Paul Dicu, cel mai norocos dintre maratonişti

Paul Dicu a reprezentat România la ediţia din acest an a „Maratonului Nisipurilor“, cea mai dură cursă din lume. După 243 de kilometri prin deşert a trecut linia de sosire ajungând la întâlnirea cu el însuşi. Aceasta este istoria unui om care s-a luptat cu toţi demonii din pivniţele sufletului său. E o istorie personală, dar care s-ar putea, totuşi, să ne folosească. 

„Adevărul”: Paul, unde o să te opreşti?

Paul Dicu: Nu vreau să mă opresc! Vreau să mai alerg şi la anul la „Marathon des Sables”. Chiar înainte de a pleca, am fost la un medic, fiindcă am un chist la un genunchi. Şi tipul a rămas marcat. E un băiat destupat, zice: Păi, bă, tu ştii că trebuie să te opreşti la un moment dat?! Da, mă, dar nu ştiu când. Mi se pare că e cam devreme. Mă simt extrem de bine în pielea mea şi îmi ajunge pielea mea.

Eşti fericit?

Băi, ar trebui să zic că da. Tot ce pot să spun sigur e că sunt cel mai norocos om din lume. Mi-a ieşit cam tot ce am vrut să fac. Ştii cum era când mai aveam cinci zile şi nu aveam bani de înscriere? Vreau să le mulţumesc tuturor celor care au stat în spatele meu. O să-i scriu fiecăruia şi o să-i mulţumesc, pentru că măcar atât pot face. Mi-au trimis bani oameni necunoscuţi, mi-au trimis gânduri. Dacă i-aş întâlni, o, Doamne, i-aş pupa pe fiecare în parte.

Chiar aşa?

Da, mă, numai aşa s-au întâmplat toate. Mie îmi ies toate pe ultimii centimetri. Dar nici nu mai ştiu câte refuzuri am avut, dar fac parte din regulile jocului. Cineva care mi-a promis că mă ajută cu echipamentul... Ce să mai, una, peste alta, am cumpărat echipamentul cu două zile înainte să plec. Cine mi-a promis nu mi-a mai răspuns la telefon. Am avut un semimaraton la sfârşitul lui ianuarie şi de atunci – nimic. Nu ştiu ce să spun că s-ar fi întâmplat. Or fi avut oamenii motivele lor. Am încheiat o convenţie şi consider că nu mai merge. Trebuia rodat două săptămâni, să ştiu ce îmi face rucsacul, ce îmi face aia. Îţi dai seama...

Mai erau alţii ca tine, care improvizaseră?

Omule, asta nu e o plimbare în parc. Ţi-am zis, m-a iubit Bărbosul. Primii două-trei sute erau cei profi, de ăştia de care nu te poţi atinge. Te uitai la două chestii, la echipamentul pe care îl aveau şi la gambe. Ce rucsac are, cum e îmbrăcat şi ce gambe are. Gata!

Alergau şi cu picioarele, nu doar cu inima!

Cum altfel? La un moment dat, inima te lasă. Nu ai ce să faci. Sunt oameni excepţionali acolo. Am avut surpriza să văd şi oameni la 60 de ani. E mai mult decât o cursă de alergare, e autosuficienţă alimentară, energetică, şi aşa mai departe. La sfârşit, cursa asta construieşte ceva. Lucrurile se întâmplă aşa: tu eşti dezghiocat, dezmembrat, făcut bucăţi şi la sfârşit, dacă ai noroc, renaşti, te recompui. Sunt câţiva care vin acolo pentru puncte şi pentru locuri în clasamente, dar ceilalţi se bat doar cu ei. Nici nu contează tu ce loc ai, pur şi simplu e treaba ta cu tine, punct.

Ce contează cel mai mult într-o astfel de cursă?

Problema nu este să alergi toţi cei 243 de kilometri, ci să nu te opreşti. Am văzut oameni care au trecut finish-ul pe coate şi pe genunchi. Au căzut, nu îi mai ascultau picioarele. Am încheiat discuţia.

Ai trecut de toţi kilometrii ăştia. Te simţi special, cum te simţi?

Nu semăn cu Bianca Drăguşanu şi nici nu-mi doresc. Nu vreau să fiu o ştire. Nu eu sunt special, fără ceilalţi nu făceam nimic. Fiindcă ei, prietenii mei, cunoscuţi şi necunoscuţi, m-au trimis acolo  - e meritul lor.

Fiecare dintre ei ar fi vrut să fie acolo!

