"Tot înainte prin America!"

Mihai Giurgiulescu are 24 de ani şi a absolvit University of California, Berkeley Mihai e un caz aparte: trăieşte în Statele Unite din august 2000, atunci când toată familia a plecat din

Mihai Giurgiulescu are 24 de ani şi a absolvit University of California, Berkeley

Mihai e un caz aparte: trăieşte în Statele Unite din august 2000, atunci când toată familia a plecat din România şi s-a stabilit în California.

Carte de vizită

Mihai Giurgiulescu are 24 de ani şi a absolvit, în mai 2007, University of California, Berkeley, licenţiat fiind în Environmental Science and History. E din Târgu-Jiu şi a plecat în SUA în august 2000, cu toată familia, prin loteria vizelor.

A făcut liceul într-o suburbie la nord de Los Angeles şi a ajuns, în cele din urmă, la UC Berkeley. Pe perioada studenţiei, Mihai a primit susţinere financiară de la universitate sub formă de burse, programe federale şi statale şi împrumuturi (n.r. - Berkeley e universitate de stat). Acum face un internship la o companie de "environmental consulting" în San Francisco.

Povestea ta nu e una obişnuită, ai plecat în State nu la facultate, ci mai devreme...

Sunt din Târgu-Jiu, unde am şi crescut. Tata a avut un business de presă şi birotică în oraş după "revoluţie", primul de acest fel, dar cum, la vremea respectivă, normele erau invidia şi dorinţa de a face rău celui căruia îi mergea bine, până la urmă a fost forţat să închidă afacerea.

Mama era unul dintre cei mai cunoscuţi medici pediatri din oraş, dar ai mei s-au hotărât să îşi încerce norocul la Loteria Vizelor.

După câţiva ani de jucat, au tras la sorţi numele mamei. Ne-am hotărât să plecăm în California, unde mama avea nişte prieteni din copilărie care plecaseră, de asemenea, cu loteria. Eu tocmai terminasem clasa a IX-a la liceu, iar sora mea, clasa a VII-a. Am lăsat în urmă Târgu-Jiul în august 2000.

Cum a fost la început? Sunt două lumi total diferite...

În Los Angeles am fost aşteptaţi de prietenii de familie care ne-au găzduit la ei până când părinţii mei au închiriat un apartament într-un complex, bineînţeles, prin intermediul altor români.

Am locuit în acel complex pe parcursul liceului, iar părinţii mei au reuşit, în sfârşit, să îşi cumpere casa lor după ce am plecat eu la facultate, în 2003. Am făcut liceul într-o suburbie la nord de Los Angeles-ul propriu zis, North Hollywood High School.

După ce ni s-au verificat cunoştintele de engleză, pe care şi eu şi Anca le-am trecut atât de uşor că au rămas administratorii cu gura căscata, eu am intrat într-a X-a, iar soră mea "a sărit" a VIII-a şi a intrat direct la liceu.

La început am fost puşi în clasa normale, dar după ce ne-am convins că materia era prea uşoară, am cerut şi am fost admişi în clase avansate de engleză, matematică, biologie etc. Asta ne-a ajutat foarte mult când am aplicat la facultate.

La liceu mi-am facut prieteni de toate naţiile. Am fost primiţi uşor în grupurile deja formate, mai ales că ne-am demonstrat de la început dorinţa de nu fi trataţi diferit. Programele avansate - mai ales The Naturalist Academy, un program care integra agricultura, horticultura şi activităţi în aer liber cu ore avansate de engleză, ştiinţe, matematică - ne-au deschis mie şi Ancăi gustul pentru a face lucruri legate de mediu.

Învăţând mereu despre problemele cu care ne confruntăm ca societate, am decis că subiectul mă pasionează şi că vreau să îl studiez în detaliu la facultate. De asta am şi ales Environmental Science drept una dintre specializări la Berkeley.

Totuşi, despărţirea de România nu cred c-a fost prea uşoară...

Despărţirea de România a fost greu de acceptat. Pe mine m-a afectat serios plecarea după clasa a IX-a, care rămâne şi acum unul dintre cei mai frumoşi ani din viaţa mea. În anul petrecut la liceul din Târgu-Jiu, legasem nişte prietenii fantastice.

Mi-amintesc că atunci când am anunţat clasa că plecăm, de-abia mi-am stăpânit lacrimile, iar cei cu care am ţinut legătura după plecare mi-au povestit cum până la sfârşitul liceului s-a tot vorbit despre mine.

