Mărirea şi decăderea lui Gigi Melody

Talentatul muzicant a învăţat meserie de la celebrii virtuozi ai vremii - Mieluţă Surdu, Fărâmiţă Lambru şi Ilie Udilă. Celebrul lăutar acordeonist al restaurantelor bucureştene de altădată, Pescarul sau Moara Măriei, rememorează trecutele vremuri de boemie şi huzur. Acum e boală şi criză.

Când s-a născut a deschis ochii pe vioara atârnată de tatăl său în cui. Intrase cu drepturi depline în familia Bob Stănescu, cu tradiţie lăutărească din tată în fiu de câteva generaţii bune. De prin părţile Călăraşului se trăgea neamul lui, zonă ce avea să dea mari nume ale lăutăriei, precum Constantin Mirea - violinist, Mitică Ciuciu - ţambal, şi Nicolae Bob Stănescu, cunoscut violonist, vărul lui.

Bogdan Gheorghe s-a născut la Bucureşti, dar nimeni nu îl ştie după numele ăsta. Când spui Gigi Melody e altceva. S-a născut în Capitală pentru că bunicii săi plecaseră spre oraş după al Doilea Război Mondial. Aveau nevoie de un serviciu stabil aşa că aici s-au angajat pe unde puteau la vremea aceea ca lăutari: în orchestra vreunei fabrici, prin vreun ansamblu. Când a intrat în calasa întâi, Gigi a primit de la tatăl său un acordeon.

Când a împlinit 10 ani, aniversarea l-a prins la nuntă. Cânta. Era în comuna Cernica, unde a copilărit o perioadă, la bunici. De câţiva ani oamenii nu mai primeau lăutarii la nuntă fără „ăla micu'". Devenise lăutarul cerut pe toată zona de pe lângă Bucureşti. Asta era şi singura metodă de a te face cunoscut la acea vreme.

„Să îţi faci «firmă»", adică să ştie lumea cine eşti. În termeni moderni, să fii un brand. Pentru că nu exista internet, nu erau emisiuni de divertisment la televizor şi nici discuri. Sau discuri mai erau, dar nu oricine reuşea să le scoată. Trebuia să mergi la Electrecord, să ai o dicţie, să scapi de cenzura securiştilor de serviciu şi să ai o pilă la aceeaşi securişti.

Împreună cu Nelu Ploieşteanu şi  alţi prieteni, după o cântare

„Eu aşa mi-am făcut firmă, cântând pe toată linia Olteniţei şi a Giurgiului", spune Gigi Melody, care începea la vremea aceea să se apropie de marele test: cântatul în restaurantele din Capitală.

Până la acest moment, au fost mai întâi cântările la ţigani. La boldeni - ţiganii florari, la bidinari  - confecţionerii de bidinele şi perii, la ursari - dresorii de urşi prin bâlciuri şi localităţi, sau ţiganii cocalarii - ţiganii bişniţari - din Colentina. Nu era chiar o distracţie să cânţi la ţigani: dacă nu le plăcea ce şi cum interpretai, nu te găseai într-o situaţie tocmai plăcută.

„Nu mergea oricine la ăştia, că dacă nu cântai cum trebuie mâncai şi bătaie, spărgeai şi instrumentu'! Aveau pretenţii - dădeau bani dar vroiau să fii adevărat." 

Umilinţă în faţă maestrului

Dar pentru restaurantele din Bucureşti era nevoie de fineţuri. Romanţe, café concert, valsuri... Uşa restaurantului de la etajul 21 de la Intercontinental  i-a deschis-o într-o seară lăutarul George Tudor. „Am cântat atunci mai mult ascuns printre colegi. Era ca şi cum vii de la cort şi te apuci de cântat operetă."

În seara aceea a cântat Bolero-ul lui Ravel dar ceva îi scârţâia în ureche, ca o suită de note false, stângace. A doua zi dimineaţă la ora 10 era acasă la George Tudor. „Mi-a spus să fiu la el la uşă de dimineaţă, ca să mă înveţe măsura la Bolero. Trebuie să laşi nasul în jos, ca să înveţi, fără umilinţa în faţa maestrului nu poţi să îl egalezi sau să îl întreci, mai târziu." 

Şi Gigi a început să înveţe. „Studiam tot ce era la zi în vremea aceea: Bebi de la Petrichioaia, care cânta cu Romica Puceanu, Vasile Pandelescu, Ilie Udilă, Marcel Pudală, Fărâmiţă Lambru (acordeon şi voce. Dar cel mai mult Udilă şi Pandelescu şi Mieluţă Surdu - erau mai virtuozi, acordau aceeaşi importanţă instrumentului ca şi vocii." 

Apoi începe perioada restaurantelor selecte din Bucureşti, unde se strângea crema intelectualităţii, la carafe de vin roşu şi muzică lăutărească. Prima dată a cântat la Odobeşti, pe Calea Moşilor, apoi sus la Mercur, apoi şapte ani la Moara Măriei, pe strada Blănari 14, unde odinioară se strângeau actorii, micii meseriaşi şi negustorii din împrejurimile Lipscanilor.

