Românul care a trăit dezastrul ca un japonez

Bucureşteanul George Moise (37 de ani) a plecat în Japonia în urmă cu trei ani, după femeia iubită. Acum locuieşte în prefectura Shizuoka, la 400 de kilometri de centrala nucleară Fukushima. Ziua cutremurului l-a prins pe George Moise la masă, în mijlocul familiei japoneze în care a intrat, prin căsătoria cu Miwako. S-a îngrijorat însă doar după ce a văzut dezastrul la televizor.

La început au fost zgâlţâiturile obişnuite, cu care japonezii trăiesc împreună de când se nasc, şi care nu sunt nici măcar subiect de conversaţie la masă. George şi familia lui şi-au continuat prânzul liniştiţi, până când unul dintre ei a întrebat „durează cam mult, nu-i aşa?" Nu s-au îngrijorat cu adevărat decât după ce au deschis televizorul: la ştiri rulau imagini catastrofale, cu localităţi întregi, situate pe coasta de nord est a Japoniei, înghiţite de valul de 10 metri al tsunami-ului.

Prefectura Fukushima era una dintre acestea, şi ştirea despre reactoarele centralei nucleare afectate de cutremur se alătura tabloului apocaliptic. George şi soţia lui, Miwako, se găseau la 400 de kilometri distanţă de dezastru, în prefectura Shizuoka, mai la sud, şi priveau alternativ ecranul televizorului şi geamul casei, prin care vedeau  Pacificul. Erau sub alertă de tsunami.

„«Acasă» e locul pe care îl iubeşti"

A fost momentul în care George Moise a văzut pentru prima dată panică în ochii japonezilor, la trei ani după ce ajunsese aici. Încă are multe de învăţat despre noua sa patrie adoptivă şi despre oamenii ei, dar nimic nu a putut să îi contureze pe japonezi în ochii lui mai bine decât calamitatea, tragedia. „Imediat după cutremur, toate canalele TV au început să transmită ştiri. Cifre, statistici, grafice, date. Nu scenarii, nu interpretări, nu apocalipsa în direct. Apoi, multe reclame au fost înlocuite cu campanii sociale: mesaje simple, îndemnuri la a ne păsa de cel de lângă noi şi chemări la reconstrucţie şi solidaritate cu cei aflaţi în suferinţă. Nimic forţat, nimic bombastic", spune George.

Pe George l-a adus în Japonia povestea de dragoste a vieţii lui, Miwako. O japoneză carismatică, de aceeaşi vârstă cu el, pe care a întâlnit-o pe vasul de croazieră unde lucra ca fotograf. Pe când traversa canalul Panama, a întâlnit-o pe cea care avea să-i schimbe radical destinul: Miwako, unul din miile de turişti de la bordul navei. După ce croaziera a luat sfârşit, ea a coborât pe uscat, iar George şi-a continuat periplul, din Alaska, în Argentina şi Brazilia.

Pe punctul de a găti mâncăruri tradiţionale japoneze

Au ţinut legătura pe internet, timp de jumătate de an, şi apoi s-au revăzut. George a mers în vacanţă în Japonia două săptămâni. Când s-a întors, nimic nu mai era la fel. „Am revenit în ţară cu un sentiment straniu că de fapt ce lăsasem în urmă era „acasă". Abia după un an am reuşit să ajung din nou în Japonia, cu o viză de studii pe care, după încă un an, am schimbat-o pe certificatul de căsătorie. Mi-am dat seama că acasă înseamnă locul unde este persoana pe care o iubeşti".

Traseu: jurnalist, publicitar, fotograf

În Alaska, pe vasul de croazieră unde a lucrat ca fotograf un an

Pentru George, asta a însemnat şi sfârşitul peregrinărilor, şi salutul de rămas bun pentru un sentiment care îl măcinase în ultimii ani, un sentiment ascuţit, cum că nu-şi găsea locul. În ultimii ani făcuse multe mişcări bruşte cu viaţa lui. George a lucrat iniţial ca jurnalist de presă scrisă, între 1996 şi 1999. A colaborat apoi la Radio România Tineret, ca publicist comentator, apoi ca scenarist la redacţia Teatru şi Divertisment.

A părăsit spaţiul media şi câţiva ani a intrat în publicitate. Când nici asta nu i-a mai spus mare lucru, s-a îmbarcat pe un vas de croazieră ca fotograf. Voia să scape de un destin previzibil, petrecut în faţa unui calculator, se săturase de stres, deadline-uri, de peisajul cenuşiu, repetitiv, al Capitalei. Aşa a ajuns pe un vas de croazieră, şi, de aici, însurat cu acte în regulă, în Japonia.

„Se insistă pe reconstrucţie, nu pe criză"

Miwako şi George îşi petrec vacanţele şi în Europa

Faptul că s-a însurat şi s-a aşezat la casa lui nu înseamnă tocmai că aventura a luat a luat sfârşit, mai ales dacă nimereşti în sânul unei familii japoneze. Există un proverb nipon care spune doar atât : „Cutremure, fulgere, incendii, taţi", (Jishin kaminari kaji oyaji),  o înşiruire de lucruri care inspiră frică, taţii desemnând „tatăl japonez", personajul central al unei familii. „Pe socrul meu l-am poreclit mai în glumă, mai în serios, Shogunul", spune George, care compară integrarea lui în familie cam aşa: .

