Elena Mişcodan, eroina traseelor extreme

Tânăra de 33 de ani a parcurs pe motocicletă două dintre cele mai dificile trasee din lume, în Himalaya şi Patagonia, şi continuă să-şi îndeplinească toate dorinţele. Sare cu paraşuta, face bunjee jumping, scufundări, a vizitat America, Asia, Australia şi  în curând îşi va lua licenţa de zbor, ce îi va permite să piloteze avioane.

Elena este primul motociclist român care a parcurs cel mai înalt drum accesibil cu vehicule motorizate din lume, aflat în Himalaya la 5.600 de metri. Lecţia tinerei pentru noi este următoarea: fă exact ceea ce doreşti să faci, nu mai amâna nicio secundă.

„La 22 de ani am fost diag­nosticată cu cancer. Atunci mi-am dat seama că n-am nimic de pierdut. Mi-am dat voie să fac lucruri nebuneşti. M-am hotărât să nu mai amân nimic din ce-mi doream să fac". Aşa poate începe povestea Elenei. Sau poate începe cu o fetiţă, dintr-un sat oarecare de lângă Olteniţa, care avea un vis: îşi dorea să zboare. „De mică mi-am dorit să zbor. Voiam să mă fac astronaut. Ieşeam noaptea să mă uit la stele cu o hartă şi o lumânare, ca să urmăresc constelaţiile". Şi-a construit primul telescop la şcoală, avea 11 ani: a furat o ţeavă de la instalaţia electrică de la CAP- ul din comună, („le-am tăiat toate cablurile la ăia"), tatăl i-a luat ocularul  (n.r. - lentila) („după ce l-am plâns câteva săptămâni"). Noaptea sărea geamul de-acasă şi ieşea pe câmp să studieze bolta cerească cu toate minunile ei. Ai ei nu ştiau pe unde le umblă odrasla. Dar erau obişnuiţi să se aştepte la orice, de mică le-a dat bătăi de cap: „mama mă schimba de trei-patru ori în prima parte a zilei, după aceea renunţa".

N-a dat la Astronomie, pentru că era şi matematica inclusă în schemă şi asta nu prea i-a convenit. A dat la Medicină, pentru că „m-am întrebat care e cea mai lungă şi cea mai grea facultate, şi mi-a rezultat Medicina". S-a dus apoi la Aeroclubul Român, să se înscrie la cursuri de pilotaj, dar a avut ghinion. Când a ajuns acolo avea 18 ani împliniţi şi limita de vârstă era fix asta, apoi, când limita a crescut, crescuse cât să rateze ea, la 21 de ani. Din momentul acela, Elena şi-a promis că va găsi o cale imposibilă, pe care s-o străbată, şi la capătul ei să se întâlnească cu zborul. Şi-a spus asta atunci cu toată tăria, dar nu ştie ce s-a întâmplat, de ce în cei cinci ani de Medicină n-a ajuns deloc pe Clinceni, măcar să privească piloţii.

Sigur că şi-ar putea găsi scuze: a muncit pe brânci în timpul facultăţii ca să-şi plătească şcoala, deci timp n-a fost. Dar ea nu e unul dintre oamenii care să stea să-şi caute scuze.

Cinci ani, 11 intervenţii chirurgicale

Când medicii au anunţat-o că are cancer, Elena n-a conştientizat foarte mult un diagnostic care suna ca un verdict. Nu le-a spus nimic părinţilor, până când şi-a dat seama că trebuie să apeleze la ei. Investigaţiile medicale costau destul de mult şi când le-a cerut banii a fost nevoită să le spună ce intenţionează să facă cu ei. „Ei plângeau şi eu îi băteam pe umăr, că o să fie bine". Bilanţul acestui moment negru din viaţa ei, trecut în cele din urmă cu bine, ar arăta cam aşa în cifre: cinci ani şi 11 intervenţii chirurgicale. „Tăiau, recidiva, iar tăiau". Elena făcea slalom printre ele: mergea la lucrările practice la facultate, la care n-avea voie să lipsească, în weekenduri era cameraman la nunţi, iar ziua mai împărţea nişte flayere sau lucra câteva ore la un call center. „Am făcut de toate. Mă duceam la ei, «ce avem de făcut, aha, păi hai să facem! »".

A intrat apoi la rezidenţiat, la Spitalul Municipal Olteniţa, ca medic rezident generalist. Avea şase milioane de lei vechi salariu, plus câteva bonuri de masă. Şi-a dat halatul alb jos în ziua în care a scuipat-o un pacient pe holuri, pentru că în spitale nu se găseau feşe. „Cumpărasem din banii mei vreo săptămână. Ei, în ziua aia n-am mai avut bani."

Punct şi de la capăt. A intrat în industria farmaceutică, ca reprezentant medical. După un an, în companie a apărut un post la departamentul de marketing, pe care l-a luat fără probleme. Când a început să lucreze la ceea ce se cheamă brand de produs au venit şi banii. I-a pus deoparte şi s-a pus pe îndeplinit dorinţe.