În primul an şi jumătate după ce am ajuns în Los Angeles am pus numeroase scrisori la poştă şi stăteam cu orele pe mIRC în speranţa că vor apărea foştii prieteni să vorbim, dar atunci internetul de-abia se extindea în România, iar la Târgu- Jiu puţini aveau timp să piardă prin internet cafe-uri învăţând limbajul calculatorului.

"În primii cinci ani în America, n-am fost deloc în vizită în ţară"

Încet-încet, am început să mă implic în activităţi extraşcolare, am avut şi primul meu job la un magazin de plante şi oale, astfel că dorul de ţară s-a domolit repede. După ce am intrat în clasele avansate, materia a devenit mai grea, cerând mai multă atenţie.

În plus, se apropria sfârşitul liceului, iar toată lumea se pregătea să aplice la facultate. Am intrat şi eu în horă, iar România a rămas doar o amintire. Ca dovadă, în primii cinci ani de America n-am fost deloc în vizită în ţară. De-abia după anul II de facultate am decis că era cazul să mă întorc şi să văd rude şi prieteni.

Regrete sunt, dar nu multe. Cred că cel mai mult îmi reproşez că în ultimul an de liceu nu m-am gândit deloc la foştii colegi sau la familie.

Bunicul din partea tatei a murit cu câteva săptămâni înainte de absolvirea mea, dar eu de-abia am observat. Acum simt un mare gol în suflet când mă gândesc la momentul respectiv.

Am tras totuşi tare ca să ajung la Berkeley şi mă bucur că pot să povestesc despre asta după patru ani de experienţe care m-au schimbat iarăşi aproape complet.

O dată ce ai fost admis la Berkeley, în 2003, cum ţi-ai rezolvat cu cazarea?

Cazarea mi-am rezolvat-o cu mult înainte de a ajunge în campus. Când eşti în stagiul de undergrad universitatea te încurajează să locuieşti la cămin în primul an ca să cunoşti alţi studenţi din anul tău, iar asta trebuie aranjată cu câteva luni înainte de a începe cursurile ca să fii sigur că primeşti loc.

Primele zile în campus cum au fost? Te-ai descurcat?

A fost destul de stresant, dar în cămine administraţia e foarte bine organizată şi are puse la punct multe programe prin care îi îmboldeşte pe bobocii speriaţi să facă cunoştinţă, să participe împreună la diferite activităţi şi să exploreze zona.

Căminul meu avea, de pildă, opt etaje, iar eu eram tocmai la ultimul. Mi-amintesc că ne-au strâns pe toţi de pe etaj şi ne-au băgat în camera comună, unde a trebuit să ne spunem numele, de unde suntem şi ceva interesant despre noi.

În următoarele zile a trebuit să învăţăm numele tuturor persoanelor de pe etaj, iar ceilalţi au avut ceva probleme cu numele meu la început.

Universităţile de stat şi cele private - programe de orientare diferite

Vreau să menţionez un lucru, cât priveşte acele programe de "orientare" pe care le organizează universităţile americane pentru "boboci". Stanford, MIT şi alte universităţi private au programe de orientare foarte bine puse la punct pentru că îşi permit din punct de vedere financiar.

Situaţia e oarecum diferită la Berkeley şi la alte universităţi de stat, pentru că aceste instituţii sunt mereu ameninţate de crize bugetare la nivel statal. Bugetul de la Berkeley a fost redus de guvernatorul Arnold în fiecare an de când am fost eu student, iar asta a dus la eliminarea multor programe esenţiale în campus, printre care şi cel de orientare.

În plus, Berkeley primeşte şi un număr foarte mare de noi studenţi în fiecare an. De exemplu, noi avem peste 10.000 de boboci în fiecare an, pe când Stanford are doar 2.400, iar la undergrad (anul I-IV) noi strângem aproape 30.000 versus aproximativ 8.000 la Stanford.

Deci sunt diferenţe destul de mari în experienţele studenţilor când ajung pentru prima dată în campus, în funcţie de cât de bine sunt organizate şi mai ales susţinute financiar programele de orientare.

Unde anume te-ai cazat până la urmă? Îi ştiai pe cei cu care urma să împarţi camera?

Singurul cu care vorbisem era colegul meu de cameră, de care dădusem pe internet când ni se spusese de la universitate cu cine vom locui.

