Reverenţe la fileu:cronica unui meci inedit

Sunt amândouă campioane, sunt femei frumoase şi curajoase, sunt mame, sunt prietene. Ruxandra Dragomir şi Andreea Marin Bănică au jucat un meci de tenis la care noi am avut onoarea să asistăm. În elegantul Club Daimon situat în Parcul Tineretului, Ruxandra şi Andreea au făcut, pentru revista „Tango“, un exerciţiu de fairplay.

„Tango": Andreea, azi ai luat bătaie la tenis, deşi nu prea te-am văzut în postura de învinsă până acum...

Andreea Marin Bănică: Am luat bătaie, mai există şi eşecuri, dar un astfel de eşec în faţa unui campion te onorează. Îmi place să învăţ de la cei mai buni. Iar cu Ruxandra am o prietenie neaşteptată. Ştii cum se spune, că prieteniile adevărate sunt cele pe care le moştenim într-un fel din copilărie sau din liceu, din prima parte a vieţii noastre. Dar noi ne-am întâlnit neaşteptat şi ne-am potrivit, e o chimie care s-a legat între noi. Suntem două mame, două femei care au profesii total diferite, dar care iubesc sportul.

Ce legătură ai cu tenisul?

Andreea Marin Bănică: În copilăria mea există nişte poveşti frumoase legate de tenis. Tatăl meu, mare iubitor de tenis, i-a strâns pe cei din jurul lui şi a făcut mai întâi un mic turneu între prieteni, apoi au făcut un turneu local în oraşul Roman, în care m-am născut eu. Iar mai târziu au făcut un turneu judeţean şi apoi naţional. Era o poveste amicală extrem de frumoasă în care noi, copiii familiilor jucătorilor, creşteam învăţând ce înseamnă fairplay-ul, prietenia, ce înseamnă să ştii să pierzi şi să te bucuri cu adevărat atunci când câştigi. Dar eu nu am avut şansa pe care o au fetele de astăzi, de a învăţa tenis de la profesionişti; eu am învăţat atât cât am putut de la cei dragi mie. Mi-ar fi plăcut să existe, aşa cum a existat anul acesta, în premieră în România, un turneu de tenis cu premii de 100.000 de dolari şi cu posibilitatea de a te pregăti la tine în ţară într-un mod care să te ajute să te lupţi de la egal la egal cu sportivele din străinătate.

Tenisul era doar un ­hobby pentru tatăl tău? Cu ce se ocupa?

Andreea Marin Bănică: Tatăl meu era inginer constructor de profesie, iar tenisul era un hobby pentru el, dar cred că oricare astfel de hobby, în care investeşti pasiune şi mult din timpul tău, devine mai mult decât un hobby; pentru noi a însemnat o parte din educaţia noastră. Eu mai departe am făcut handbal şi am ajuns la un anumit nivel de performanţă. Disciplina fiecărui sport mi-a folosit în viaţă. Ceea ce sunt astăzi şi locul în care am ajuns e definit de sport, practicat fie la nivel amical, fie la nivel de performanţă.

Ruxandra, când în copilărie ai ştiut că ăsta e drumul tău, legat de sport?

Ruxandra Dragomir: Copilăria mea a fost foarte frumoasă, iar tenisul a apărut la un moment dat, absolut întâmplător. Într-o zi m-am dus în parc cu tatăl meu şi am văzut câţiva copii jucând tenis. Şi mi-a plăcut ceea ce am văzut. Şi de atunci m-am dus aproape zilnic la tenis, începând cu vârsta de 7 ani.

Aici în Bucureşti?

Ruxandra Dragomir: Nu, la Piteşti. Adolescenţa mea nu a fost însă atât de frumoasă, pentru că a trebuit să mă mut, să mă rup oarecum de familia mea şi să plec în Bucureşti, acolo unde se practica tenisul de performanţă. Însă mie mi-a fost foarte greu atunci când a trebuit să mă mut singură în Bucureşti. Pot să spun că în fiecare zi mă gândeam la mama şi plângeam. Aveam 15 ani, era o vârstă la care poate multe fete doreau să rămână acolo unde erau obişnuite. Eu am făcut însă această mutare şi se pare că a fost un lucru bun, chiar dacă suferinţa mea de atunci a fost enormă, în mintea mea de copil. Dar, într-un final, cred că a fost bine.

Andreea Marin Bănică: Dar a venit apoi o reuşită, care a făcut-o pe Ruxandra să capete un loc însemnat în tenisul românesc...

Ruxandra Dragomir: A fost şi o perioadă în care nu prea înţelegeam ce caut eu în Bucureşti, pentru că sufleteşte nu-mi era bine, dar înţelegeam că e grozav că pot termina un liceu, că pot merge la facultate, că pot avea mai multe opţiuni. Şi se pare că mi-a surâs o şansă. În afara faptului că am fost o jucătoare foarte bună la juniori, că am şi câştigat campionatul la Roland Garros la dublu, cu Irina Spârlea, primul meu turneu pe bani pe care l-am jucat l-am şi câştigat.

