Frumuseţe în alb şi negru

Prestigiul pielii deschise la culoare s-a erodat încet, dar sigur. Locul femeii palide şi fragile a fost ocupat de cea cu un ten mai mult sau mai puţin ciocolatiu, considerat mai atractiv, mai sănătos şi caracteristic unui statut social special.

Femeile cu pielea albă au încetat să mai fie modelul suprem de frumuseţe abia în timpurile moderne. Astăzi, în ţările occidentale, persoanele cu tenul mai închis sunt asociate cu mişcarea în aer liber, cu o viaţă sportivă şi sănătoasă, fiind, cu alte cuvinte, clasate în rândul celor avuţi, care-şi permit să-şi petreacă timpul distrându-se, pe când persoanele cu pielea palidă sunt asociate cu viaţa în spaţiile închise ale birourilor.

Preţul înfrumuseţării: otrăvirea

Nu a fost întotdeauna aşa. Pielea deschisă la culoare a fost considerată secole de-a rândul însemnul nobleţii. Aristocraţii îşi petreceau cea mai mare parte a timpului în spaţii ferite de razele soarelui şi ţineau mult la albeaţa pielii lor. Când ieşeau din casă aveau grijă să poarte haine lungi, mănuşi şi umbrele pentru ca nu cumva razele soarelui să le strice paloarea tenului, însemn al statutului de nobil, care, în mijlocul grădinilor sale răcorite de fântâni arteziene, era protejat de dogoarea soarelui şi de asprimea vântului. Cei care munceau pământul nu aveau însă cum să se ferească, aşa că se puteau deosebi uşor de nobili prin tenul mai bronzat.

Pielea albă, cât mai albă, era la modă, asociată fiind cu sănătatea şi poziţia socială înaltă. Cum însă nu toate doamnele şi domnişoarele erau dăruite de natură cu un ten palid, soluţia părea a fi folosirea cremelor şi a pudrelor care înălbeau faţa şi pielea expusă de pe piept, mâini şi umeri. În Evul Mediu, femeile foloseau nenumărate pomezi pentru albirea tenului în încercarea disperată de a rămâne frumoase. Paloarea era asociată cu tinereţea, deci cu virginitatea. Nu te puteai păstra în buchetul de flori al Curţii regale decât folosind cele mai la îndemână elixire de viaţă lungă şi de tinereţe fără bătrâneţe. Puţine femei luau însă în considerare faptul că multe dintre „soluţiile de înfrumuseţare" erau de-a dreptul otrăvuri, întrucât conţineau arsenic şi plumb. În timp, folosirea lor ducea la orbire, la paralizia muşchilor feţei şi la pierderea părului.

Cele mai multe dintre portretele reginei Elisabeta I a Angliei o înfăţişează pe aceasta având pe faţă un strat generos de pudră albă   Foto:  Guliver/Getty Images

Se crede că însăşi regina Elisabeta I a Angliei a fost victima acestor otrăvuri care ar fi trebuit să facă din orice muritoare frumoasa balului. Regina era atât de supărată de felul în care ajunsese să arate la un moment dat încât a îndepărtat din palatul său toate oglinzile.

Cum „iese" din modă pielea albă

Preferinţa pentru un ten cât mai deschis la culoare a rămas la modă până în epoca victoriană. Paloarea era asociată cu fragilitatea, femeile însele spunând despre ele că sunt delicate asemenea florilor. Întreaga literatură romantică este dedicată unei asemenea femei graţioase, tinere, diafane, ca un abur, ca o boare. Chiar dacă adăugau puţin roşu în obraji sau beladonă pentru a dilata pupilele, femeile voiau, în primul rând, să fie considerate palide şi interesante.

Înainte de secolul XX, toţi cei care puteau să evite soarele o făceau, însă odată cu începutul secolului trecut, moda tenului translucid devine, încet, încet, istorie. Staţiunile încep să atragă publicul rafinat, iar bronzul de pe piele devine o nouă marcă a statutului social. O contribuţie radicală la revoluţia acestei paradigme o are şi celebra creatoare de modă Coco Chanel, care a povestit cum s-a bronzat accidental pe când se afla pe un iaht, iar culoarea ei ciocolatie a declanşat peste noapte o adevărată nebunie. Coco Chanel transformă pielea bronzată într-o modă, cu toate că băile de soare se practicau cu 30 de ani înainte de acest moment. Ele erau folosite însă până atunci doar pentru a trata anumite boli şi a asigura sănătatea.

Doctorul Soare şi preţuirea pielii bronzate

Încă de la începutul anilor 1900, doctorul Auguste Rollier deschidea prima clinică medicală dedicată băilor de soare, la Leysin, în Alpii elveţieni. El era convins că puritatea şi strălucirea razelor soarelui pot trata boli, în mod special lupusul tuberculos, afecţiuni faţă de care chirurgia se dovedise neputincioasă. Despre curele sale solare se spune că vindecau în doar câteva săptămâni paloarea, „pieptul de pinguin" şi leziuni îngrozitoare ale pielii. Procedura pe care o urmau pacienţii lui Rollier presupunea o expunere graduală la soare. În primele zile de la sosire pacienţii trebuiau să stea în camere, după care uşile şi ferestrele erau deschise pentru ca bolnavul să se adapteze încetul cu încetul băilor de soare. Acest proces dura două săptămâni. Abia apoi pacientul putea să treacă la băile efective de soare.

„Băile de soare“ erau intens folosite pentru tratarea anumitor boli la clinica doctorului Auguste Rollier, din Alpii Elveţieni; aici, un grup de copii în anii ’20   Foto:  Photoland/Corbis Images

Un „ten sănătos" exact asta însemna: că razele soarelui lucrau printr-o cură magică în beneficiul pacientului. Sănătatea părea să iradieze din tenul curăţat şi împrospătat, iar moda ajunge să depăşească zidurile sanatoriului. Epoca pielii bronzate sosise.

La mijlocul anilor 1920, băile de soare devin o modă a tenului sănătos. Câteva veri la rând cu temperaturi foarte ridicate au avut partea lor de contribuţie la nebunia care i-a cuprins pe europenii care-şi doreau cu ardoare un ten mai închis la culoare. Verile călduroase din 1922, 1928, 1929 şi 1930 au schimbat, astfel, obiceiurile oamenilor şi le-au deschis apetitul pentru mersul la plajă. 

Mai citiţi în acest număr:

Amintiri de pe Frontul de Est

Pentru Oleg Dombrovschi, noaptea dintre 21 şi 22 iunie 1941 a desenat primele trepte ale iadului. Iadul înseamnă trei ani de război, şapte ani de prizonierat în 32 de lagăre sovietice şi încă şase ani consumaţi în puşcăriile comuniste.

Război şi fotbal

Se spune că în zilele ultimului război purtat după reguli cavalereşti, soldaţii britanici şi cei germani ar fi jucat, în zilele armistiţiului de Crăciun din 1914, un meci de fotbal, devenit între timp un simbol al păcii.

Adevărul despre Războiul Rece

La începutul anului 1948, rivalitatea dintre sovietici şi americani ameninţa să se transforme într-o confruntare mult prea fierbinte pentru oamenii politici ai vremii, îngrijoraţi de posibilitatea izbucnirii unei noi conflagraţii.