupâniţa Stanca, prima lui soţie (ca moştenitoare a acestei fundaţii o dată cu toate daniile ei), este mai apoi renovată de Episcopia Râmnicului la 2 mai 1675. După un secol este zugrăvită de o obşte de zugravi, iar după alt secol (1888) i se pune acoperişul de către săteni prin stăruinţa preotului Neculai Constantinescu.

Închisă o vreme din cauza ruinării, a fost reparată şi pardosită cu mozaic în anul 1937, când a fost redeschisă şi redată cultului. Caracteristică în arhitectura acestei construcţii rămâne încăperea interioară dintre naos şi pronaos (tip unic în Ţara Românească, frecventă însă în Moldova secolului al XVI-lea), destinată ca gropniţă, dar fără o întrebuinţare în acest sens, cu atât mai mult cu cât ctitorii lăcaşului au rămas necunoscuţi.

O grijă deosebită i-a purtat acestei fundaţii Episcopia Râmnicului, care în 1962 a acoperit-o cu şiţă şi a pardosit-o cu cărămidă dublu presată. Ultima dată biserica a fost renovată în interior, în anul 1998, cu cheltuiala enoriaşilor şi a părintelui Ioanichie Mânzală.