„Nebunii“ care au început Revoluţia

Fotografia-document realizată de o persoană necunoscută, în ziua de 21 decembrie 1989, din podul unei case cu vedere spre Piaţa Mare

Sibienii care au avut curajul să protesteze public la 21 decembrie 1989 vorbesc despre marile enigme ale acestei zile. Înainte de a fi un război aprig între Armată şi instituţiile Ministerului de Interne, Revoluţia de la Sibiu a fost o reacţie rapidă de solidaritate faţă de evenimentele care se derulau la Timişoara .

De la 18 decembrie 1989, oraşul de pe malurile Cibinului a fost împânzit cu manifeste realizate de graficianul Mircea Bozan, deţinut politic între anii 1969 şi 1974. În prezent, Bozan trăieşte în Germania. El a cerut azil politic după ce a fost bătut cu bestialitate la mineriadele din 1990. Bozan este cel care a lipit pe zidurile oraşului Sibiu 300 de manifeste prin care chema oamenii în faţa magazinului „Dumbrava", joi, 21 decembrie, de la ora 9.00: „Demonstrăm paşnic, cu lumânări aprinse". Manifestul se încheia cu lozinca: „Jos Ceauşescu!". Seminţele Revoluţiei au prins rădăcini firave. Chemarea a fost luată în serios de câţiva „nebuni". Curajul lor a schimbat soarta Sibiului.

Sibiu 1989: războiul Armatei cu Internele

Nicu Ceauşescu - înjunghiat, umilit, arestat

Fostul bucătar al lui Nicuşor Ceauşescu: „Era un mare beţiv. Nu-i ajungea un kil de whisky pe zi!"

Beţia lui Nicu Ceauşescu şi nebunia lui Aurel Dragomir

Oană, claustrofobul de la lifturi

Unul dintre ei a fost Ionuţ Oană, muncitor la întreţinerea ascensoarelor din Sibiu. Oană avea atunci 31 de ani, nevastă acasă, doi copii şi o maşină Dacia. N-o ducea rău. Dar se simţea închis în România, ca într-un ascensor blocat. Oană fusese îndrăgostit în adolescenţă de o franţuzoaică, Nadine, din Bordeaux, nimerită în vizită prin Sibiul anilor ‘70. Oană ar fi plecat după ea în oraşul vinurilor vechi, dar, pe atunci, că să obţii un paşaport trebuia să plăteşti pe sub mână opt mii de mărci germane.

„În decembrie ‘89 nu am ieşit în stradă fiindcă n-aveam ce mânca. Am ieşit pentru că am vrut să fiu liber, nu sclav. Cea mai mare cultură e să vezi lumea", spune Oană.

Ionuţ Oană a anunţat URSS că începe Revoluţia 

„Dacă Sibiul iese, ieşiţi şi voi!"

În decembrie 1989, Oană a început de unul singur pregătirea unui protest împotriva sclavagismului din România. A vrut să se asigure că nu e singur. A tocmit câţiva amici, navetişti, să ducă prin ţară vestea: „Dacă aflaţi că Sibiul a ieşit în stradă, să ieşiţi şi voi!".

„În ziua în care am aflat că la Timişoara a izbucnit Revoluţia, m-am gândit că trebuie să fac ceva pentru a nu se repeta istoria «Braşov ‘87». Trebuie să mai iasă în stradă măcar Sibiul şi Bucureştiul", îşi aminteşte Oană. De ce Sibiu? „Pentru că îl aveam aici pe Nicu Ceauşescu şi pentru că Sibiul este în centrul ţării. Poziţia Timişoarei, la graniţă, îi dădea motiv lui Nicolae Ceauşescu să spună că incidentele de acolo sunt mâna agenturilor străine. Or, începând în centrul ţării, preluam presiunea asta de pe Timişoara şi spulberam orice alibi al lui Ceauşescu".

