Psihoterapeutul oamenilor în scaun cu rotile

Lucian Negoiţă, 38 de ani, îi consiliază gratuit la clinica sa pe tinerii care, în urma unui accident, nu mai pot merge. Acum 20 de ani i se întâmpla şi lui acelaşi lucru. Lucian Negoiţă a descoperit pasiunea pentru psihologie în momentele critice de după accident, când încerca să-şi analizeze emoţiile ca să meargă mai departe.

12 august 1991. Cu toţii avem o dată întipărită pe scoarţa cerebrală, conştient sau nu, o zi în care viaţa noastră se aşază pe un alt făgaş şi totul devine diferit de atunci încolo. Pentru Lucian Negoiţă, 12 august este o astfel de zi, ziua în care nu a mai putut să meargă. Rezonanţa ei a încetat însă de mult să mai fie una dramatică.

Acum reprezintă doar pragul către o nouă dimensiune, aceea în care Lucian se regăseşte la 37 de ani un psihoterapeut respectat şi un soţ împlinit. Ca să ajungă aici l-au format însă toate acele momente de furie, revoltă, deznădăjduire, marasm, cărora le-a supravieţuit şi prin care trec toţi oamenii confruntaţi cu această dramă.

„Am sărit în cap şi s-a rupt filmul"

Avea 18 ani când s-a întâmplat. Încă o zi de vacanţă la gârlă, cu băieţii, în satul de lângă Bucureşti al bunicilor, Dragomireşti. "Am sărit în cap, ca de atâtea ori până atunci. Dar am nimerit un bolovan. Mi s-a tăiat filmul."

S-a trezit în spital, cu o veste care a căzut ca un trăsnet. Leziunea se produsese în regiunea cervicală, astfel că nu doar picioarele i-au fost afectate, dar şi mâinile. Din acel moment a început lupta cu viaţa. A fost nevoit să abandoneze cursurile de la Institutul Agronomic unde se înscrisese. Nu se putea deplasa până la facultate decât în cărucior cu rotile şi nici nu putea să dea ochii cu colegii lui.

Atunci a apărut în viaţa lui, odată cu perioada de recuperare, medicul Anca Mihăiescu, kinetoterapeut la Spitalul Bagdasar Arseni. I-a stat alături în perioada cea mai neagră, când se certa cu Dumnezeu pentru turnura destinului său, când nu voia să meargă mai departe. "Mi-a împrumutat din tăria ei de caracter şi voinţa de a lupta cu viaţa. A vorbit cu mine, m-a ascultat, m-a încurajat. Era nu doar doctorul, ci şi psihologul meu."

Darul ascultării

Lucian a câştigat maratonul anual de înot de la Braşov

Mai departe, lucrurile au început să se aşeze prin alţi şi alţi oameni trimişi de Dumnezeu, spune Lucian, împăcat încă de atunci cu divinitatea. Neurochirurgul Florin Exergian l-a luat să lucreze pe secţia sa, în cadrul unei Fundaţii şi i-a dat o ocupaţie. Tot el l-a încurajat cu ideea că poate conduce o maşină adaptată, cu comenzi manuale. Se deschideau zorii unui orizont în care se simţea nu doar util, dar şi valorizat. Începuse să se deschidă, faţă de prieteni, faţă de oamenii din jur.

Se întâmpla ceva plăcut: oamenii veneau la el cu bucurie şi îi căutau compania, pentru că, avea să descopere Lucian în curând, avea un dar foarte preţios: ştia să asculte. Nelinişti, greutăţi şi stresuri din viaţa de zi cu zi ale altora, toate se izbeau de liniştea lui şi se topeau ca sub o baghetă magică, în momentele de empatie pe care le împărtăşeau. Aşa a înţeles Lucian sensul vieţii lui: avea să devină psihoterapeut.

Citise multă psihologie în anii de după accident. Ca să se înţeleagă mai bine, ca să se ajute singur. Îşi nota într-un jurnal toate stările emoţionale prin care trecea, în fiecare zi, dar mai ales vorbea despre ele cu cei din familie sau cu prieteni.

Devenise propriul său doctor. "Mă străduiam să-mi înăbuş gândurile depresive, cum că nu voi avea niciodată un loc de muncă sau că nu voi avea niciodată o relaţie cu o femeie. Mă analizam şi apoi le înlocuiam cu gânduri pozitive. Mi-am schimbat percepţia şi, odată cu asta, lucrurile bune au început să vină."

