"M-am adaptat printr-un exerciţiu de voinţă"

Ana Caraiani are 23 de ani şi e astăzi doctorand în matematică la Harvard University. Tânăra vine de la Princeton, unde a studiat în perioada 2003-2007 După patru ani la Princeton şi

Ana Caraiani are 23 de ani şi e astăzi doctorand în matematică la Harvard University. Tânăra vine de la Princeton, unde a studiat în perioada 2003-2007

După patru ani la Princeton şi unul la Harvard, Ana zice că experienţa americană a schimbat-o în bine: a devenit mai prietenoasă, mai încrezătoare şi mai bine organizată.

Carte de vizită

Ana Caraiani a absolvit Colegiul Naţional "Mihai Viteazul" din Bucureşti şi, pe parcursul anilor de liceu, a obţinut două medalii de aur şi una de argint la olimpiadele internaţionale de matematică: argint în 2001, la Washington, aur în 2002, la Glasgow, aur în 2003, la Tokyo.

Cât a studiat la Princeton (2003-2007), Ana a participat în fiecare an la concursul Putnam, cea mai importantă competiţie de matematică pentru studenţi din SUA, fiind singura femeie care a câştigat această concurs de două ori.

Pentru realizările din timpul colegiului, Association for Women in Mathematics i-a decernat Anei premiul Alice T. Schafer. În anii care vin, Ana Caraiani şi-ar dori să devină profesoară de matematică la o universitate bună şi să facă, în paralel, şi cercetare.

Cum anume te-ai adaptat la universitate, la o lume nouă?

M-am adaptat printr-un exerciţiu de voinţă: mi-am propus să mă adaptez, să încerc lucruri pe care nu le-am încercat niciodată şi să îmi fac prieteni cât mai diferiţi de mine, de la care să pot învăţa cât mai multe.

Deşi a fost greu la început, pot spune că m-am schimbat în bine: am devenit mai prietenoasă, mai încrezătoare şi mai bine organizată. Am învăţat să profit de orice ocazie, chiar dacă trebuie să schimb planuri ce păreau deja stabilite.

Deşi am venit la facultate convinsă că vreau să învăţ matematică, am luat cursuri de artă, literatură sau istorie antică şi din fiecare curs am căpătat ceva care îmi va folosi în viaţă.

Am învăţat lucruri noi cum ar fi limba rusă, dansul sau patinajul, am plecat în călătorii cu maşina, dormind sub cerul liber sau am mers cu trenul prin întreaga Europa. M-am oferit ca voluntară pentru o campanie politică şi am ajuns chiar să organizez alţi voluntari.

Şi în domeniul profesional am preferat provocările: m-am angajat să vorbesc într-un seminar despre teorii pe care încă nu le înţelegeam şi astfel am fost motivată să învăţ mai mult. Vara aceasta, am conceput şi predat propriul meu curs. Toate aceste lucruri care îmi păreau înfricoşătoare la început au devenit acum amintiri de nepreţuit.

Îţi aminteşti când anume ai ajuns în State? Mai zburaseşi până atunci?

Mai zburasem cu avionul şi nu era nici cel mai lung zbor din viaţa mea. Am plecat din România împreună cu un prieten, Silviu Pufu, care începea şi el anul I la Princeton. Aveam emoţii, normal, dar ne-am luat cu vorba şi am uitat de ele. La aeroport ne-a aşteptat fratele unui prieten al tatălui meu, care locuia în zonă dar pe care nu îl văzusem niciodată. Faptul că ne-a aşteptat un chip prietenos a însemnat mult şi mi-a dat curaj.

Primele zile în campus cum au fost?

În ziua când am ajuns la Princeton era o vreme foarte mohorâta şi campusul îmi părea străin şi rece. Am cunoscut dintr-o dată câteva duzini de alţi studenţi, din toată lumea, ceea ce a fost destul de înfricoşător. La lăsarea serii, eu şi Silviu ne-am refugiat în camera unui student român mai mare şi aproape că am început să plângem că vrem acasă.

Dar chiar din primele zile, i-am cunoscut pe cei care mi-au devenit cei mai buni prieteni din timpul facultăţii, şi ei studenţi internaţionali, din Bulgaria, Cehia, Singapore, Tanzania.