În căminul în care am stat, majoritatea camerelor erau de două paturi şi câteva de trei paturi. Camerele cu două paturi erau evident mai preţuite, eu am avut noroc şi am nimerit una. Încetul cu încetul, i-am cunoscut pe toţi colegii mei de pe etaj şi ne-am învăţat repede unii cu alţii.

La început, era ceva reticenţă, cât priveşte folosirea băii comune: întâi intrau toate fetele şi după aceea băieţii, dar după câteva săptămâni nu mai există nici o ordine, fiecare intra cum vroia. Majoritatea colegilor erau din zona Los Angeles, adică a mea, aşa că aveam ceva în comun, dar după o vreme nu ne mai rămăsese mult de vorbit.

Cam jumătate erau de origine asiatică şi mai erau şi devotaţi religiei creştine adoptate de comunitatea lor, pe când eu eram pus pe năzbâtii.

Mergeam totuşi împreună la masă, seara, şi mai ieşeam la o petrecere din când în când, însă eu am început să-mi fac alt grup de amici când am văzut că aveam şanse mici să mă ţin de nebunii cu cei cu care nimerisem.

Tu ai avut un job în campus?

Da, am lucrat ca asistent de laborator pentru o studentă care îşi făcea doctoratul referitor la emisiile de metan care contribuie la încălzirea globală.

Am lucrat cu ea vreo patru luni printr-o înţelegere cu universitatea (aici se numeşte "work-study"), prin care eşti plătit dacă îţi găseşti o slujbă în campus oferită de diferite departamente. Eu am găsit slujba în Departamentul de Environmental Science, Policy and Management.

Bineînţeles, aceste joburi sunt temporare, se desfăşoară pe durata unui semestru sau, maximum, a unui an, dar îţi oferă avantajul interacţiunii cu profesori şi doctoranzi, poţi să vezi cum se face cercetarea în universitate.

Cum ai reuşit să-i găseşti pe ceilalţi români de-acolo?

Asta e poveste destul de neobişnuită. Când am ajuns la Berkeley, nu cunoşteam nici un român, dar în primul semestru am primit o invitaţie pe net să mă adaug unui grup pe Yahoo creat de un băiat cu nume român. Am acceptat invitaţia şi am aflat în acest mod despre prima întâlnire a tuturor celor aflaţi la Berkeley.

M-am dus şi astfel am aflat de un contingent de români de-ai noştri, care locuiau în International House (căminul rezervat de obicei studenţilor de peste hotare) şi care căutau să afle ce români ar mai putea găsi prin campus.

Când l-am întrebat pe băiatul care mă invitase în grupul de pe Yahoo cum m-a găsit, mi-a răspuns ca a intrat, pur şi simplu, pe sistemul de evidenţă al universităţii şi a dat search la întâmplare cu numele româneşti cele mai cunoscute. La cei care au apărut le-a dat invitaţie pe grup. Deci, în realitate, nu i-am dibuit eu pe ei, ci ei pe mine.

Organizaţie a studenţilor români exista în universitate?

Organizaţia studenţilor români am creat-o noi: Berkeley Organization of Romanian Students (BORS). Înainte de a ne întâlni noi, cei menţionaţi mai sus, nu exista nici o astfel de organizaţie.

Într-o seară, după mai multe beri şi printre aburii de alcool, am decis că era momentul să ne organizăm oficial, să ne înregistram la universitate ca să primim fonduri pentru activităţi şi să căutăm să atragem restul românilor de prin campus.

A fost o decizie bună, am pornit demersurile, eu am cam dus greul prin hăţişul birocratic, am scris şi constituţia cerută de universitate, am creat poziţii de conducere şi am ales pe câţiva mai vioi să se ocupe de organizare.

În primii doi ani am realizat o mulţime de evenimente faine, mai ales după ce am găsit boboci şi i-am atras în club. Organizaţia a fost concepută şi botezată la sfârşit de 2003, dar n-a devenit grup oficial în cadrul universităţii decât în 2004.

La ce anume îţi serveşte să faci parte dintr-o astfel de organizaţie?

A fost cea mai bună oportunitate de a afla despre alţi compatrioţi în campus. La început, a fost greu până au aflat alţii de noi, dar încet-încet a început să ni se ducă vestea.

La un moment dat am avut o situaţie destul de deosebită: jumătate din membrii erau undergrad, iar din aceştia aproape nici unul nu era venit direct din România, adică toţi făcusem şcoala sau o parte din şcoala gimnaziala în State.