Da, dar s-a întâmplat să fiu eu. Era datoria mea să termin, faţă de ei. Dacă eu nu terminam, ei nu ar fi terminat. Chiar glumeau cu mine: Bă, vrem să facem un maraton în Sahara, nu vrei să te duci tu?

Întâlnirea cu toţi demonii

Ţi-a fost frică?

Cum să nu îmi fie?! Eram cu două nopţi, aveam tot echipamentul pe jos. Am luat amnarul să îl probez şi în secunda în care a apărut scânteia, m-am căcat pe mine de frică. Vorba Valeriei Răcilă, fosta noastră campioană: La maratoane se şi moare. În 2007, la „Marathon des Sables” au murit doi. Acolo sunt oameni trimişi în spital în fiecare zi. Directorul cursei, înainte de start ,ne spunea – Au fost atâţia răniţi, atâtea abandonuri. Deci, înţelegi că dacă nu ţi-e frică, or eşti prost, or eşti inconştient. Frica te ţine pe picioare. Te ţine alert.

Şi eu m-am oprit în prima zi am luat-o cam tare de la start. Entuziasm, adrenalină, ştii cum e. 

Nu ştiu cum e.
Mi-a stat inima, nu mi-a mai dat plămânul gaz! Începusem tare. Apoi, stăteam ca prostul: Bă, e prima zi, chiar atât de nepreăgătit sunt? A fost un moment de cumpănă, în care m-am îndoit de mine. Şi atunci, ţi-e ruşine de tine, ţi-e ruşine faţă de toţi. În prima zi, dă-o încolo de treabă! Uşor-uşor, mi-am revenit. Al doilea moment a fost tura aia de 82 de kilometri. Acolo te întâlneşti cu toţi demonii din tine.

Care e cel mai mare demon din tine?

(Ezită) Cel mai mare demon e teama de a nu putea să construiesc. E o racilă de la masterul meu de arte marţiale care are în spate 7.000 de vieţi în care a construit ceva. Vreau să las o urmă importantă. Poate e desuetă ideea asta.

Eşti căsătorit, ai copii?

Eh, nu pot fi chiar atât de norocos... Mai e timp. Sunt suficient de smintit să fac alte lucruri. Am avut relaţii cu femei extraordinare, dar e destul de inconfortabil să ştii că unul pleacă în Sahara şi te lasă cu copilul, eventual, acasă. Nu e tocmai OK nici pentru ele. Nu am familie, nu am copii, dar încerc, chiar încerc, să construiesc altceva.

Predai arte marţiale şi copiilor?

Da, am copii la arte marţiale. Copiii sunt extraordinari. Mă înţeleg foarte bine cu ei. După ceva vreme, vin taţii la mine: Ce i-ai făcut, mă, că e altceva, e mai ascultător. Asta mă chinuie - neputinţa de a construi, de a face lucruri. Sigur că nu toată lumea mă iubeşte.

De ce?

Păi, unii au spus că ăsta e orgoliu, că vreau să atrag atenţia asupra mea. Ăsta vrea să facă vacanţe pe banii altora, spuneau. Cum să-i explici unuia din ăştia? S-a întâmplat prin voia Bărbosului să fiu eu de data asta acolo. Dar, băieţi, nu vă doresc să faceţi vacanţa acolo. Acolo oamenii mor!

O sabie se automodelează

Ce ai vrea să înveţe oamenii de la tine?

Nu sunt deloc un model.

Eşti un model de perseverenţă.

Poate doar un model de încăpăţânare. Mă, eu eram un fricos. Eram timid. Nici nu făcusem mare lucru cu viaţa mea şi, na, începi să îţi impui, de la un moment încolo – Bă, trebuie să fac şi eu ceva ca să îmi depăşesc diavolii ăştia. Ce să înveţe oamenii de la mine? Să nu renunţe! Să îşi urmeze visul chiar dacă există ceva acolo care le spune Mă, nu o să iasă. Şi atunci, eu spun că în ultimele momente apare resursa. Niciodată nu spui – sunt pregătit. Nu există un moment în care eşti 100% pregătit. Eu m-am trezit făcând asta. Nu pot altfel. Ce să fac? La un moment dat voiam să mă fac judecător, mi s-a părut că mi s-ar potrivi. Am dat de vreo două ori, am picat cu câteva puncte în minus, dar nu era drumul meu. E mai bine aşa. Din momentul în care am renunţat la ideea asta, au început să se descurce iţele. Bărbosul ştia mai bine decât mine. Şi au început să se lege toate.

Care e modelul tău?

