Fărădelegile lui Murphy

În nicio ţară din lume nu vezi atâtea femei disperate care, în loc să alerge după un bărbat frumos, aleargă după un tramvai urât.

Românii se grăbesc nebuneşte undeva, nu ştiu unde. Poate spre viitor, deşi n-am văzut nicio poartă galactică la metrou. Trebuie să aflu numaidecât destinaţia, fiindcă strechea asta generală mă fascinează, vreau să am şi eu acces la extazul colectiv. Dar, atenţie, nu se grăbeşte nimeni dintre cei care merg în faţa ta, se grăbesc întotdeauna cei care, vorba lui Ţopescu, vin tare din urmă.  În nicio ţară din lume nu vezi atâtea femei disperate care, în loc să alerge după un bărbat frumos, aleargă după un tramvai urât. Te dărâmă pe tine, pietoană fragilă şi simţită, de te numără alţii ca la box, până te salţi de jos şi căscătorii de guri sună iar la 112, să anuleze comanda.

Eşti KO pe un guguloi de zăpadă murdară, în timp ce ele, agresoarele, încojocitele, se aburcă în mijlocul de transport în comun. Te împing, te luxează şi, dacă nu vrei şi-un pumn în nas drept bonus (pumn cu inele, fiindcă în acest paragraf vorbim despre doamne), trebuie să zici tot tu „scuzaţi-mă că am stat în drum când aţi încercat să nu mă călcaţi în picioare, dar din păcate n-aţi reuşit; îmi pare sincer rău".

Toate maşinile mici şi mijlocii se grăbesc undeva, nu ştiu exact unde (dar întotdeauna pe direcţia mea de mers), de zici că toţi sunt angajaţi la Smurd, sub acoperire. Orice Berlină care abia îşi târâie târtiţa pe carosabil icneşte nervoasă, trece (scârţâind, crăpând, fumegând, dar trece) de pe o bandă pe alta întruna. Am senzaţia uneori că benzinăriile anunţă prin staţie că primii o sută de şoferi demenţi ajunşi la faţa locului primesc câte-un cauciuc de iarnă gratis.

Să te ferească Dumnezeu să nimereşti pe un trotuar cu o singură bandă pe sens, de genul celor din faţa magazinelor de lux, din centru.

Toată românimea aleargă undeva (întotdeauna, cei mai presaţi sunt ăia din spatele tău, care te zoresc cu semnale acustice şi luminoase, ţâţâind agasaţi). Probabil dau în brânci să prindă reducerile de primăvară, de 1,5%, la Gucci, Prada şi D&G, deşi toţi ăştia care te îmbrâncesc ca să treacă de tine poartă pulovere Guccy, Proda şi D&K. Sau poate tocmai de-aia.

Pe străzile neaoşe, ai senzaţia că toată lumea caută urgent o toaletă (şi nu una ecologică, fiindcă te inhibă total, vă spun din proprie experienţă horror), toată suflarea are vezica plină ochi. Nu-ţi poţi explica altfel fojgăiala continuă, care te bagă uneori în atac de panică, mai ales dacă nu ţi-ai luat medicamentele la timp.

În hipermarket, punctul terminus al oricărui megacoş e undeva în splina ta.

Deşi majoritatea celor care înfundă magazinul au permise de conducere, instinctul de a evita obstacolul li se înmoaie fatalmente, când pătrund în incintă. Şi, nu ştiu de ce, li se pare tuturor mai firesc să parcheze coşul cu marafeturi de-a curmezişul, niciodată de-a lungul, pe direcţia de deplasare.  Dacă tu ai coşul în drum, toată lumea care vine pe contrasens se grăbeşte îngrozitor. Dacă ăilalţi sunt în drum, nu se grăbeşte nimeni. Am văzut într-o zi un tip care mergea prin supermarket şi-şi nota continuu câte ceva în carneţel. Cred că era Murphy, pesemne lucrează la un album nou.

Nici viiturile de japonezi care gonesc la job, în Tokyo, nu sunt aşa grăbite. Ai zice că în România munceşte toată lumea. Dacă n-ar fi de plâns, ar fi de râs. Hoardele asiatice de gonitori către slujbă au fost umilite de invazia românilor către destinaţii misterioase.

Undeva, însă, legea compensaţiei funcţionează la capacitate şi graţie maximă: pe o stradă aglomerată din buricul Bucureştilor, o ambulanţă a oprit în cea mai a dracului intersecţie. Am crezut că i-a intrat vreo bujie în şoc anafilactic. Dar şoferul (sau doctorul, mă rog, fiindcă pe o Salvare e greu de făcut diferenţa) s-a dat jos, şi-a cumpărat o şaorma cu de toate şi-a revenit la volan, a aprins flash-ul şi s-a prelins lejer, relaxat, la vreo posibilă descarcerare.

Simona Catrina este editor coordonator al revistei „Tango" şi scrie pentru ''Adevărul"