„Pescarul", etichetă şi rafinament

Apoi a venit epoca restaurantului Pescarul, perioadă de 16 ani, în care Gheorghe Bogdan a devenit Gigi Melody. Erau vremuri în care se trăia bine la Bucureşti, cucoanele veneau cochete la braţul soţilor şi amanţilor, mâncarea era proaspătă şi din plin, vinul gâlgâia şi destindea atmosfera.

„Era altceva pe atunci, lumea ştia să aprecieze muzica bună. Când păşeai în curtea restaurantului portarul te primea la costum, te prelua ospătarul şi te conducea până la masă. Era o anumită eticheta, a personalului dar şi a muzicanţilor - cămaşă albă, costum negru, papion."

Veneau şi foarte mulţi străini şi Gigi Melody avea o misiune grea: să îi facă pe toţi, din ţări şi culturi diferite, să se simtă bine. Noroc că, pe lângă degetele de aur pe acordeon Gigi mai avea ceva: calitatea de „entertainer".

La restaurantul „Moara Măriei“, alături de colegii de formaţie

„Dacă nu ai cunoştinţe şi nu ai ochiul format, n-ai făcut nimic. Eu cântam de toate, şi ungureşti, şi franţuzeşti şi americane. Secretul este să fie piese care le-au trecut lor pe la ureche, să le fredoneze cu tine. Dai o Ciocârlie, îi place, da' când îi dai una de-a lui? Unii muzicanţi văd precum calu': bagă o sârbă, o geampara, o horă, o manea, şi dacă îl pui să cânte tangouri sau să acompanieze o vioară care cântă caffé concert, s-a terminat."

Nu era uşor să susţii un astfel de program la acea vreme. Nu tu sintetizator, nu tu staţie... Erai doar tu, vocea şi instrumentul. „Trebuia să ai forţă, să cânţi bine, şi, bineînţeles, să fii rezistent. Că după ce se termina programul la restaurant ne luau clienţii la ei acasă. Cântam până dimineaţă."

"La 10 ani devenisem lăutarul cerut pe toată zona comunelor de pe lângă Bucureşti. Eu aşa mi-am făcut firmă, cântând pe toată linia Olteniţei."
Gigi Melody
lăutar

"Am cântat mult la ţigani.  Nu mergea oricine la ăştia, că dacă nu cântai cum trebuie mâncai şi bătaie, spărgeai şi instrumentu'! "
Gigi Melody
lăutar

„Au venit toate peste mine"

La 51 de ani, Gigi Melody se vede nevoit să se reprofileze

Vremurile acelea de romanţă s-au dus. După 16 ani de „Pescarul", patronul l-a anunţat scurt: „Domnule Gigi Melody, ne place mult de dumneavoastră, sunteţi muzician din cap până în picioare. Dar nu mai avem cu ce vă plăti." Şi a trebuit s-o ia din loc. Simţise şi el că lucrurile o iau la vale.

Lumea începuse să se încrunte când deschidea meniul, nu mai primea muzicanţii cu zâmbetul pe buze ci mai degrabă cu un zâmbet smuls, forţat. Şi erau din ce în ce mai puţini. Gigi vorbea şi cu alţi lăutari, talente lăutăreşti cu care cântase în trecutele vremuri bune.

Blocajul

Majoritatea erau în aceeaşi situaţie. Cu greu a reuşit să mai intre doi ani la restaurantul „Casa Jienilor", şi apoi totul s-a cam blocat. Gigi Melody s-a îmbolnăvit. „Au venit deodată toate peste mine: tensiune, diabet, artrită. Până la urmă, după ritmul de viaţă pe care l-am avut, la ce să te aştepţi?"

Acum chiar dacă ar găsi o oportunitate într-un restaurant ar fi mai greu să îi facă faţă. Nu mai poate sta atâtea ore în picioare... În tinereţe, nunţile de ţară i se păreau floare la ureche.

Nunţile acelea de aproape trei zile, care începeau sâmbătă seara cu Bradul - petrecerea burlacilor în accepţiunea actuală - continuau duminică cu nunta propriu-zisă, de dimineaţă de la 7, ce debuta cu gătitul miresei, apoi petrecerea de pomină de duminică noaptea, următoarea petrecere de luni şi apoi aia de marţi. Nu mai merge. Şi oricum, cu un playlist şi un DJ se rezolvă repede toată treaba.

Banii sunt puţini acum pentru Gigi şi familia lui şi el nu e prea optimist cu privire la zilele mai bune. Când am plecat din apartmentul lui Gigi Melody - Melody vine de la un cinematograf de vizavi de locuinţa lui din tinereţe, denumit Melodia -  ne-a cântat ceva din acordeon, aşezat pe fotoliul din sufragerie: „La vie en rose".