Povestea unui tânăr ale cărui şanse de supravieţuire scad din cauza sistemului medical din România

adevarul

Publicat: 14.11.2010 10:28

Ultima actualizare: 08.08.2022 19:14

Când totul se năruie în jurul nostru, speranţa e singura care ne rămâne, e ultima scânteie care se stinge. Sperăm la un trai mai bun, la o iubire măreaţă, la un job mai bine plătit, sperăm să avem ceea ce ne lipseşte.

Claudiu speră să aibă noroc. Pentru că atunci când tu faci tot ceea ce depinde de tine, însă asta nu este suficient, te rogi să ai noroc. Claudiu este un tânăr de 30 de ani, din Constanţa, care de la vârsta majoratului se luptă să rămână în viaţă.

„De fiecare dată am luat lucrurile aşa cum au fost şi am încercat să fac totul pentru a le rezolva. Niciodată nu m-am gândit că pot să mor, chiar dacă asta s-ar fi putut întâmpla de multe ori. Nici acum nu mă gandesc la asta şi nu îmi pierd speranţa: dau tot ce pot din mine ca să fie bine, doar că aici intervine norocul”, mi-a spus Claudiu.

Totul a început în 1998, cu o banală umflătură deasupra genunchiului stâng, pe care Claudiu a luat-o drept o întindere musculară. Când durerile au devenit însă din ce în ce mai insuportabile, părinţii l-au dus la spital. A fost internat cu diagnosticul de cancer osos – osteosarcom, iar de atunci a început bătălia pentru supravieţuire.

„Şeful de clinică de la Institutul Fundeni ne-a spus că şanse de supravieţuire sunt, dar că trebuie să-i amputăm piciorul stâng. Singura posibilitate de a-i salva piciorul era să mergem în străinătate”, îşi aminteşte domnul Ioan, tatăl lui Claudiu.

Au ajuns în Franţa, unde lui Claudiu i-a fost montată o proteză de genunchi. La un an de la operaţie însă, cancerul a recidivat. A urmat o nouă operaţie, în urma căreia i-a fost modificat tot ansamblul de protezare, şi un nou tratament cu chimioterapie. Cancerul a recidivat însă din nou. „Acum, pe piciorul stâng are trei operaţii, mersul nu mai e acelaşi, dar măcar l-am salvat. Din 2006 nu a mai avut nicio problemă. Medicii ne-au spus că dacă în cinci ani de zile cancerul nu mai recidivează, îl putem considera vindecat complet”, a spus domnul Ioan.

Tratamentul agresiv cu chimioterapie a dus la apariţia leucemiei

În urmă cu trei luni, Claudiu prezenta simptomele unei anemii, iar analizele au indicat un diagnostic de leucemie acută mieloblastică secundară. Fiind bolnav de trei ori de cancer, tratamentul cu chimioterapie, pe care l-a urmat timp de circa trei ani, a fost extrem de agresiv, ceea ce a condus la instalarea leucemiei.

„În momentul în care am terminat tratamentul pentru cancer, doctorii de acolo nu mai ştiau pe nimeni care să fi rezistat la atâta chimioterapie, pentru că fiecare recidivă scădea şansele de vindecare şi făcea tratamentul şi mai dificil. Toţi prietenii şi cunoscuţii cred că pot învinge şi a patra oară, chiar şi eu cred asta, dar e greu în România”, spune Claudiu.

Lacunele sistemului medical din România nu mai reprezintă o noutate pentru nimeni, însă atunci când ai posibilitatea să fii tratat aşa cum se cuvine, aceste lipsuri devin şi mai evidente. Claudiu a avut şansa de a fi tratat de cancer într-un spital din Paris, iar acum, internat fiind la Spitalul Universitar din Capitală, înţelege cât de mult îi sunt afectate şansele de supravieţuire.

„Dacă nu aş fi fost în Franţa aş fi crezut că aşa e normal să fie în spitale, dar când vezi ce diferenţă este la absolut fiecare lucru, începi să-ţi dai seama că şi şansele de vindecare sunt pe măsură. În Franţa eram un străin şi am avut drepturi ca şi un francez, drepturi pe care nu o să le am în ţara mea niciodată. Acolo mi s-a dat o casă, acolo tot tratamentul era gratuit, controalele erau gratuite şi beneficiam de un ajutor lunar în bani destul de substanţial.

Aici plăteşti asigurarea de sănătate degeaba. Când vii în spital, tot tu trebuie să-ţi cumperi o parte din necesităţi, pentru că nu au bani spitalele. Aici îţi cumperi unele medicamente, îţi plăteşti unele analize cele mai scumpe, eşti trimis singur cu analizele în mână la nu ştiu ce spital sau laborator...lucruri care, în mod normal, o dată intrat în spital, nu ar trebui să depindă de tine”, povesteşte Claudiu.