Un luptător al Japoniei feudale, Miyamoto Musashi, unul dintre cei mai mari spadasini. El judeca tot şi pe oricine. După o viaţă absolut fascinantă, s-a trezit la 30 de ani şi a zis – Eu am omorât 20 de oameni şi nu am înţeles nimic. Cine sunt eu de fapt? Eu nu vreau să fiu o maşină de ucis şi, de atunci, tipul a început să se construiască. Cu câţiva ani înainte să moară a scris un tratat de sabie. Dacă ştii să citeşti printre rânduri, înţelegi că sabia aia eşti tu şi că singura chestie e automodelarea.

Când te-ai întâlnit cu el?

Am citit tratatul lui, prin `93-`94. Am rămas năuc, nu am înţeles nimic. În afară de explicaţiile tehnice, nu înţelegeam nimic. Păi bine, bă, dar asta e tot? După ce am mai crescut, am început să înţeleg. S-au mai limpezit din lucruri. Un alt model e masterul meu din Franţa care e fenomenal. Are 73 de ani, e mai viu decât 1.000 de oameni. În ultimii 50 de ani din viaţă, pe care i-a trăit mai mult prin Japonia decât la Paris, a construit cât noi nici nu visăm vreodată. Sunt modele în artele marţiale, în sport, dar sunt modele de umanitate, dacă vrei, modele de ce trebuie să faci, de străzile pe care trebuie să o iei.

Ce e viaţa

Dar ce faci atunci când se distruge tot ce ai construit?
O iei de la capăt! Cum ziceam şi mai devreme, pas după pas. Aveam un prost obicei până acum vreo zece ani. Mă văitam mult, înjuram în stânga şi în dreapta, şi, din cauza demonilor ăstora, nu mi-au ieşit mie treburile, până când am înţeles că singurul dobitoc sunt eu. Trebuie să fii împăcat cu conştiinţa ta că ai făcut tot ce ai putut. Asta e viaţa până la urmă. Pleci mai departe.

Chiar aşa: ce e viaţa?

O şansă să construieşti ceva, o şansă pentru fiecare. Nu tolerez oamenii care îşi bat joc de şansa asta.

Dar cei care au un dar pe care îl irosesc?

Mă, am avut un elev briliant. După vreo 10 ani de practică, îmi spune – Sensei, eu mă opresc aici. Păi, cum să te opreşti aici? Tocmai ce îşi luase primul dan din centura neagră. Mă, abia ai deschis uşa, abia acum începe realizarea ta. De ce să te opreşti? Mi-a spus că nu mai avea motivaţie. Nu ştiam ce să îi zic pentru că asta, motivaţia, ţinea numai de el. Centura neagră e o chestie care îţi ţine pantalonii. Valoarea ta nu stă într-o bucată de cârpă, stă în lucrurile pe care le faci, în oamenii pe care îi iubeşti!

Şi i-ai spus asta?

Da, dar degeaba. L-am întâlnit peste câţiva ani, era consumat, nu mai avea nimic frumos. Am avut nenumărate discuţii în care i-am spus. Şi eu eram să renunţ: Gata, mă, îmi bag piciorul! Sunt momente în care crezi că ai muncit suficient şi nu ai fost răsplătit. Dar întotdeauna se întâmplă ceva şi mă ia de urechi, mă ridică.

De ce spui că era consumat?

Se irosise în viaţă. Tot entuziasmul lui dinainte, toată frumuseţea lui, toată munca lui, toată dăruirea lui... Nu mai avea nimic. Devenise ca şi ceilalţi.

Tu cum te retragi din lumea asta, care e aşa cum e?

Mă, cu greu te extragi din lumea asta, dar şi cu mare uşurinţă. Uşor, pentru că ştii că nu eşti ca ei, şi atunci e uşor. Dar şi cu mare greutate, pentru că mulţi nu mă iubesc, spun că sunt doar un mare mincinos, mă vorbesc.

Te deranjează?

Nu te simţi bine când cineva spune despre tine că vrei să te duci la „Marathon des Sables” doar ca să scrie ziarele despre tine.

Şi vrei să scrie ziarele despre tine?

Repet: s-a întâmplat că am fost eu.