Unii erau chiar a doua generaţie de imigranţi şi de-abia mai ştiau româneşte. Cealaltă jumătate erau studenţi graduate, doctoranzi şi post-doctoranzi veniţi din Europa sau de la alte universităţi din State, mai în vârstă şi care mergeau des în ţară.

Ne-am înţeles însă bine şi am avut mult de învăţat unii de la alţii. Am rămas în continuare bun prieten cu mulţi din cei dintre care au fost membri ai organizaţiei.

Cum a fost cu mâncarea? Unde se găsesc produse tipic româneşti în comunitatea în care locuieşti tu?

Cu mâncarea eu am fost mai mulţumit că nu era cea românească la dispoziţie. Sunt gurmand din fire şi îmi place să încerc produsele din diferite bucătarii, iar aici, la Berkeley, am avut ocazia să mă delectez cu mâncăruri de pe toate continentele.

Ştiu foarte bine că multe comunităţi din State sunt nevoite să se mulţumească cu fast-foodul care îngraşă, dar aici în Berkeley suntem norocoşi să avem o mare varietate de restaurante şi localuri care te invită pur şi simplu să încerci lucruri noi.

Iar când îmi trebuia mâncare românească, mergeam acasă la ai mei. Pe aici nu prea sunt localuri unde se serveşte mâncare ca a noastră, dar în anumite cazuri am făcut rost de pastă de mici, varză acră, cozonac...

Sunt nişte magazine de carne ruseşti şi sârbeşti care vând produse aproape identice cu ale noastre, iar cozonac se poate da comandă prin comunităţile de români. La un moment dat era şi un restaurant specific românesc numit Transilvania, dar din câte am înţeles nu mai există.

Mălai se găseşte undeva? Brânză? Mărar, pătrunjel? Drojdie? Frunze de viţă de vie? Slănină? Ce e foarte greu de găsit? De ce îţi e dor de-acasă şi nu găseşti deloc?

Am găsit aproape de toate. Mălai, brânză şi drojdie sunt peste tot. Verdeaţă şi zarzavat se găsesc la magazinele specializate, care au fructe şi legume de prin toată lumea.

Slănină e destul de greu de găsit, dar nu imposibil, ruşii sau sârbii o au de obicei la magazinele lor de carne. Ce n-am văzut până acum deloc sunt gogoşari, de aceea trebuie să o rog mereu pe bunica să mi-i aducă prin avion. Prăjituri româneşti se fac de obicei prin mamele noastre.

Biserici româneşti sunt?

Biserici sunt acum trei în zonă, înainte erau numai două. Cea la care mergem noi de obicei este în Hayward şi e lipită de Casa Română, care e centrul cultural al comunităţii româneşti din Bay Area. Celelalte două sunt în San Jose şi în San Leandro.

Eu nu merg la biserică foarte des, de obicei doar de Paşti cu restul grupului, dar sunt şi unii studenţi care sunt membrii activi şi participă la slujbe şi alte activităţi. La biserică se strâng de obicei cam toţi românii, cel puţin la Sărbătorile mari sau la vot, mulţi din cei care i-am cunoscut acolo lucrează în Silicon Valley sau sunt studenţi la cealaltă mare universitate din zonă, Stanford.

Ce evenimente a iniţiat organizaţia studenţilor români?

Am organizat de mai multe ori în trecut grătare, când am făcut mici. Acum aproape trei ani, am organizat un eveniment în campus în onoarea zilei naţionale şi, cu ocazia asta, am gătit sarmale şi am făcut cozonac aici la universitate, după care am servit invitaţii.

Am avut un foarte mare succes. Cu doi ani în urmă, preşedintele Băsescu a făcut o vizită în Bay Area, ne-am întâlnit cu el atunci şi i-am făcut un cadou un tricou cu numele organizaţiei noastre.

Primăvara se organizează un festival al culturilor în campus la Casa Internaţională, iar noi am participat doi ani la rând cu un dans folcloric, având trei perechi în costume populare. Înainte, aveam întâlniri săptămânale şi petreceri, dar nivelul de activitate a scăzut mult în ultimii ani şi acum organizaţia e în fază de hibernare.

Filme româneşti de unde? Cărţi româneşti?