Lacunele sistemului medical din România

Cel mai mult însă, îl afectează lipsa unei camere sterile sută la sută, unde pacienţii sunt protejaţi de eventualele infecţii.

„În Franţa, când intram în aplazie, adică atunci când scade sistemul imunitar aproape de zero, mă izolau în camera de aplazie, care era o cameră sterilă, cu filtrarea continuă a aerului şi cu norme foarte stricte de igienă. Asistenţii şi vizitatorii intrau doar după ce se dezinfectau din cap până în picioare şi nu intrau decât cu costume speciale pe ei. Tot ce intra în acea cameră era sterilizat înainte, deoarece şi cel mai mic microb, care pentru o persoană sănătoasă nu înseamnă nimic, pentru noi poate fi fatal în aplazie.

La spitalul Universitar stăm trei persoane în salon, în cel mai fericit caz, intră vizitatorii neechipaţi, se deschid geamuri, se mătură şi se ridică praful în timp ce eşti în aplazie. În România nu ai ce face decât să te rogi să ai noroc să nu iei vreun virus, stafilococ sau orice altceva. Asta înseamnă aplazia în România şi, de cele mai multe ori, ăsta este şi principalul motiv de deces în timpul tratamentului. Încercăm şi noi singuri să ne protejăm cum putem pe timpul aplaziei, cu măşti şi să ne dezinfectăm pe mâini cât mai des, dar doar atât putem face. Restul depinde de norocul fiecăruia.

În România, camere de aplazie există pentru perioada de după transplant, care e foarte importantă. Dar de ce nu s-au putut face şi pentru perioada de tratament?”, se frământă Claudiu.

El realizează că nu are ce le reproşa medicilor, pentru că ei sunt nevoiţi să se descurce cu resursele pe care le au. De altfel, conştienţi fiind de riscul la care este expus Claudiu, chiar medicii l-au sfătuit să meargă să se trateze în străinătate.

„Având în vedere condiţiile care sunt aici şi riscurile la care se expune, noi am prefera să mergem tot în Franţa, la medicul care s-a mai ocupat de el, mai ales că măduva lui e obosită şi are nevoie de transplant. În mod normal, aici ar trebui să beneficieze de asigurarea de sănătate sută la sută, dar de când am intrat, m-au trimis să iau glucoză că spitalul nu are, precum şi alte medicamente. Mi s-a spus să merg la Victor Babeş cu proba de biopsie şi să plătesc 750 de lei că spitalul nu are posibilitate. Văd că încă nu ne-au trimis cu citostaticele, deşi înainte ne-au spus să ne pregătim să ni le procurăm singuri. Nu aş vrea să mă plâng pentru că medicii fac tot ce pot, cu condiţiile pe care le au. Nu ne aşteptăm la mai mult”, mi-a mai spus domnul Ioan.

Ceea ce speră Claudiu este să poată ajunge din nou în Franţa, la medicii care s-au ocupat de el şi în perioada în care a fost bolnav de cancer. Atunci a reuşit să strângă cei 80.000 de franci necesari operaţiei, prin intermediul a două fundaţii, dar şi cu ajutorul prietenilor şi al cunoştinţelor. Ulterior, a reuşit să obţină acte şi, pe baza lor, o asigurare specială de sănătate, aşa că a doua şi a treia oară când a revenit cancerul, tratamentul a fost gratuit.

Acum însă, Claudiu are nevoie de ajutor financiar pentru a primi îngrijiri adecvate situaţiei sale şi pentru a beneficia de un transplant de măduvă, după tratamentul cu citostatice pe care-l urmează în prezent, la spitalul Universitar. „Tratamentul poate dura cam un an, dar totul depinde de organism...cum se reface, cum răspunde la tratament şi de complicaţiile care sper să nu apară.

Transplant trebuie să fac la sfârşitul tratamentului, dacă totul e în regulă şi ajung până acolo. În România transplantul nu se face decât cu donator compatibil 100% şi nu e cazul meu. De aceea trebuie făcut în afară: acolo există o bancă europeană de donatori, foarte bine pusă la punct, şi în momentul în care clinica primeşte banii, tot ei se ocupă şi de găsirea donatorului”, a mai declarat Claudiu, pentru adevărul.ro.

Întrebat ce i-a dat putere în lupta împotriva cancerului, Claudiu ne-a spus: „Părinţii şi prietenii mei au fost cei care m-au motivat întotdeauna. Am avut momente în care am vrut să renunţ la luptă, dar am continuat pentru ei, pentru că nu voiam să le fac rău. Am nişte părinţi care au dat totul şi au făcut imposibilul pentru mine de când m-am născut, fără să se gândească o clipă la ei şi neglijându-se pe ei ca să îmi fie mereu bine”.