Reportaj: Să înveţi chineza ca să ieşi din criză?
0Shanghai şi Expo 2010, demonstraţii de forţă ale noii puteri globale chinezeşti. Poate România să profite de dinamismul economiei chineze? Legenda spune că, odată, un mare grup de construcţii din China a propus statului român efectuarea unor lucrări de infrastructură, în timp scurt şi la preţuri foarte bune.
Când negocierile ajunseseră aproape de final, reprezentanţii părţii române au spus: „Comisionul nostru este de 30 la sută". Chinezii au rămas blocaţi.
Citiţi şi:
Elenei Udrea i-a căzut frunza la Shanghai
„La noi, pentru mai mult de trei la sută, ne împuşcă". La care românii au răspuns: „Pe noi ne împuşcă pentru mai puţin de 30 la sută". Nu ştiu câtă exagerare este în această poveste, dar un lucru este clar: România profită prea puţin de pe urma ritmului susţinut de dezvoltare al Chinei.
Nici măcar speranţele legate de participarea României la Expo 2010 Shanghai nu au fost pe deplin împlinite, dacă ne referim la deschiderile în cooperarea economică. Altfel, Shanghai îşi vede de drumul lui.
„Dacă vrei să ieşi din criză ai trei variante. Prima: inventează un produs pentru piaţa chineză. Dacă nu poţi face asta, caută-ţi un partener chinez. Dacă nici asta nu poţi, învaţă chineza. Sud-coreenii şi japonezii o fac deja, au introdus studiul limbii chineze încă din grădiniţă". Cu o asemenea pledoarie pro-China începe pregătirea pentru Expo 2010 Shanghai, una dintre declaraţiile de forţă pe care le face noua putere globală. Mă aflu în holul hotelului Sheraton, în fapt, două turnuri de 35 de etaje şi sunt „brifat" de ambasadorul României la Beijing, Viorel Isticioaia-Budura.
Este un veteran al serviciului diplomatic, dar nu-şi arată vârsta. Spre finele epocii Mao, între 1973 şi 1977, a făcut studii de limbă şi literatură chineză, la Universitatea Nankai. Cunoaşte China şi se vede că îl fascinează. Este de opt ani ambasador aici, situaţie oarecum curioasă, având în vedere că, de obicei, un diplomat este menţinut în acelaşi post pe o durată de cel mult patru ani. În presa română a fost numit „ambasadorul-recordman" - mai degrabă cu ton critic decât admirativ. Dincolo de asta, rămâne unul dintre cei mai importanţi sinologi români.
E de-a dreptul frig în holul hotelului, în contrast cu căldura umedă, înăbuşitoare de afară. Hotelul e situat undeva în Pudong, un district al metropolei chineze înţesat de zgârie-nori. Aici se consideră a fi centrul financiar al întregii Chine. Clădirile-simbol ale Chinei globalizate se află aici: „Perla Orientului", un turn de televiziune înalt de 468 de metri, blocurile Jin Mao şi Shanghai World Financial Center, care găzduiesc birouri şi hoteluri.
„Perla Orientului" se răzbună
Districtul Pudong: la începutul anilor ’90 aici era un sat. Acum e un Manhattan al Asiei
În 1990, înainte de a primi statutul de zonă economică specială, Pudong nu era decât o regiune rurală. Iar oraşul Shanghai încă se găsea în starea de semi-adormire în care era lăsat, se pare, intenţionat, de conducerea de partid chineză. Asta, până la reformele lui Deng Xiaoping. „Parisul Chinei", „Perla Orientului", oraşul plăcerilor şi al jocurilor de noroc, portul liber cosmopolit din timpul „Concesiunii franceze", locul în care cultura „decadentă" occidentală a prins rădăcini pe solul chinez dând naştere la forme specifice, absolut surprinzătoare ( azi, cluburi de jazz chinezesc fac deliciul occidentalilor aflaţi în vizită sau stabiliţi aici ...) ei bine, toate acestea nu se potriveau deloc cu preceptele „cărţii roşii" maoiste.
Dar roata istoriei s-a întors. Profitând de statutul său de insulă de libertate economică, oraşul s-a dezvoltat în ritm debordant, în decursul unui singur deceniu. Cu cei 20 de milioane de locuitori ai săi şi o creştere economică ameţitoare în ultimii ani, în jurul a 15%, metropola Shanghai contribuie astăzi cu aproape un sfert la Produsul Intern Brut al Chinei şi este unul dintre cele mai bogate oraşe din ţară. Din 2005, a devenit cel mai mare port de mărfuri al lumii. Sunt peste 640 de zgârie-nori, iar alţi 300 se află în stadiu de construcţie.
Pe râul Huangpu, coloana vertebrală a oraşului, districtul Bund, cu clădirile sale neoclasice, aminteşte întrucâtva de vremurile de glorie şi decadenţă din zorii secolului XX. Celebrul Peace Hotel, cu cele două corpuri ale sale, unul datând din primul deceniu al secolului trecut, altul de la finele anilor '20, a fost renovat începând din 2007. Zona cea mai exclusivistă a fost redeschisă chiar în luna iunie.