Am fost şi la un târg al asociaţiilor studenţeşti, unde m-am înscris plină de entuziasm la vreo zece activităţi extracurriculare. La fel de plină de entuziasm, am cheltuit câteva sute de dolari pe cărţi (am aflat mai târziu ca dacă nu vrei să cheltuieşti deloc, poţi să împrumuţi toate cărţile de la bibliotecă). Încă înainte de începerea cursurilor, am dat un test de limba germană pentru că toţi studenţii trebuie să ştie o limbă străină, alta decât engleza. Deşi eram speriată, abia aşteptam să înceapă cursurile şi să învăţ cât mai multe lucruri interesante.

Unde anume ai stat în anul I?

Am locuit la cămin, într-un apartament de patru persoane, pe care nu le ştiam dinainte şi cu care nu m-am înţeles prea bine, dar am supravieţuit. În anii următori, am putut să-mi aleg singură colegele de cameră şi am stat cu alte trei fete: o chinezoaică din Singapore, o indiancă din Tanzania şi o americancă.

Între noi vorbeam în total 12 limbi străine şi domeniile noastre de studiu se întindeau de la matematică sau economie până la literatură italiană. Am învăţat enorm prin interacţiunea cu aceste fete atât de diferite de mine, mi-am evaluat ideile şi atitudinile faţă de oameni şi cred că am devenit mult mai tolerantă şi mai înţeleaptă.

Cum era căminul? Baie? Utilităţi?

Căminele în care am stat eu au fost aproape de fiecare dată noi sau proaspăt renovate, cu camere de câte trei sau patru persoane. În primii doi ani la Princeton am stat într-un cămin vechi de o sută de ani şi care arăta ca un castel.

Avea chiar şi un şemineu într-una din camere. Camerele erau mari şi mobilate cu tot ce aveam nevoie - pat, dulap, birou, rafturi - iar mobila era într-o stare foarte bună. Baia era una singură pe tot etajul, dar era foarte mare şi de cele mai multe ori impecabil de curată. Deşi nu m-aş fi aşteptat, am ajuns chiar să prefer sistemul acesta.

Tu ai avut un job în campus? Făcea parte din înţelegerea cu universitatea?

Da, la fel ca toţi studenţii cu bursă (inclusiv cei americani), am primit un job la venirea în campus menit să îmi asigure un venit suplimentar.

Acest venit putea fi folosit oricum doream: pentru a-mi cumpăra cărţi, pentru a călători sau ca să cumpăr bilete la spectacole sau orice altceva mi-ar fi trecut prin cap. Dacă nu doream venitul suplimentar, eram liberă să renunţ la job sau să caut altceva ce mi-ar plăcea mai mult.

La început, am lucrat într-o cafenea din centrul campusului, unde am învăţat să fac cappuccino, mocha şi încă vreo zece alte tipuri de cafele. A fost un job foarte relaxant, mai ales că orele erau foarte flexibile şi cafeneaua unul dintre cele mai plăcute locuri din campus.

După primul semestru, am renunţat la acest job în favoarea "meditării" altor studenţi la matematică, un job mult mai bine plătit şi care m-a pregătit foarte bine pentru cariera de profesor pe care mi-o doresc. Pentru că peste câţiva ani mi-aş dori să devin profesoară de matematică la o universitate bună şi să fac în paralel cercetare.

Dorului de casă cum i-ai făcut faţă?

Aş minţi dacă aş spune că nu mi-a fost dor de casă, mai ales în primul an, când am petrecut multe nopţi nedormite gândindu-mă la "exilul" pe care mi l-am impus singură. Am încercat însă să folosesc acest sentiment într-un mod creativ, fie prin a descoperi lucruri noi despre România, fie prin a examina dorul de casă în sine.

Deşi nu ascultasem muzică românească înainte de a ajunge la Princeton, odată ajunsă acolo am devenit fan Phoenix şi Pasărea Colibri. Am descoperit poeziile lui Nichita Stănescu şi am căutat traduceri pentru prietenele mele.