În ultimele nopţi dinaintea Revoluţiei, Oană n-a mai dormit. Aflase că Bush senior şi Gorbaciov se întâlniseră la Malta. Ştia că soarta României se juca între paletele din ping-pong ale acestor coloşi. Se gândea care ar fi poziţia Uniunii Sovietice şi a Statelor Unite în raport cu o posibilă revoltă de amploare în România. Şi-a dat seama că modul cel mai simplu de a afla răspunsul era se meargă şi să întrebe. La 17 decembrie a măsluit nişte foi de delegaţie pentru Bucureşti, ca să aibă acoperire pe tren. La 18 decembrie, seara, s-a urcat în trenul de Bucureşti. A ajuns la destinaţie în dimineaţa zilei de 19. Îşi stabilise un traseu de o zi, cu opriri la Ambasada Uniunii Sovietice, apoi la biblioteca Ambasadei Americii, unde mai intrase cu câţiva ani în urmă şi, în final, la căminele studenţeşti, pentru a vorbi cu tinerii să iasă în stradă odată cu Sibiul.

„Un neica-nimeni" în dialog cu URSS

„Motto-ul meu a fost: «Bă, băieţi, nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Poate vă gândiţi că sunt de la Securitate. Dar când veţi auzi că Sibiul a ieşit în stradă, să ieşiţi şi voi. Atât vă cer». Îmi făcusem discursul ăsta".

Discursul şi planul s-au dus pe apa sâmbetei. La Ambasada URSS-ului i s-a spus să vină ziua următoare, adică la 20 decembrie. Şi-a cheltuit toţi banii pentru o cameră la hotel. În plus, n-a mai găsit niciun student în Regie - începuse deja vacanţa de iarnă. Iar la Ambasada Americii n-a putut intra. I-a fost imposibil să găsească înţelegere.

Manifestul lui Mircea Bozan

La 20 decembrie a reuşit totuşi să lege o discuţie cu consulul Ambasadei Sovietice la Bucureşti. Pe militarul de la intrare l-a minţit că se interesează de un văr din Moldova de peste Prut, iar când a semnat condica de intrare a scris: „Problemă de familie".

„Consulul vorbea binişor româneşte. M-a întrebat. «Care e problema?». I-am răspuns: «Am o problemă gravă despre ce se întâmplă în România şi consider că vizavi de politica domnului Gorbaciov în Europa de Est, dumneavoastră, ca stat, aveţi o obligaţie morală, pentru că dumneavoastră aţi impus comunismul. Vă rog să faceţi un apel internaţional împotriva crimelor lui Ceauşescu şi a regimului dictatorial de la noi. Vezi cazul Timişoara». Consulul a rămas cu gura căscată. Şi ca să fiu credibil, i-am zis: «Uitaţi ce e, nu luaţi în considerare nimic, eu sunt un neica-nimeni, venit de pe stradă. Dar pe mine mă aşteaptă colegii la Sibiu. Noi ieşim în stradă mâine, iar eu vreau să cunoască Ambasada Uniunii Sovietice chestia asta». La care consulul îmi zice: «Degeaba ieşiţi voi în stradă că, uite, Bucureştiul nu iese. Mai mult, au anunţat că mâine (n.r. - 21 decembrie) vor ieşi la mitingul lui Ceauşescu, în faţa Comitetului Central». Oană a luat trenul Bucureşti - Sibiu conştient că toată incursiunea lui în Capitală fusese un îngrozitor eşec.

Obţinuse totuşi o informaţie: că Bucureştiul iese la miting. O zi de miting era mai bună decât o zi de muncă. La 21 decembrie 1989, ora 8.00, Oană şi câţiva colegi de la ascensoare erau pe scările magazinului „Dumbrava", frământându-şi mâinile: „Cum se începe un miting, ce strigăm, ce cântăm, ce facem. Între a vrea să faci ceva şi a începe să strigi prima lozincă e un hău mare de tot", spune bărbatul ajuns acum la 51 de ani. De grupul lui Oană s-a apropiat atunci Puiu Fesan, maistru la IUPS (Întreprinderea de Utilaje şi Piese de Schimb).

