Pe frontul din Coreea au fost şi români!

În anii ’50, într-o perioadă în care România reinventa istoria şi lega noi prietenii diplomatice sub „drapelul“ roşu al secerei şi al ciocanului, 220 de voluntari, organizaţi în şapte echipe de medici şi surori medicale, părăseau ţara pentru a îngriji, la aproape 17.000 de kilometri distanţă, cicatricile unui război absurd: cel dintre Republica Populară Democrată Coreea şi Coreea de Sud.

Ioana Cruceanu (86 de ani) şi Elena Zeleniuc (77 de ani) sunt doar două dintre eroinele anonime care au şters lacrimile şi au tratat rănile soldaţilor nord-coreeni într-un conflict care nu s-a încheiat niciodată.

Pentru sacrificiul şi dăruirea lor, cele două surori medicale au fost decorate cu „Florence Nightingale", cea mai înaltă distincţie ce poate fi acordată de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii de la Geneva, au primit distincţii chiar de la „preşedintele etern" Kim Ir Sen şi au fost medaliate şi în România comunistă.

Cea mai valoroasă recunoaştere a muncii lor rămâne însă fiecare „mulţumesc" spus într-o limbă străină şi care nu avea nevoie de nicio traducere.

După jumătate de secol de istorie care nu a adus prea multe schimbări, Ioana Cruceanu şi Elena Zeleniuc îşi amintesc dramele zguduitoare ale peninsulei coreene, exact aşa cum s-au văzut ele din spatele frontului. Citiţi în numărul din luna februarie al revistei „Historia" câteva crâmpeie din memoria vastă a unui război prea sinistru ca să nu fie real.