Am scris chiar şi un eseu pentru un curs în care vorbeam despre sentimentul meu personal al exilului.
Prezenţa celorlalţi studenţi internaţionali s-a dovedit un sprijin important pentru mine, mai ales în vacanţe când toţi americanii plecau acasă.

Atunci se închideau cantinele şi noi ne adunăm câte 7-8 ca să gătim şi să mâncăm împreună, fiecare pregătind ce ştia de acasă. Din anul al II - lea, am ajuns să-i consider pe aceşti oameni că pe o familie şi de atunci nu mi-a mai fost greu la Princeton.

Cum ai reuşit să-i găseşti pe ceilalţi români de-acolo?

Pe câţiva dintre românii de la Princeton îi cunoşteam de la olimpiade. De ceilalţi măcar auzisem. Ceea ce este important este că românii din anii mai mari le scriu viitorilor studenţi imediat ce sunt acceptaţi, pentru a le ura bun venit. Nu trebuie să depui un prea mare efort ca să te întâlneşti cu ceilalţi români, dar şi mai important este să îţi faci şi prieteni în afara acestora.

Cum e mâncarea în Statele Unite?

N-aş putea spune cum e mâncarea în Statele Unite. Sunt diferenţe uriaşe între mâncăruri dar depinde de tine ce şi unde eşti dispus să mănânci şi cât vrei să plăteşti.

Din punctul meu de vedere, mâncarea este minunată. Poţi să încerci specialităţi din toată lumea: sushi, mâncare indiană, mâncare italienească, tapas spaniole şi chiar sărmăluţe greceşti cu orez în foi de viţă de vie. Cel mai mult îmi place mâncarea mediteraneană, pentru că este proaspătă şi sănătoasă.

Mâncare românească?

Sunt şi restaurante româneşti în New York şi, la prima ieşire în oraş după un semestru la Princeton, am mers cu colegul meu Silviu într-unul. Ne-am hotărât în drum spre muzeul Metropolitan că ne este poftă de sărmăluţe, aşa că ne-am oprit din drum, am intrat la un internet cafe şi am căutat "restaurant românesc".

L-am găsit tocmai în Queens şi cred că am schimbat vreo două metrouri ca să ajungem acolo. Câteva ore mai târziu, ne-am dus să vedem Statuia Libertăţii cu o plasă în care mai aveam împachetate câteva sărmăluţe. Peste un an, m-am întors cu prietena mea din Singapore la acelaşi restaurant şi ei i-a plăcut mult zacusca.

Magazine cu produse româneşti? Mălai? Brânză? Drojdie? Prăjituri româneşti?

Un aspect pozitiv la magazinele de aici este că am acces la mult mai multe informaţii despre ceea ce mănânc: o listă completă a ingredientelor şi împărţirea caloriilor pe fiecare produs, posibilitatea de a cumpăra produse crescute organic şi, mai ales, existenţa alternativelor vegetariene aproape peste tot.

Pentru că mi-am dorit să mănânc mai sănătos şi pentru că mă îngrijorează soarta animalelor din ferme, am urmat o dietă vegetariană în ultimii trei ani.

În plus, am reuşit să-mi impun să mănânc mult mai multe fructe şi legume proaspete decât mâncam în România (în SUA am avantajul că pot să găsesc, de exemplu, pătrunjel proaspăt în orice anotimp, dar şi zmeură sau mure). Vara am mers şi la cules de căpşuni de pe câmp în Minnesota.

De găsit se găseşte orice şi oricând, dar uneori trebuie să cauţi mai mult. Dacă nu găseşti în magazin, poţi oricând să comanzi de pe internet. Bineînţeles ca se găsesc mălai, brânză, mărar, drojdie şi aşa mai departe. Dacă chiar vrei prăjituri româneşti, poţi să îţi pregăteşti în bucătăriile din cămin: eu am făcut papanaşi şi clătite.

Biserici româneşti sunt?

Există o biserică românească aproape de Boston, unde m-am dus de Paşte cu românii de la Massachusetts Institute of Technology (MIT). În ultimul timp, însă, prefer să merg de sărbători la biserici ortodoxe cu slujbă în limbă engleză, ca să fiu împreună cu prietenii bulgari sau ruşi.