Un râu de oameni
Ghidurile turistice te îndeamnă să vizitezi măcar holul vechiului corp din aripa de sud. Încerc, dar un pâlc de bodyguarzi bine făcuţi mă îndeamnă să-mi văd de drum. Mă trezesc pe uriaşa arteră comercială Nanjing Road, într-un puhoi de lume.
„Curentul" mă poartă, aproape fără să vreau, spre cheiul râului Huangpu. Prinde a se însera şi luminile colorate se aprind pe Nanjing Road - chinezilor le plac neoanele în nuanţe vii, electrice, de verde, bleu, mov, roz sau galben. Fac din ele firmele luminoase, ornează podurile şi clădirile înalte. În dreptul districtului Bund, o uriaşă promenadă se deschide de-a lungul râului. Un râu de apă şi un râu de oameni curg în paralel, scăldate în jocurile de lumini colorate.
Şase ore de aşteptare, voluntari şi soldaţi
Un peisaj tipic: autostrăzi, poduri, maşini, autostrăzi , poduri, maşini
Microbuzul ne aşteaptă în faţa hotelului. Până la el, un adevărat duş scoţian, de la frigul din hol la căldura umedă de afară ce-ţi lipeşte instantaneu cămaşa de spate şi din nou la frigul din microbuz. Trebuie să trecem râul pentru a ajunge la Expo 2010.
Pe hartă pare aproape, dar asta nu e decât o impresie. Microbuzul se avântă în trafic, printre zgârie-nori. Autostrăzi, poduri, autostrăzi, maşini, oameni, maşini şi din nou oameni, mulţi oameni. Suntem lăsaţi în mijlocul unei parcări uriaşe, aproape de intrarea în expoziţie. Asfaltul dogoreşte, dar soarele nu se vede. Este din cauza umezelii şi a smogului. Siluetele clădirilor de-abia se zăresc la orizont, ca prin ceaţă.
Chinezii aşteaptă liniştiţi să intre la expoziţie, contra unui bilet de 20 de dolari, destul de mult pentru salariul unui muncitor chinez de rând, care se poate situa în jurul a 120 de dolari. Dar deloc piperat pentru cei care lucrează în domeniile de înaltă calificare din Shanghai, unde salariile pot depăşi pragul se 1.000 de dolari. Nu discutăm de zona de top-management...
De la deschiderea expoziţiei, la 1 mai şi până acum, numărul de intrări a depăşit 36 de milioane. Se aşteaptă mult la intrarea în expoziţie, din cauza numărului mare de vizitatori şi a filtrelor de securitate instalate peste tot. Uneori, poţi rămâne în faţa porţilor chiar şi şase ore. Obişnuiţi cu cozile, chinezii sunt dotaţi cu scăunele pliante din plastic, oferite de vânzători ambulanţi chiar la faţa locului.
Tineri în costume sportive verzi încearcă să-i îndrume pe nou-veniţii către porţile de securitate. Sunt unii dintre cei 70.000 de voluntari ai Expo 2010.
Din loc în loc, soldaţi chinezi cocoţaţi pe postamente purpurii şi încremeniţi în poziţie de drepţi amintesc de omniprezenţa autorităţii. Întinsă pe mai bine de cinci kilometri pătraţi, expoziţia este un adevărat oraş. Cu transport public cu tot. Autobuze electrice fac legătura între diferitele pavilioane. Tema cerută expozanţilor este chiar legată de viaţa urbană: „Better City, Better Life".
Sarkozy şi Merkel, da, Băsescu, nu...
Vechiul Shanghai, o insulă în mijlocul junglei urbane
Un lucru e clar, de cum intri în expoziţie. Nimeni nu face economie de imaginaţie, cu riscurile de rigoare. Germania propune o ţară întreagă, la scară mică: un oraş cu străduţe, parcuri, cafenele, fabrică, depozit de produse germane, ba chiar şi posibilitatea de a mişca o sferă uriaşă cu energia propriei voci.
Pavilionul britanic, ca un uriaş arici, reproduce plimbarea într-o grădină publică englezească. Italienii au închis un fronton de catedrală în pavilionul lor alcătuit din 20 de module interschimbabile. Pavilionul olandezilor aduce mai curând cu un mini-parc de distracţii - şi aşa ajungem peste drum, la pavilionul românesc.
Este un măr verde, din care s-a tăiat o felie. Exterior îndrăzneţ, interior clasic, cu imagini din România, cu fentele lui Hagi, naiul lui Zamfir, reverul lui Năstase sau salturile Nadiei. Plus un restaurant în care bucătari români îi învaţă pe confraţii chinezi să pregătească sărmăluţe şi mici.
Românii aşteaptă multe de la minicentrul de conferinţe deschis în interiorul pavilionului, dar până acum sunt mai mult aşteptările. Forumul de Afaceri România-China, organizat cu ocazia Zilei României la Expo 2010, în 29 iulie, a avut doar caracter de informare şi cunoaştere, fără rezultate concrete.