Filme româneşti găsim pe net sau aduce cineva pe DVD din ţară. În decembrie anul trecut am avut parte de un eveniment extraordinar: centrul de film din campus a organizat un program cu noul val de filme româneşti (inclusiv Cannes-ul lui Mungiu), astfel că ne-am delectat văzând aproape toate lung-metrajele noii generaţii la cinema.

Dintre străinii care au venit la proiecţii, mulţi au rămas foarte impresionaţi şi filmele româneşti sunt lăudate şi acum de cei care le-au văzut. Cu cărţile merge mai greu, de obicei doar când merge cineva în ţară se poate face rost.

Limba română pe unde poţi să o vorbeşti?

Româna o vorbesc cu familia mea şi cu românii de aici de câte ori avem ocazia. Când sunt străini în grup, vorbim în engleză ca să nu se simtă excluşi, aşa procedează toate etniile, mai mult sau mai puţin.

În România, cât de des vii? Când pleci înapoi în State, ce iei în bagaj?

În România merg cam o dată la doi ani. În primii cinci ani de când m-am stabilit în California nu am mers de loc, după aceea de două ori în trei ani. Ultima dată am fost vara trecută şi am fost mai mult pe drumuri, încercând să ajung peste tot şi să văd cât mai mulţi prieteni şi rude.

De obicei, duc în State ţuică, brânză, pate de porc, ciocolată, napolitane şi miere, pentru că acestea, ori nu se găsesc aici, ori nu au acelaşi gust ca în ţară.

Bineînţeles că am şi voi avea mereu o nostalgie pentru gusturile din copilărie, de aceea continui să tânjesc după aceste produse, cu toate că atunci când le am în sfârşit nu mai sunt cum erau odată...

Ce îţi lipseşte din România?

Cel mai mult îmi lipsesc prietenii din copilărie. Acum, mulţi dintre ei au crescut şi şi-au văzut de viaţa lor, dar am ţinut legătura cu un mic număr şi, de câte ori vorbim, ne amintim de vremurile de demult şi de cât de mult i-a afectat plecarea mea în America.

Mi-am făcut mulţi prieteni aici, e adevărat, dar nu cred că aceştia vor putea să mă cunoască cu adevărat pentru că nu au cum să înţeleagă viaţa mea din România. Cei pe care i-am lăsat în urmă au crescut alături de mine şi m-au văzut schimbându-mă, maturizandu-mă...

Ori de câte ori mă gândesc la aceste persoane mi se face un dor nebun de casă şi simt că am pierdut o parte esenţială din firea mea. Ei continuă să fie alături de mine, dar e altfel când distanţele sunt atât de mari şi modul de comunicare nu e cel mai accesibil. Dar viaţa merge mai departe...

Să înţeleg că viaţa ta e legată acum de Statele Unite...

Eu sunt acum cetăţean american. Părinţii mei sunt stabiliţi în Los Angeles şi au casă acolo, iar sora mea tocmai a terminat şi ea la Berkeley.

De când am venit aici, noi am decis să ne construim un viitor în California. Nu e raiul pe pământ, dar parcă totuşi se poate trăi omeneşte dacă eşti om cinstit. În România, mi-e greu să spun, mai sunt încă multe schimbări de făcut.

Corupţie există încă şi există şi oameni care, în loc să fie motivaţi de succesul tău, încearcă să te dărâme. Există încă mentalitatea primitivă a comunismului, la aproape 20 de ani de la căderea lui. Şi în America devine din ce în ce mai greu să trăieşti o viaţă fără griji, dar ştiu că aici nimeni nu mă poate împiedica să îmi continui şcoala dacă vreau sau să îmi găsesc o slujbă bine-plătită.

Deocamdată, eu am de gând să rămân în State, însă nu voi pierde niciodată legătura cu ţara mamă. Cine ştie, poate în 20-30 de ani voi decide să mă reîntorc, fiind sigur că pe copii mei îi aşteaptă un viitor nebântuit de fantomele comunismului care i-au forţat pe ai mei să-şi caute rostul pe meleagurile bătute de vânturile Pacificului. Până atunci însă, tot înainte prin America!

Când plec din România, iau cu mine în bagaje ţuică, brânză, pate de porc, ciocolată, napolitane şi miere

Ori de câte ori mă gândesc la prietenii din copilărie, mi se face un dor nebun de casă şi simt că am pierdut o parte esenţială din firea mea

În California nu e raiul pe pământ, dar parcă totuşi se poate trăi omeneşte dacă eşti om cinstit

Mihai Giurgiulescu, Absolvent UC Berkeley