Eu cred că e falsă judecata aceasta. Dacă ai vrea momentul tău de glorie – te-ai face parlamentar, ai omorî pe cineva.
Da, omor şi devin celebru, mă dă la televizor. Şi nici nu îmi rup picioarele. Uite, o chestie de psihologie elementară: când viaţa lor, a ăstora de comentează pe net, se desfăşoară între coordonatele pizza rece, bere caldă, orice realizează altcineva îi face pe ei să se vadă aşa cum sunt – mici. Din necazul ăla al lor încep să lovească în alţii. Ce să aibă cu mine? Eu sunt un nimeni, sunt o umbră care îi arată pe ei aşa cum sunt!

„Noi avem studii superioare în văicăreli!”


Admiri Japonia.

Da, am o admiraţie faţă de Japonia, fiindcă ei chiar sunt o pasăre Phoenix. Uite ce s-a întâmplat acum. Pun pariu că nu durează mai mult de trei ani şi sunt ridicaţi. Ăştia sunt nişte extratereştri.

Întâmplare: ultimul care a trecut linia de sosire a fost un japonez care a venit după mine, după încă 12 ore. Făcea paşi de câte 30 de centimetri. Nu a renunţat, a trecut linia de sosire şi nici măcar nu a pus un genunchi jos. A fost un erou.

La un astfel de maraton, erou e, deci, cel care trece ultimul.

Da, fiindcă el s-a chinuit cel mai mult. Primii sunt ştiuţi, profesioniştii, e clar. Nu le contestăm munca, dar ultimul care extrage din el ultima urmă de resursă e demn de toată gloria. Noi aveam acolo şi asistenţă medicală. Era un cort destul de întins şi medicii treceau pe la picioarele fiecăruia şi începeau să taie. Patrick Bauer, organizatorul, zicea: Organizez cursa asta de 26 de ani şi nu încetez să mă minunez cum plătiţi mii de euro şi veniţi aici să suferiţi. Nu te duci să faci o excursie în Egipt, sub palmieri.

Cum a început cursa asta?

Simplu: 11 alergători marocani şi francezi care au zis: Hai, să alergăm prin deşert. Anul următor au fost 100, apoi 600 şi tot aşa.

Ai putea să trăieşti în deşert? E o luptă zilnică acolo.
Da, am o poveste de dragoste cu deşertul. Nu vreau să alerg la pol. În schimb, am povestea de dragoste cu deşertul.

De la Constanţa?

Nu vine de la Constanţa. Nisipul Constanţei nu are nimic. Constanţa, oraş pe care, de altfel, îl iubesc, cu puţine excepţii, e totuşi o mizerie. Deşertul, în schimb, te învaţă să fii umil şi să te uiţi mai mult în jos. Dacă te duci cu tupeu în deşert, ţi-o iei în secunda unu. Te dezghioacă, te chinuie! Apucături sublime, de altfel. Te învaţă să fii om şi nu poţi să nu îl iubeşti. Asta e, înjuri, dar ştii că de fapt nu e el de vină. El aşa e. Deşertul, de fapt, eşti tu. Toată cursa asta e o cursă cu tine.

Ce planuri ai?

Nu am niciun plan. Sunt încă în refacere, o să îmi aloc o perioadă de relaxare, fizic. Eu nu răcesc, nu sunt bolnav. Dar după 10 ani în care nu am ştiut ce e aia răceală, am răcit cu două săptămâni înainte. Încă un cui băgat în... Maratonisul Marian Chiriac mi-a zis: Zi mersi că nu ai răcit acolo. Mă, am să mă duc să alerg în deşert. Deşertul e femeia mea şi trebuie să mă întâlnesc cu ea periodic. La ea mă voi întoarce mereu! Niciodată nu s-au terminat experienţele, provocările. Am să plec încă o dată, cel puţin încă o dată.

Care era cel mai tânăr maratonist de acolo?

Un puşti de 16 ani, un francez. Venea cu taică-su.

Cu ce se ocupă maratoniştii aceia, când nu aleargă?
Cu de toate. Cei mai mulţi sunt amatori, ca şi noi. Oameni cu slujbe, cu familii, cu necazuri. Am alergat alături de un nevăzător. A făcut această cursă de 243 de kilometri. Ce frumos om! Cât curaj şi ce păcat că nu a putut să vadă pe unde a alergat! Nu era genul Vai sunt orb, vai, de ce eu? Noi avem studii superioare în văicăreli! El, ce-a zis? Nu am ochi, dar am piciore. Şi iată cum ajunge cu 15 clase peste noi.

„Ne-aş desfiinţa!”