„Aveam eu un fix cu India"

Prima dată a zburat la Aerodromul Strejnic, într-un avion cu paraşutişti. Apoi s-a înscris la cursurile de zbor de la Clinceni, ca să nu stea mereu în dreapta pilotului, ci să fie acel pilot. În curând trebuie să primească licenţa de zbor. Ce urmează este o listă de activităţi catalogate de obicei ca fiind extreme. Probabil este şi motivul pentru care Elena le-a abordat. A făcut aşa: bunjee jumping la Râşnov, la cea mai înaltă staţie pentru sărituri din Europa, scuba diving la Marea Barieră de Corali (Australia), două dintre cele mai dificile trasee pentru motociclişti din lume, în Himalaya şi Patagonia.

În concert, alături de trupa ei, 4 Beţe 

Şi multe alte lucruri, nu neapărat extreme, dar pe care şi le-a dorit. Unul dintre ele este că şi-a făcut formaţie, 4 Beţe se cheamă, şi cântă (rock/punk) în cluburile bucureştene. Între timp, în viaţa ei apăruse motocicleta. Cu care se deplasase prin ţară preţ de trei luni şi două accidente înainte de a pleca să străbată Himalaya. „Aveam eu un fix cu India, nu mă întreba de ce. Voiam s-ajung acolo. Cu motocicleta, normal. Şi am dat căutare pe Google, «India» şi «tour», şi mi-a rezultat chestia asta care m-a dat pe spate: «Motor bike safari tour în Himalaya». Am zis:  «acolo mă duc! »"

A vorbit cu câţiva prieteni, care păreau la fel de entuziaşti ca ea la început, „da da, mergem, o să fie super!", dar cu câteva zile înainte de decolarea spre New Delhi era singura care chiar îşi cumpărase bilet. Pleca singură. „Aşa s-a întâmplat în mai toate călătoriile, ajungeam în cele din urmă singură. Nu ştiu de ce, pe parcurs, oamenii renunţă la visurile lor. Spun «lasă, că o să fac mai târziu, să termin nu ştiu ce mai întâi» şi nu mai ajung să facă niciodată ". Într-un fel, şi Elena făcea la fel înainte. „Şi eu lăsam pe altă dată, mereu pe mai târziu. Nu ştiu dacă boala m-a schimbat, dar cu siguranţă m-a făcut să fiu şi mai mult eu."

Drumuri noi

Punctul final al călătoriei în Himalaya, Khardung La, 5.602 metri  Fotografii: Arhiva Personală

Şi a plecat. Khardung La din Himalaya este punctul cel mai înalt accesibil cu vehicule motorizate din lume, se găseşte la 5.602 metri. Drumul până la el este unul dintre cele mai dificile trasee de acest gen din lume. De ce? Pentru că este, eufemistic vorbind, nepavat, îngust, nu are parapeţi de protecţie, se circulă pe stânga, întotdeauna pe marginea hăului, prăpastiei, abisului de munte. Şi nu e singura situaţie în care poţi să-ţi iei rămas-bun de la viaţă: la altitudinea asta, corpul uman poate claca, din cauza expunerii la aerul rarefiat, cu concentraţie scăzută de oxigen. Poţi să dai în edem pulmonar  sau edem cerebral şi da, din ambele se poate muri. Elena n-a avut nicio problemă, corpul ei a rezistat foarte bine.

Pe aerodrom la Clinceni, unde tocmai aterizase cu paraşuta 

I-a fost un aliat de nădejde şi când un camion a trecut peste ea şi motoretă. S-a întâmplat în a opta zi din cele 14 ale călătoriei. „Am intrat într-o curbă fără vizibilitate, am claxonat - la ei e ilegal să intri în curbă fără să faci asta - am auzit şi eu un claxon de după munte, m-am tras cât am putut de mult pe stânga, am încetinit, dar degeaba. M-a luat frontal. Am ajuns sub motocicletă. Şoferul camionului mi-a zis câteva în limba lui, după care a trecut cu camionul peste mine şi motocicletă". Norocul ei a fost bara de protecţie, sub care îi erau picioarele, şi care le-a şi protejat. S-a ridicat frumos de sub motor, a urcat în jeepul care o însoţea - în safari era inclusă o maşină cu mecanic şi şofer, care o însoţea pe tot parcursul drumului - şi în următorul oraş a cerut altă motocicletă. Nu ajunsese încă acolo unde îşi dorea. „Cred că orice om normal ar fi făcut o cruce mare şi s-ar fi întors. Eu mi-am luat altă motocicletă şi am mers mai departe".

După ce a terminat traseul, a plecat înspre următorul: Patagonia. De ce Patagonia? „Voiam să fac ceva care să conţină expresia «cel mai». Iar asta are două: «Cea mai vântoasă regiune din lume »,  vântul bate cu viteze de 40  până la 120 de kilometri la oră constant, şi «cel mai sudic punct accesibil cu mijloace de transport din lume »" 

A găsit ceva care să fie complicat şi în carieră, pe care tocmai a schimbat-o la 180 de grade: neurochirurgie. Asta o să facă, o să fie medic neurochirurg. O să facă operaţii pe creier. „M-am decis să-mi schimb direcţia şi să mă întorc la medicină. Am dat examen, l-am luat şi încep rezidenţiatul." Elena a dat examenul în limba germană, pe care a învăţat-o acasă, în trei luni. De la 1 iulie pleacă în Germania.

"Aşa s-a întâmplat în mai toate călătoriile, ajungeam în cele din urmă singură. Nu ştiu de ce, pe parcurs, oamenii renunţă la visele lor. Spun «lasă, că o să fac mai târziu, să termin nu ştiu ce mai întâi», şi nu mai ajung să facă niciodată."