Ora de dans

La 26 de ani, Alexandra Vlad e antrenor şi arbitru internaţional de dans sportiv, are propriul club de dans şi mai bine de o sută de elevi Matei se plimbă ţanţoş pe coridor. Şi-a

La 26 de ani, Alexandra Vlad e antrenor şi arbitru internaţional de dans sportiv, are propriul club de dans şi mai bine de o sută de elevi

Matei se plimbă ţanţoş pe coridor. Şi-a îmbrăcat costumul, o aşteaptă pe doamna profesoară şi aruncă replici îndrăzneţe, cu-o figură ghiduşă: "Nu am parteneră şi nici nu îmi trebuie! Dansez singur!". În curând, sala de dans din incinta Şcolii nr. 172 din Capitală se umple de prichindei. Alexandra Vlad îi mângâie cu privirea. Ea e "doamna profesoară". Fostă campioană naţională la dans sportiv, a spus adio competiţiilor după ce şi-a rupt ligamentele la schi. Nu-şi putea abandona cu totul pasiunea, aşa că şi-a deschis un club de dans şi creşte astăzi viitori campioni.

Până-n 2000, Alexandra Stănilă - astăzi Vlad, după căsătorie - câştigase deja numeroase concursuri şi se pregătea să ţintească şi mai sus: campioană naţională în 1998 şi 1999 (categoria 16-18 ani), câştigătoare a mai multor Cupe ale României, vicecampioană naţională în 2000 (categoria Adulţi), finalistă a mai multor concursuri internaţionale de dans sportiv.

În 2000 s-a produs însă drama: ruptură la ligamentele încrucişate. "A fost o tragedie. Sfârşitul carierei mele de sportiv. Am crezut că am făcut o întindere, după un accident la schi, dar la campionatul naţional, la ultimul dans, la ultima diagonală, m-am rupt de tot". Îi pare rău şi-acum. Se vede în privirea ei. A avut însă puterea să meargă mai departe şi şi-a deschis, în 2001, propriul club de dans sportiv, Alessia Dance, afiliat Federaţiei Române de Dans Sportiv.

Profesoară pentru 120 de copii

A început cu o grupă de 30 de copii şi astăzi, la 26 de ani şi un pic, antrenoarea şi arbitra naţională Alexandra Vlad are de patru ori mai mulţi: 80 de începători, pe care îi învaţă paşii de dans la două şcoli din Bucureşti, şi 20 de perechi "de performanţă", pe care le pregăteşte pentru competiţii. Cei mici sunt "pepiniera", din care, după un an, îi va alege pe cei care promit. Îi urmăreşte îndeaproape pe micuţi: "Ca să pot să fac o selecţie bună, am nevoie de multe grupe, la mai multe şcoli. Nu-i chiar aşa de simplu. Copiii vin şi pleacă. Încep anul cu unii şi termin cu alţii".

"Nu vin suficienţi băieţi"

În sala de dans, prichindeii repetă sârguincios paşii: "1, 2, 3, cha-cha-cha..." Andrei, un băieţel blond şi slăbuţ, mută picioruşele de colo-colo cu o graţie pe care n-ai cum s-o ignori. "Are talent, le-am spus părinţilor de la început. Pe unii îi vezi de la prima oră, la alţii trebuie să ai răbdare, se deschid pe parcurs. Oricum, din 60 de copii, 2-3 maximum sunt foarte talentaţi şi pot să ajungă foarte sus".

Dacă arunci o privire în sală, observi că-s mai multe fetiţe. Alexandra ghiceşte întrebarea: "Părinţii cred, în mod eronat, că dansul e numai pentru fete. În timp, îşi dau seama că nu-i aşa şi-ncep să înţeleagă beneficiile. Acesta e printre singurele sporturi în pereche, alături de patinajul artistic, şi-i învaţă pe copii de mici să facă un parteneriat, să lucreze împreună. Toate aceste lucruri o să-i ajute în viaţă. Dar dacă nu am băieţi suficienţi, eu nu pot să fac perechi.

Ca să formez o pereche, trebuie să-i potrivesc şi ca vârstă, şi ca înălţime, şi ca nivel de pregătire, iar fetele trebuie să aibă răbdare, din motivul ăsta, până găsim partenerul potrivit". Ca să-şi alcătuiască grupele de copii, Alexandra a trebuit să fie ajutată: "Cu sprijinul directorului şcolii şi al profesorilor, am mers şi-am anunţat că se fac cursuri de dans sportiv. Părinţilor le-am spus că dansul sportiv o să le formeze celor mici o ţinută frumoasă, că o să le dezvolte corpul armonios, că mai cu seamă pe copiii timizi o să-i ajute să socializeze, o să lea dea încredere în ei".

Asta nu înseamnă însă că Alexandrei i-a fost foarte uşor să-i convingă pe părinţi: "Problema majoră e cu timpul. Copilul trebuie adus de cineva la oră, trebuie luat înapoi... Dar au fost şi părinţi care mi-au zis că de ce să vină copiii, că nu poţi să scoţi bani din dans sportiv, că nu poţi să faci o carieră. În plus, foarte mulţi sunt speriaţi de costuri, or, la început, dansul sportiv nu costă foarte mult".

Costuri iniţiale mici

Concret, cursul Alexandrei se întinde pe toată durata anului şcolar şi fiecare elev plăteşte o cotizaţie lunară de 60 RON, care acoperă opt şedinţe de pregătire pe lună. Ar mai fi rochiţa, costumul de dans - în jur de 100 RON - şi pantofiorii speciali - 100 RON. Atât, deocamdată. "Sumele cresc atunci când faci performanţă, când mergi la competiţii. Ultima mea rochie de concurs a costat, de pildă, 1.000 de euro".

Vals, slow-fox, cha-cha-cha...

Pe băncuţa din faţa sălii de dans, doldora de părinţi care-şi aşteaptă copiii să termine "zbenguiala", se aşază şi-o bunicuţă, c-un ţânc de vreo trei anişori: "Am auzit că se face dans şi lui îi place să danseze prin casă...". Bunica află însă un amănunt important: cel mic trebuie să aibă minimum şase ani ca să poată veni la cursuri. "Trebuie să ştie care-i stânga, care-i dreapta, să ştie să numere, să se coordoneze". La finalul orei, Alexandra le prezintă micilor dansatori şi o pereche adevărată: Yasmine Stuparu şi Ştefan Nedelcu. "Aşa o să dansaţi şi voi când o să fiţi mai mari".

O mulţime de ochişori miraţi îi fixează pe cei doi când dansează samba. Yasmine are 11 ani şi gropiţe în obraji, Ştefan are tot 11, gene lungi şi ochi albaştri. Dansează împreună de doi ani şi sunt în clasa valorică E, adică ştiu deja şase dansuri.

Că veni vorba de asta, atunci când spui dans sportiv, trebuie să te gândeşti la două secţiuni: dansuri standard (vals lent, tango, vals vienez, slow-fox, quick-step) şi dansuri latino-americane (samba, rumba, cha-cha-cha, passo-doble, jive). Cel mai simplu dans e cha-cha-cha, iar cel mai dificil e slow-fox, "necesită o tehnică a picioarelor foarte elaborată, trebuie să dai senzaţia că pluteşti ca pe luciul lacului".