Destăinuiri: Curat... murdar!

Mă aflu într-un permanent război cu fiica mea, pe motive de curăţenie. Nu înţeleg, nici în ruptul capului, cum poate avea performanţe profesionale cineva a cărui cameră arată precum Titanicul, la câteva ore înainte de scufundar­e, şi, mai ales, cum îmi voi privi viitorul ginere în ochi când îmi va cere, disperat, socoteală pentru „marfa” livrată!

Ca răspuns la frecventele mele istericale, puştoaica mea îmi reaminteşte mereu un lucru lipsit de orice logică: acela că vremurile s-au schimbat, că „nu mai e ca pe vremea ta, mami!”.

Tot stând şi întrebându-mă cu ce a revoluţionat acel decembrie ’89 curăţenia din jurul nostru, mă trezesc dându-i într-un fel dreptate: începem să trăim într-o lume murdară.

Concluzia îmi vine pe buze chiar şi atunci când constat că spăl terasa apartamentului meu cu o frecvenţă mult prea mare pentru pretenţiile unui oraş european, că maşina mea, parcată în faţa blocului, e veşnic acoperită de praf, deşi se întâmplă să o spăl şi pe ea destul de des, că imediat după ’90, când mi-am vizitat nişte prieteni din Germania, m-a frapat faptul că pe străzi n-am văzut nici măcar o maşină prăfuită, de parcă toţi nemţii dăduseră fuga, cu o zi înainte, în magazine, şi-şi cumpăraseră maşini nou-nouţe.

Românii au uitat să mai ţină la oraşul lor şi mă întreb dacă, de fapt, dezordinea din camera Marinei-junior - exponenta viitorului de aur al României - nu este cumva un numitor comun al generaţiei sale. Oraşul se scufundă sub mormanele de gunoi, primarii se bat în declaraţii doar în campaniile electorale, faţadele blocurilor sunt obosite, curţile interioare – jalnice. Toate contrastează cu românce frumoase, îmbrăcate de la magazine de fiţe, în camerele cărora probabil domneşte acelaşi haos.

Deunăzi, aflându-mă pe stradă, m-am aplecat să iau o hârtie pe care o aruncasem la coş, ratându-l, iar parlamentarul meu soţ m-a privit uimit. Mi-a spus: „Nu ştiu câţi români ar face gestul tău!” Iată cum, în România, normalitatea devine, treptat, ceva anormal.