Coşmar contra coşar

Bărbaţii se văicăresc de veacuri că luna martie e un coşmar pentru ei. Dar asta nu se întâmplă din cauza banilor care se scurg pe muţunache sau buburuze de tablă.

Mărţişoreala generală e un obicei duios, în fond, kitsch-urile au scuza lor nobilă. Fata adoră şi pupăceşte trifoiul cu patru foi pe care i l-a aruncat iubitul în poală, în maşină, între două viteze schimbate (iartă-mă, Pisi, dar nu mă lasă gaborul să opresc aicea, ca să te pup şi io ca lumea). Pisi crede că asta e un fel de logodnă subînţeleasă. 

Bărbaţii se văicăresc de veacuri că luna martie e un coşmar pentru ei. Dar asta nu se întâmplă din cauza banilor care se scurg pe muţunache sau buburuze de tablă. Nu, drama bărbatului ajuns în plexul primăverii e alta: ce va înţelege o femeie din gestul lui inofensiv? Ce să-i cumpere el iubitei în aşa fel încât aia să nu înţeleagă cumva c-o cere de nevastă?

Sigur, ca să înlături orice bănuială că ai avea intenţii serioase cu fata, nu-i cumperi nimic, cel puţin aşa eşti un mârlan onest. Sau, şi mai rău (credeai că nu există nimic mai rău?), îi cumperi tradiţionalul coşar de tinichea. Să-i poarte noroc în portofel, şi-n dragoste, şi-n ce mai vrea ea. Doar că boticul gonflat instinctiv, la vederea banalului mesaj, va fi tradus prin „iubitule, nu mai pupi sex cel puţin două săptămâni, cu posibilităţi de eliberare condiţionată pe 8 martie, când te poţi reabilita cu un cadou gândit, scump şi de bun-simţ".

În afară de darurile stupide, ieftine şi fără semnificaţie romantică, orice alt mesaj de acest gen declanşează în sufletul femeii speranţe fatale. Asta e spaima bărbatului.

Pune-te în locul lui. Dacă-i cumpără femeii flori, astea vor fi decodificate drept dovezi de dragoste eternă. Ce să-i ia ca să nu pară o invitaţie la veşnicie? Poate un cactus urât (nu e pleonasm, oricât vi s-ar părea de bizar, există şi cactuşi prezentabili).

Un amic pe care nu mă pot enerva, fiindcă îl cunosc din şcoala primară, mi-a zis că e literalmente exasperat. Să vă spun câte ceva din patimile lui. De cinci ani, are aceeaşi iubită, dar pe care - spre blestemele femeilor, respectiv ovaţiile bărbaţilor din gaşca noastră - n-o ia de nevastă. „Deocamdată!", precizează el, deci decizia nu e irevocabilă, e doar insuportabilă.

În fiecare an vine 1 martie (ce surpriză!). În primul lor martie, i-a cumpărat fetei un buchet de nuferi. Rasat băiatul! Doar că, sub ochii lui gogonaţi de groază, fătuca a sunat-o pe mă-sa în minutul doi şi i-a spus că e ca şi logodită. Apoi l-a gratulat zile întregi cu remarca minunată că e un bărbat stilat, care cunoaşte mesajele simbolice ale iubirii veşnice. Nasol!

Planul B: în anul următor, i-a cumpărat un ceas scump. Un psiholog ar spune că omul compensează lipsa de implicare afectivă prin sacrificii materiale. Ce să vezi, fata a ţopăit de bucurie: ceasul înseamnă timp, timpul înseamnă veşnicie, deci îi aşteaptă o viaţă împreună. Iar nasol!

În al treilea an, el i-a luat un mixer de bucătărie. Asta a fost cea mai proastă idee, fiindcă ea s-a aruncat în braţele lui, de era să-i rupă coloana-n bucăţi: iubi, vom găti împreună toată viaţa!

În al patrulea an, ea manifesta deja anumite morocănoşenii. Aştepta un inel, iar iubi al ei ştia asta, deci s-a gândit la un cadou care să n-aibă nimic, dar absolut nimic comun cu ceva rotund. I-a luat o pereche de cercei în formă de elefănţei, cu pietre Swarovski. Ea a sărit până-n buricul lustrei din plafon: Iubiiiii, ăştia merg cu orice rochie de mireasă! Nici dacă o dezvirgina el (nu fusese cazul) nu se simţea mai vinovat.

Aşa că anul ăsta, în al cincilea martie împreună, i-a dus în sfârşit inelul de logodnă. Ea a şezut calmă, l-a acceptat pe degetu-i ca un cârnăcior (nicio femeie nu mai e la fel de slabă ca acum cinci ani) şi a spus un „da" blazat, molcom. Aşteptase atâta amar de vreme s-o ceară, deci nu se mai preta la un entuziasm stupid. Acum e o doamnă. Sau mă rog, urmează să fie.

Simona Catrina este editor coordonator al revistei „Tango"