„Căldura ei mă luminează"

Alături de Jeffrey Kotller, psiholog recunoscut la nivel mondial, cu care Lucian s-a împrietenit

După opt ani de la ziua accidentului, Lucian intră la Facultatea de Psihologie. Absolvirea coincide cu promulgarea unei noi legi, conform căreia fiecare instituţie de învăţământ trebuie să aibă propriul psiholog. Astfel se iveşte oportunitatea unui loc de muncă, la cabinetul de consiliere al liceului din satul bunicilor lui, acolo unde se întâmplase totul. Între timp pune bazele unui proiect pentru copiii şi tinerii cu handicap şi integrarea lor socială. Asociaţia umanitară "Împreună 2002" a strâns laolaltă voluntari tineri care să petreacă timp cu persoane cu handicap locomotor.

"Am atras elevi în acţiunile noastre, care i-au scos din casă pe mulţi care nu mai ieşiseră din apartamentul lor de bloc cu anii. Am mers împreună cu ei la spectacole de teatru, operă, concerte. În 2006 am organizat chiar excursii la mănăstirile din nordul Moldovei sau în Deltă."

Se implică în diverse alte proiecte de ajutorare a persoanelor cu handicap şi viaţa îi face un dar minunat: dragostea. La masterul de "Psihoterapii Cognitiv-Comportamentale" pe care îl urmează la Universitatea „Titu Maiorescu" o întâlneşte pe cea care avea să-i devină soţie. „Când ne-am întâlnit trecusem de mult de blocajele emoţionale ale neacceptării dizabilităţii. Acum, ea este parte din viaţa normală pe care o duc. Veselia, căldura şi umorul ei mă luminează."

"Mă străduiam să-mi înăbuş gândurile depresive. Mă analizam şi apoi le înlocuiam cu gânduri pozitive."
Lucian Negoiţă
psihoterapeut

O mână de ajutor

Lucian (primul din stânga), alături de elevi voluntari

Lucian consiliază voluntar tineri din spitale care sunt la începutul confruntării cu diagnosticul Peste ani, băiatul deznădăjduit care fusese odată, se întoarce la Spitalul Bagdasar Arseni, acolo unde făcuse recuperarea, ca să ajute.

"M-am reîntors ca psiholog pe secţiile unde profesorul Exergian şi Anca Mihăescu fac aceeaşi muncă extraordinară şi acum. Mă duceam acolo în timpul verii, când intrau elevii liceului unde lucram în vacanţă. Am făcut asta voluntar, simţeam că vreau să ajut pentru că ştiam cât e de greu. Procesul de adaptare la noua existenţă este unul lung, anevoios şi te solicită enorm din punct de vedere emoţional."

Pe mulţi dintre tinerii cu care a petrecut timp acolo, în discuţii şi încurajări, i-a inclus în programe realizate împreună cu Fundaţia Motivation: stagii de instruire pentru o viaţă independentă, tabere, seminarii. Lucian colaborează şi acum cu ONG-ul Motivation, care dezvoltă proiecte pentru sprijinul reintegrării socio-profesionale a persoanelor cu handicap locomotor. Continuă să consilieze tineri cu traumatisme vertebro-medulare, dar şi pe familiile acestora.

Anul acesta, Lucian şi soţia lui au înfiinţat o clinică de psihoterapie, Centrul Psihoarmonie, unde persoanele cu handicap primesc consiliere gratuită. Există de asemeni servicii de terapie de cuplu, de familie, de dezvoltare personală. 

Chiar dacă statutul unei persoane cu handicap în România este unul delicat, Lucian este unul dintre promotorii modificării acestei
perspective. "Mai avem mult de parcurs până să putem spune că o persoană cu dizabilităţi duce o viaţă normală aici. Locurile de parcare nu sunt respectate, căile de acces pentru persoanele în scaun rulant sunt prea puţine, trotuarul nu are rampe speciale, nu există toalete adaptate. Eu dacă sunt pe drum, în maşină să spunem, şi vreau să ajung la baie, trebuie să găsesc un McDonalds. Dacă nu e, ghinion. Lifturile ori nu există - ceea ce duce la blocarea persoanelor cu handicap în casă - ori nu permit accesul cu scaun rulant. Noi avem o legislaţie foarte bună din punctul acesta de vedere. Mai trebuie doar să fie pusă în practică." Dar Lucian este optimist. El ştie să facă bine un lucru: să construiască.

"Am făcut asta voluntar, simţeam că vreau să ajut pentru că ştiam cât e de greu. Procesul de adaptare la noua existenţă este unul lung, anevoios şi te solicită enorm din punct de vedere emoţional."
Lucian Negoiţă
psihoterapeut