Cum vă apăraţi copiii de bătăuşii de la şcoală

Sunt neastâmpăraţi şi le place să-i necăjească pe cei mai mici decât ei. Râd de colegi, îi ciupesc, îi trântesc şi, în general, fac tot posibilul să se poarte urât. Ce faceţi dacă copilul dumneavoastră este hărţuit de un bătăuş?

Copiii timizi şi cei percepuţi ca „tocilari” sunt victimele preferate ale colegilor năbădăioşi. Este greşit să considerăm că tachinările sunt fireşti între copii, că „băieţii sunt băieţi şi n-ai­ ce să le faci” sau că a te lua de alţii este­ strategia pentru o viaţă reuşită. Hărţuiala are consecinţe pe termen lung, însă este un fenomen ce poate fi prevenit, cu ajutorul şcolilor şi al părinţilor.

Hărţuirea indirectă

Pediatrii şi cercetătorii americani şi-au concentrat atenţia asupra fenomenului, descriind riscurile pe termen lung atât pentru victime - care pot avea depresii şi gânduri suicidare mai des decât copiii de vârsta lor care nu au fost agresaţi, dar şi pentru agresori, care sunt mai predispuşi să nu termine şcoala sau să nu reuşească să păstreze o slujbă la maturitate.

Prin definiţie, hărţuirea implică recurenţa. Aceasta înseamnă că un copil este în mod repetat ţinta tachinărilor sau atacurilor fizice, sau a ceea ce se numeşte hărţuire indirectă, întâlnită mai des în rândul fetelor, care presupune bârfa şi izolarea sau excluderea socială.

Şcolile americane dezbat adoptarea unui model de prevenţie a hărţuirii, dezvoltat de Dan Olweus,­ cercetător şi profesor de psihologie la University of Bergen din Norvegia, care a început să studieze fenomenul în 1970. „Programele de prevenţie”, spune Olewus­ - citat de cotidianul „The New York Times“ - „acţionează la nivelul şcolii, al clasei şi al individului, adresându-se direct copiilor identificaţi ca fiind agresivi, cât şi victimelor lor“.

Metoda lui Olewus îşi concentrează atenţia şi asupra grupului mare de copii, martorii. Geniul abordării constă în faptul că îi face pe ceilalţi copii să înţeleagă că bătăuşul este o persoană care are probleme de comportament, iar că victima este o persoană pe care o pot proteja.

Doctorul Joseph Wright, vicepre­şedintele Centrului Naţional de Medicină pentru Copii, din Washington, menţionează că un sfert dintre copiii de şcoală primară din America au declarat că au luat parte la un act de violenţă, fie ca victimă, fie ca agresor. Wright este de părere că a-i face activi pe cei care stau de-o parte, pe martori, înseamnă să schimbi cultura şcolii prin discuţii în clasă, întâlniri cu părinţii şi reacţii prompte la fiecare incident. Părinţii trebuie încurajaţi să ceară şcolii să ia atitudine.

Înfruntarea torţionarilor

Cele mai multe probleme la care se poate gândi un părinte se întâmplă pe terenul de joacă, unde tachinările, bătăile şi reaua-intenţie abundă. Părinţii însă pot să micşoreze şansele ca cel mic să devină victimă. Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face, ca părinte, este să vă învăţaţi copilul să-şi înfrunte torţionarii.

Primul pas este să ascultaţi povestea copilului, fără să-l întrerupeţi. Trebuie să vă faceţi o idee cât mai clară despre ce s-a întâmplat, cine sunt făptaşii, când şi unde a avut loc hărţuirea, şi care a fost motivul ei. Apoi încercaţi să discutaţi o strategie care să vină de hac răutăcioşilor. 

Michele Borba, autoarea cărţii „Parents Do Make A Difference: How to Raise Kids with Solid Character, Strong Minds, and Caring Hearts“ („Părinţii fac diferenţa: cum să creşteţi copii cu un caracter puternic“), are câteva sugestii de asemenea strategii. Pentru cei mai curajoşi, o variantă ar fi să spună verde-n faţă celuilalt copil că purtarea sa e agresivă şi răutăcioasă.

Agresiunea poate fi verbală - copiii pot da dovadă de multă cruzime - sau fizică: îmbrâncit, tras de păr, gâdilat, pus piedică. O altă tehnică este să dea unei insulte un răspuns nondefensiv, de genul: „Ce te face să spui asta?“ sau „De ce ai vrea să-mi spui că sunt prost (sau gras) când ştii că asta mă răneşte?“ Experţii în comunicare îi sfătuiesc pe părinţi să-şi înveţe copiii să folosească verbul „a vrea“ pe un ton ferm. De exemplu: „Vreau să mă laşi în pace“ sau „Vreau să nu te mai iei de mine“.

O a treia strategie constă în a da dreptate celui care-l tachinează. Dacă acesta îi spune: „Eşti prost!“, copilul poate spune: „Da, şi mă pricep la asta!“ sau dacă celălalt îl strigă „aragaz cu patru ochi“, copilul ar trebui să spună: „Aşa este, nu văd prea bine“. Asta, de obicei, îi descurajează pe năbădăioşi.

Există, de asemenea, şi varianta de a ignora. Copiii răi adoră să vadă cât de supărate sunt victimele lor. Dar, dacă aceştia îi ignoră, tot farmecul dispare. Copiii găsesc multiple modalităţi de ignorare: fie îşi imaginează că cei care îi supără sunt invizibili, fie trec repede pe lângă ei fără să-i privească; ideea este să pară complet neinteresaţi.

Fred Frankel, autorul cărţii „Good Friends Are Hard to Find“ („Prietenii buni sunt greu de găsit“), e de părere că cei hărţuiţi trebuie să aibă o replică bună pregătită dinainte, dar să nu hărţuiască la rândul lor. De exemplu, dacă un copil spune altuia „eşti prost!“, celălalt ar trebui să spună: „aşa, şi?“ sau „nu zău!“, în niciun caz nu trebuie să zică „ce vrei să spui cu asta?“ sau „mulţumesc că mi-ai spus“.

Aceste strategii de înfruntare a „torţionarilor“ pot funcţiona la unii copii, dar nu şi la alţii. Ca părinte, trebuie să discutaţi aceste alternative şi s-o alegeţi pe cea pe care copilul dumneavoastră simte c-o poate aplica cel mai bine.

Greşeli cu privire la hărţuire

-A nu lua în serios plângerile copilului. Poate credeţi că tachinările şi insultele fac parte din procesul de maturizare, însă copilul dumneavoastră ar putea fi rănit. 

-A-l sfătui pe copil să-i spună celui care-l necăjeşte să n-o mai facă. Copiii răi rareori se opresc din tachinat pur şi simplu pentru că victima o cere.

-A-l sfătui pe copil să riposteze. Certurile între copii pot izbucni uşor din cele mai minore motive şi nu-i o idee bună să te iei la bătaie, mai ales dacă celălalt puşti are-n dotare vreun briceag sau cine ştie ce alt obiect care poate deveni armă.