Era un turneu de 10.000 de dolari. Asta se întâmpla în 1990, aveam 18 ani, exact după Revoluţie. Acesta era premiul total, iar premiul câştigătorului era undeva în jur de 1.300 de dolari, dar oricum era un premiu consistent, ţinând cont de faptul că eu nu văzusem niciodată un dolar în viaţa mea, nu ştiam cum arată. Şi atunci, normal că pentru mine a fost un lucru extraordinar, la 18 ani să câştigi atâţia bani. Şi mi-am zis: „Domnule, pot să fac lucrul ăsta şi uite ce frumos e". Nu numai că faci ce-ţi place, stai pe un teren de tenis şi joci, dar mai câştigi şi bani... Ia uite ce interesant! Am mers apoi şi la al doilea concurs, ­l-am câştigat şi pe acela, şi tot aşa... Şi normal că acest lucru mi-a dat curajul de a merge mai departe. În plus, din nou spun că şansa mi-a surâs, pentru că am fost întotdeauna înconjurată de oameni buni, tot timpul am atras oameni buni lângă mine. Şi n-au fost mulţi, pentru că nu cred că e simplu să găseşti mulţi oameni buni, dar cei care au fost lângă ­mine chiar m-au ajutat.

Şi când ai câştigat turneul, cine îţi era alături?

Ruxandra Dragomir: Florenţa Mihai, o persoană foarte dragă mie, a fost cea care m-a ajutat să ajung în Belgia, acolo unde a fost turneul de 10.000 de dolari pe care l-am câştigat. Ea mi-a plătit biletul de avion şi chiar a mers cu mine şi mi-a fost antrenor o perioadă bună de timp; desigur că va rămâne un om foarte special pentru mine, pentru multă vreme.  Florenţa Mihai a mers cu mine şi la un turneu de 25.000 de dolari, pe care l-am câştigat, şi mi-a devenit, în afară de antrenor, prietenă, mamă, mentor, ea fiind la rândul ei o fostă bună jucătoare de tenis, aflându-se chiar în finala de la Roland Garros cu mult timp în urmă, în 1977, când eu aveam 5 ani. În afară de asta, când m-am mutat în Bucureşti, au fost şi lucruri bune care mi s-au întâmplat în toată tristeţea mea. Am primit o casă de la club, o garsonieră, când aveam doar 17 ani. Când am venit în Bucureşti, ar fi trebuit să locuiesc la hotelul sportivilor, unde locuiau toţi sportivii buni, dar era un lucru frumos şi greu în acelaşi timp, pentru că nu puteai lega prietenii cu toată lumea...

Andreea Marin Bănică: Ştii ce mi se pare interesant la Ruxandra? De fapt asta mi-a şi deschis ochii asupra ei şi m-a făcut curioasă în sensul cel mai pozitiv cu putinţă: faptul că drumul de la cei 18 ani, în care poţi avea nişte şanse ale tale, şi până în ziua de azi, când tu poţi fi şansa altora, pentru unii e foarte lung, iar pentru unii nu există niciodată, pentru că-şi văd doar de propriul interes, de propriul drum şi de posibilele câştiguri pentru familie şi pentru ei înşişi. Însă extraordinar este că Ruxandra a făcut anul trecut primul turneu de tenis pentru fete, un turneu în care a investit propriii bani, deşi ar fi putut să strângă bani de la sponsori. Ea a investit 70.000 de dolari din buzunarul ei. Câte sportive fac lucrul ăsta? Câte se întorc în ţara lor şi fac ceva pentru fetele din ţara în care au crescut, când n-ai nicio obligaţie să faci aşa ceva sau când există pârghii pentru a acoperi acele sume din sponsorizări sau prin alte mijloace? Iar anul acesta a făcut un turneu care a fost o premieră pentru România, cu premii totale în valoare de 100.000 de dolari.

Spuneţi mereu că vă asemănaţi una cu cealaltă. În ce anume? În dăruire, în puterea de a face lucruri bune şi pentru alţii?

Ruxandra Dragomir: Am să spun eu de ce ne asemănăm. Pentru că amândouă ne dorim să restituim ce ni s-a dat. Eu, în momentul în care m-am decis să candidez pentru această funcţie, pentru că am fost aleasă, votată de cluburile din ţară, am spus: „Cum pot să dau ceva înapoi? Eu vreau să dau ceva înapoi!"

"E o chimie care s-a legat între noi. Suntem două mame, două femei care au profesii total diferite, dar care iubesc sportul. "
Andreea Marin Bănică
fostă realizatoare TV