Apropo, de Japonia, dacă se întâmpla în România ce s-a întâmplat acolo...
Taci! Nici nu vreau să mă gândesc la cum ar fi fost dacă se întâmpla aici. Eu, dacă aş putea, ne-aş desfiinţa. Aş face ceva să ne dezinventeze, să ne dea un restart. E incredibil ce se întâmplă aici! Din punct de vedere moral, spiritual. În Franţa, pe aeroport, când am ieşit, pe toţi cei care aveam tricouri cu „Marathon des Sables” ne aplaudau. Şi când am ajuns în România, lumea se uita la mine ciudat, cu dezgust – priviri jegoase. Apropo, la staţia de metrou Unirii – eram cu prietena mea, şi îi spun Fii atentă, se uită lumea de parcă am făcut ceva rău!.

Nici nu e populară cursa la noi.

Nu e, dar să vezi ce? Trece un negru pe lângă noi, cântând. Tipul era fotograf, Negrul mă vede: Ai alergat? Formidabil! Şi începe să mă pozeze. Ne-am luat adrese, tot. Uite diferenţă. Dar am în jurul meu, din păcate, oameni care spun Lasă, bă, la sapă nu s-ar putea duce? Bă, şi asta e un fel de sapă.

Te-ai gândit să pleci vreodată?

Am navigat vreo 10 ani, am văzut ceva din lume şi eram convins că aici, în ţara noastră, trebuie să facem, că dacă şi noi ne văităm... Până prin `95-`96 am fost pe mare. Navigatorii au nostalgia deşertului. Cei mai mulţi dintre navigatori sunt nişte romantici. Şi aşa am fost şi eu. M-am întors crezând că eu trebuie să construiesc aici. Gândeam aşa: Care e diferenţa dintre mine şi ăla care fură, care nu face nimic? Dar sunt momente în care mi se pare că poate ar fi mai bine să construiesc din altă parte.

Ai ajuns la capătul speranţei?

Încă mai sper, dar rămâne şi o deznădejde. De fapt, poate că ăilalţi nu au nevoie. Îmi spun, uneori Nu eşti, mă, un special, dacă ăştia doar asta vor, să stea cu berica la nas, de ce să ridici omul de la berica lui, dacă aşa se simte bine. Eu sunt pe strada mea şi atât. Cine ştie ce idee genială o să-i vină ăluia care stă acum la berică. Nu se ştie.

România noastră

La Revoluţie erai îmbarcat?

Da, eram pe o navă care era în portul Agigea. Aveam 20 de ani. Credeam.

Mai crezi?

Noi suntem cei care facem. Când vezi câte un Severin care... De câte ori plec afară, mă simt jenat, chiar dacă am fost mândru să trec cu steagul. Anul ăsta nu mai voiam să trec cu steagul, fiindcă niciuna dintre autorităţi nu m-a ajutat.

Nici de acum înainte nu te vor ajuta.

Da, dar nici nu vreau să îi văd pe lângă mine acum să mă felicite. Rămâneţi acolo unde aţi stat! Aşa mi se pare corect. Vă mulţumesc că nu aţi crezut în mine, în felul acesta am ştiut şi eu să discern. Tot Sam m-a salvat, când mi-a zis: Bă, steagul nu e al lui Băsescu, al lui Năstase, al lui Severin. Omule, steagul acesta nu este al lor, este al României noastre. E al nostru. E România noastră, tu pentru noi alergi!. Îţi jur, eram disperat, eram gata să alerg pentru Zanzibar, pentru Burkina Faso, pentru Tanzania! Dar mi-am dat seama că am o datorie faţă de prietenii mei şi faţă de România noastră Ce să zic? Ce spun eu acum... chiar aşa simt. Nu aş putea inventa lucrurile astea. Gabriel Laczko, român şi el, a alergat pentru Elveţia. Locuieşte acolo de douăzeci de ani. Îl mai încurajam când zicea că nu mai poate nici el: Gabi, uite, noi suntem la start, ăia au plecat cu elicopterul. Eşti tentat să spui „Au!, Au!”. „Au!” e parte a jocului. De-aia te-ai dus acolo. Am avut în cortul meu doi austrieci, din care unul dintre ei fusese campion, cel de-al doilea făcuse MDS-ul de patru ori, şi au abandonat. Şi cum să nu plângi şi să nu îi mulţumeşti Bărbosului?

Şi Bărbosul ce zice? Aţi vorbit?

Cred că a fost mulţumit, dacă m-a lăsat să termin. Datorită lui s-a întâmplat tot.

„Povestea lui Paul e pentru ca toată lumea să zică: Bă, pot şi eu! Discuţi cu el şi vezi că e tot om”

Marius „Sam” Negrea
prietenul lui Paul Dicu