Am fost însă şi la ceremonii religioase la sinagogă cu prietenul meu Steven şi am fost surprinsă de cât de multe au credinţele şi tradiţiile noastre în comun.

Cele mai frumoase ceremonii religioase la Princeton mi s-au părut cele care nu aparţin unei credinţe anume, ci care încearcă să evidenţieze şi să sărbătorească ceea ce au în comun toate credinţele.

Filme româneşti, cărţi româneşti se găsesc pe undeva?

Eu sunt foarte pasionată de film şi mă străduiesc să văd toate filmele interesante de care aud. Drept urmare, am aşteptat cu nerăbdare să văd filme ca "Moartea domnului Lăzărescu" sau "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" şi le-am recomandat aceste filme şi prietenilor mei din alte ţări care sunt pasionaţi de cinema.

Pe primul dintre aceste filme l-am văzut în cadrul festivalului de film de la New York, în timp ce pentru al doilea am aşteptat cu nerăbdare să ajungă în Boston. Am văzut şi "California Dreaming" prin intermediul cablului (care uneori oferă spre vizionare filme independente).

Nici nu mi-ar trece prin cap să nu plătesc pentru vizionare, mai ales că filmele străine cu adevărat bune (deci şi cele mai recente filme româneşti) ajung până la urmă în mod legal şi în America.

Cărţi româneşti nu am căutat, mai degrabă am încercat să citesc cât mai mult în limba engleză, pentru a-mi îmbogăţi vocabularul. Prietenul meu învaţă, însă, limba română şi a căutat cărţi româneşti, dar a găsit numai câteva la biblioteca de la MIT, unde studiază el.

Când anume te-ai obişnuit cu stilul de viaţă al americanilor?

Stilul de viaţă nu e aşa diferit, aşa că nu pot spune că mi-a fost greu să mă obişnuiesc. Mi-a plăcut foarte mult libertatea pe care am avut-o din prima zi la Princeton de a-mi organiza timpul aşa cum vreau, ceea ce m-a învăţat să-mi asum responsabilitatea pentru alegerile mele şi m-a maturizat.

Cea mai mare diferenţă faţă de perioada de liceu este că la colegiu în America trebuie să munceşti mult mai mult pentru a fi printre cei mai buni.

În SUA am început să apreciez studiul constant şi mi-am dat seama de cât de mult pot învăţa, în loc să mă bazez pur şi simplu pe talent sau pe inspiraţia de moment, aşa cum a fost pe vremea olimpiadelor.

De adaptat la societatea americană m-am adaptat după primul an de studiu. Cam atât a durat să construiesc prietenii solide şi să învăţ să navighez cât mai eficient prin sistemul de acolo.

Odată ce m-am apropiat de alţi studenţi şi am început să vorbesc cu ei despre tot felul de subiecte, am depăşit prejudecăţile pe care le aveam din România (că americanii sunt superficiali, preocupaţi numai de ei înşişi, artificiali) şi mi-am dat seama că nu sunt atât de diferiţi de prietenii mei de acasă.

Într-adevăr, prieteniile durabile se leagă în timp şi nu toţi îţi spun povestea vieţii lor din prima zi, dar dacă eşti deschis şi prietenos te primesc şi ei cu braţele deschise.

Limba romană pe unde poţi să o vorbeşti?

Cel mai des vorbesc cu doi dintre prietenii mei americani care învaţă româneşte şi, din când în când, mai organizăm seri în care cântăm cântece româneşti. Am şi prieteni români cu care ţin legătura, dar noi vorbim în engleză când suntem cu colegi din alte ţări.

Mi se pare nepoliticos să vorbesc în română atunci când sunt în grup şi oameni care nu înţeleg, tocmai pentru că am fost eu însămi în situaţia străinului care nu înţelege perfect limba sau referinţele culturale.

Acasă, cât de des te duci? Când vii de-acasă, ce aduci în bagaj?

Mă duc în România doar o dată pe an, în parte pentru că nu-mi place să zbor şi în parte pentru că mă concentrez mult mai bine la ce am de făcut atunci când sunt în Boston. Când vin, îmi place să călătoresc prin ţară: la Sibiu, Braşov sau Sighişoara sau în Nordul Moldovei.