„Închipuie-ţi cum ar fi primit un african, să zicem, într-o familie românească." Astfel, căsătoria cu fiica unui japonez presupune nişte încercări ce trebuie trecute. Ceea ce face ca integrarea să fie ceva mai anevoioasă este faptul că societatea îşi păstrează cu stricteţe tradiţia -  disciplină, respectul necondiţionat pentru ierarhie, uniformitate. Nu în ultimul rând, există o anumită neîncredere în ceea ce vine din afară, „să nu uităm că populaţia Japoniei este una dintre cele mai omogene din punct de vedere etnic", completează românul. 
 
„Dacă aveau un circ, eu aş fi intrat în gura leului"

Poveştile lui George sunt de găsit şi pe blogul lui, la adresa www.georgemoise.blogspot.com

Aşadar, una din regulile pe care a trebuit  să le respecte odată cu noul statut a fost să pună umărul la afacerea familiei, o pensiune tradiţională: „camerele sunt decorate în stil japonez, mâncarea este şi ea o provocare pentru un european, soţia mea se îmbracă în fiecare zi în kimono. Şi nu este o punere în scenă de formă, ca deghizatul în haiduci şi hangiţe de la Hanul Ancuţei, să distrăm turiştii; nu, este un mod de viaţă. Mâncăm pe tatami (n.r. o saltea folosită ca pardoseală în camerele japoneze) dormim pe saltea...", explică George conceptul de ryokan, han tradiţional din Japonia.

Ajută cum poate: fac ba pe bucătarul, ba pe grădinarul, ba pe ghidul pentru turiştii străini ai pensiunii. În timpul rămas liber, încearcă să-şi dezvolte o mică afacere din fotografie. „Odată intrat în familie, am câştigat pe lângă locul la masă şi privilegiul de a pune umărul alături de ceilalţi. Dacă aveau un circ, precis eu eram cel care trebuia să-şi bage capul în gura leului...", glumeşte George.

„Nu ne-au recomandat să ne baricadăm"

Nu îi este uşor să se adapteze, dar japonezii continuă să îl uimească, să îl contrarieze, să îl facă să spună, cu capul plecat „Iertaţi-mă că nu sunt japonez". Acesta este şi titlul unei cărţi pe care George Moise o va lansa în mai, în România, şi unde povesteşte traseul inedit al vieţii sale, şi încercările prin care trece şi acum. A scăpat nevătămăt în urma celor întâmplate. Aflaţi în partea de sud, ei au avut noroc. Casa, pensiunea au rămas în picioare, câ despre radiaţiile de la centrala nucleară, George spune că localnicii au încetat de mult să se panicheze.

Nu s-au luat măsuri speciale în zona lor, nici chiar în momentul în care gradul de alertă nucleară la Fukushima a fost ridicat de la 5 la 7. „Nu s-a distribuit iod şi nici nu ni s-a recomandat să ne baricadăm în casă cu geamurile închise, „până trece norul", cum s-a întâmplat în Franţa".

Au revenit la emisiunile de divertisment

Presa şi-a păstrat tonul decent, iar după o săptămână de la cutremurul de 9 grade pe scara Richter programele au intrat în normal. „S-a revenit la emisiuni de divertisment, în paralel cu campanile sociale şi prezentarea cazurilor supravieţuitorilor sau poveşti ale victimelor. Sunt prezentate şi pierderile, doar pentru a informa corect dimensiunea distrugerilor. S-a pus şi se pune accentul pe reconstrucţie, nu pe criză", dezvăluie George.

Copiii au pus dulciurile înapoi pe raft

O ştire i-a atras atenţia la televizor, o altă situaţie din care a învăţat despre poporul său adoptiv: „un grup de copii a intrat într-un magazin să-şi cumpere dulciuri. Şi-au ales de pe raft ce le-a făcut cu ochiul şi când au venit cu ele la tejghea să plătească, au observat lângă casa de marcat cutia în care se strângeau donaţiile pentru sinistraţi. Au dus dulciurile la loc şi au pus toţi banii în cutie". George a mai văzut la televizor oameni care pierduseră pe cineva din familie şi se înscriseseră în echipele de salvare,  pentru a căuta supravieţuitori.

Asta l-a impresionat, faptul că oamenii aceia au trecut peste propria dramă şi s-au mobilizat pentru ca alţii să nu mai treacă prin tragedia care li se întâmplase lor.  George spune că e recunoscător că trece prin experienţa asta, pentru că a trăit-o în mijlocul unor oameni care au transformat orgia care s-a abătut asupra lor în lecţie de viaţă. Cumva, de acum o să-i fie mai uşor să înveţe caracterele Kanji (n.r. caractere chinezeşti folosite în scrierea japoneză), care îi dau mare bătaie de cap.