Era şi imposibil să fie altfel, în lipsa unei deschideri politice. Aşteptat la reuniune, preşedintele Băsescu nu a mai venit, lăsând-o doar pe Elena Udrea să se facă de râs cu brandul de ţară. Explicaţia oficială: deplasarea a fost anulată din motive de austeritate.
Metropola realizează aproape un sfert din PIB-ul Chinei
Mari lideri ai lumii au procedat altfel. Preşedintele Sarkozy a venit în China, la sfârşitul lui aprilie, pentru a lua parte la deschiderea expoziţiei, dar s-a oprit mai întâi la Beijing. A venit însoţit de cinci membri ai Guvernului şi a rămas în China timp de mai multe zile, flatându-şi astfel gazdele.
În iunie, Angela Merkel a venit la Shanghai însoţită de 25 de oameni de afaceri germani de primă mână. Noi, deocamdată, nu reuşim să reînfiinţăm măcar cursa aviatică directă Bucureşti-Beijing. Suspendată în primăvara lui 2003 din cauza crizei gripei aviare, cursa a fost desfiinţată cu totul în toamna aceluiaşi an. Locul liber a fost preluat imediat de austrieci şi de turci.
Mergem la pavilionul Chinei, cel mai mare din expoziţie, în forma unei pagode răsturnate. Intrăm într-o sală de cinema cu ecran tridimensional. E încă pustiu, dar când uşile din spate se deschid, sala e invadată de oameni în cursă spre locuri cât mai bune. Pe ecran se succed imagini alb-negru despre viaţa din timpul revoluţiei culturale, din anii începutului reformelor lui Deng şi apoi, explozia de culori din Shanghaiul de azi. Aplauze entuziaste. Mai departe, în săli semiîntunecoase sunt proiectate pe pereţi scene din viaţa Chinei antice şi medievale, viaţa dintr-un bloc chinezesc de azi.
"Suntem toţi sub acelaşi acoperiş", este mesajul final. În pofida problemelor legate de Tibet sau de revoltele uigurilor, China insistă să se prezinte drept o naţiune unită în cursa ei spre dezvoltare. Nimic nu pare a-i sta în cale. Un exemplu e chiar oraşul Expo 2010, construit în doi ani, pe locul unei zone industriale. Un combinat metalurgic şi un întreg oraş de locuinţe muncitoreşti au fost rase.
Oficial, locuitorii au primit despăgubiri. Neoficial, presa occidentală se aştepta la manifestaţii de protest ale celor demolaţi, chiar la deschiderea expoziţiei. Nu a fost nicio manifestaţie.
"Piaţa chineză e interesată de orice. Capacitatea de absorbţie e unică."
Viorel Isticioaia-Budura
ambasadorul României
la Beijing
Pe scurt: Cum putem profita?
Pavilioanele expoziţiei, o competiţie a imaginaţiei
Ambasadorul român la Beijing, Viorel Isticioaia-Budura, vorbeşte despre posibilităţile ce ar sta în faţa României pentru a-şi spori prezenţa economică şi comercială în relaţia cu China:
1 Export de alimente. „Chinezii sunt mari consumatori de produse agroalimentare. În condiţiile în care urbanismul explodează şi ocupă terenurile agricole, pierderea de teren agricol, implicit de producţie alimentară este masivă. Atunci, ei trebuie să caute furnizori. Nu dăm noi cereale, dau Ucraina, Madagascar, nordul Australiei".
2 Chinezii vor orice. Piaţa chineză este interesată de orice, lista este imensă. Noi luăm, de exemplu, informaţiile de la vama chineză cu tot ce-au importat ei în ultimii doi ani: de la şepcuţe - se importă şi şepcuţe! - până la maşini de Salvare, de la instalaţii de foraj până la strunguri. Ar trebui ca cineva în România să se uite şi să spună: asta putem să oferim, asta nu.
3 Chinezii vor mult. „Capacitatea de absorbţie a Chinei e unică. Dacă China spune că vrea aluminiu, piaţa aluminiului explodează. De aceea, uneori, China nu spune ce vrea, pentru a nu influenţa piaţa, mascându-şi apetitul prin dialogul bilateral. Au fost foarte multe misiuni economice în România şi au spus: «putem semna contracte de până la 40 de milioane de dolari». După şapte luni, firmele româneşti au spus: «Ne pare rău, din marfa respectivă vă pot da cel mult un milion.» Şi atunci, e normal să spună chinezii: «De ce n-aţi spus de la început că n-aveţi capacitate de a produce?». Chinezii trimit în Europa aşa-zise misiuni de achiziţii, uneori conduse de miniştri. Merg în Germania şi semnează de 4 miliarde de dolari pe loc, merg în Marea Britanie şi semnează, 5 miliarde, pe loc".
4 Noi le dăm puţin. „La ora actuală, conform statisticilor chineze, pe primele 5 luni ale anului, exporturile româneşti în China au fost de 280 de milioane de dolari. În aceeaşi perioadă, exportul Chinei este 1,4 miliarde. Dar proporţia ultimilor ani a fost de 1 la 10, iar acum este de aproape 1 la 6. Deci, suntem într-un progres, pentru că cererea chineză a crescut".
Se încarcă comentariile...