Decât să stau prea mult în Bucureşti, prefer să economisesc pentru a-i aduce pe părinţii mei în vizită în Statele Unite, ca să le arăt o lume nouă şi mai prietenoasă (cel puţin aşa sunt Princeton-ul şi Harvard-ul). Când vin, aduc cu mine suveniruri pentru prietenii din alte ţări: obiecte din lemn, cozonac, ceramică, palincă.

De ce anume ţi-e cel mai dor? Ce îţi lipseşte din România?

Mi-e dor de părinţi, de tradiţiile româneşti (colinde, hore, cozonac), de munţii acoperiţi de păduri şi de viaţa simplă de la ţară.

Mulţi colegi îmi spun că le e dor de sentimentul satisfacţiei pe care îl aveau în România după ce duceau ceva la îndeplinire, orice, din simplul motiv că în România orice problemă este de zece ori mai complexă. În ultimul timp, am ajuns la concluzia că în America pot să îmi propun ţeluri mult mai înalte şi să obţin aceeaşi satisfacţie dacă le ating.

Ai putea să rămâi pentru totdeauna acolo? Ce-ţi place, ce nu-ţi place?

Deşi studiez în Statele Unite, consider că mă pot întoarce oricând doresc în România. Decizia de a mă întoarce însă, nu ar fi datorată dorului de casă (aceasta e o fază pe care am depăşit-o), ci dorinţei de a contribui cu ceva la evoluţia României.

Sunt două aspecte ale vieţii în Statele Unite care mă afectează în mod direct şi pe care le apreciez enorm: oportunităţile pentru viitori matematicieni şi atitudinea societăţii faţă de femei.

În ceea ce priveşte oportunităţile profesionale de care am avut parte aici sunt multe de spus. Sistemul de învăţământ este extrem de flexibil şi te încurajează să înveţi în ritmul propriu.

Rezultatele la olimpiadele internaţionale de matematică nu sunt urmărite cu atâta interes de presă cum se întâmplă în România, ci sunt importante în cadrul comunităţii de matematicieni.

Astfel, se deschid multe posibilităţi, chiar şi pentru elevii de liceu de a interacţiona cu matematicieni renumiţi. În România, chiar momentul în care un tânăr excelează la olimpiade nu este suficient pentru a trezi interesul unui profesor, pentru a-i fi recomandat un subiect mai avansat sau o problemă deschisă.

În America, elevii nu primesc premii în bani pentru rezultatele la olimpiade, în schimb, există programe de cercetare pentru elevi de liceu sau studenţi şi accesul la cărţi avansate este mult mai uşor. În plus, atitudinea profesorilor faţă de studenţi este deschisă şi prietenoasă şi se pune accentul pe colaborare.

"În SUA, e un obicei constant de a populariza modele feminine"

În legătură cu atitudinea societăţii faţă de femei, m-au impresionat modurile în care americanii încearcă să înlăture inegalitatea, începând chiar de la nivelul şcolii primare.

Există programe unde profesoare de matematică sau studente la doctorat petrec câteva ore în compania fetiţelor de 10 ani şi vorbesc despre matematică pe înţelesul lor. Există un efort constant, şi din partea unor bărbaţi, de a construi reţele de socializare între femei aflate la diferite stadii în carieră, pentru ca ele să îşi împărtăşească experienţele şi să înveţe una de la alta.

Există un obicei constant de a populariza modele feminine. În România, am întalnit oameni deosebiţi care m-au sprijinit ca femeie matematician dar m-am lovit adesea şi de atitudini misogine. În America nu am întâlnit până acum decât bunavoinţă şi încurajare.

În primii doi ani la Princeton, am stat într-un cămin vechi de o sută de ani, care arăta ca un castel. Avea chiar şi un şemineu într-una din camere

Mi-e dor de părinţi, de tradiţiile româneşti, de munţii acoperiţi de păduri, de viaţa simplă de la ţară

Am depăşit prejudecăţile pe care le aveam din România cu privire la americani

Aş minţi dacă aş spune că nu mi-a fost dor de casă, mai ales în primul an, când am petrecut multe nopţi nedormite gândindu-mă la "exilul" pe care mi l-am impus singură.

Ana Caraiani, Doctorand, Harvard University