Muncitorul Marius Iacob şi zâmbetul lui Nicu Ceauşescu

Marius Iacob (foto) avea 21 de ani în 1989 şi era muncitor la Întreprinderea Balanţa. La 21 decembrie 1989, la ora 8.00, Iacob şi alţi 27 de colegi de la Balanţa au lepădat salopetele şi au pornit spre centru, la Revoluţie. „Pe podul gării ne-am întâlnit cu Nicu Ceauşescu. Era în maşina lui, un Renault cu numărul 1-SB-101. Stătea tolănit pe bancheta din spate. S-a uitat la noi şi a zâmbit", povesteşte Iacob.

Ajunşi în faţa liceului Gheorghe Lazăr, drumul le-a fost blocat de un echipaj de miliţie. Maiorul Ioan Lodromănean le-a zis: „Bă, oameni buni, ce vreţi bă, ce s-o-ntâmplat?". Unul a răspuns: „Vrem pâine şi salam, vrem libertate. La Timişoara i-aţi omorât pe ăia...". La care miliţianul s-a enervat: „Lasă, că vă tai eu pe voi şi vă fac salam, să aveţi ce mânca". Lodromănean, care acum este erou-martir al Revoluţiei pentru că a murit împuşcat de militari la 22 decembrie, a deschis uşile de la ARO, de unde au coborât nişte luptători de la Antitero. Mai mulţi oameni au fost bătuţi. Patru au fost arestaţi şi duşi la Miliţie.

Pumni în gură pentru pasivitate

Puiu Fesan este unul dintre cei mai cunoscuţi revoluţionari din Sibiu. A fost o vreme secretar de stat pentru problemele revoluţionarilor. Dacă-l întrebi de ce a ieşit în stradă, ridică din sprânceană şi spune: „Nevasta!". La 17 decembrie, Fesan a mers în satul Agârbiciu, la un prieten sas. Au băut câteva sticle de vin de ţară şi s-au hotărât să plece la Timişoara, ca să lupte la Revoluţie. „Nevastă-mea ne-a zis: «De ce să daţi banii pe benzină până la Timişoara? Mai bine faceţi ceva aici, la Sibiu!». Niciunul dintre noi nu se gândise şi la varianta asta".

La 20 decembrie, maistrul Fesan a luat câteva strungăriţe mai ascultătoare de la IUPS şi le-a pus pixul în mână: „Copiaţi primele două strofe din poezia «Un răsunet», de Andrei Mureşanu, de câte 15 ori. Folosiţi indigoul!". Au rezultat 250 de „fluturaşi" cu strofele viitorului imn al României, „Deşteaptă-te române".

„80 de oameni mi-au promis că mi se alătură la 21 decembrie. I-am pus să cânte «Deşteaptă-te române», să văd cum sună. Când repetam cântecul, ne-a prins directorul: «Ce faceţi, bă, aici?». «Ce să facem, tovarăşu' director, repetăm un cântec!»". Se întâmpla într-o întreprindere de utilaje. „M-a luat separat: «Bă, Puiule, fii mă cuminte! Ai casă, ai maşină, televizor color...». Eu eram surescitat şi i-am spus: «Tovarăşu', o să intrăm în cărţile de istorie!»".

Puiu Fesan (stânga) şi Dan Toader sunt prieteni din zilele Revoluţiei 

O întrebare: pe ce parte s-a răsturnat maşina?

Joi, 21 decembrie 1989, Puiu Fesan a reuşit să adune în faţa magazinului „Dumbrava" numai zece colegi de serviciu, din 80 câţi bravaseră cu o zi înainte. „Era ora opt şi ceva dimineaţa. L-am văzut atunci pe Ionuţ Oană. Era cu oamenii lui de la lifturi. Mi-am dat seama că au venit pentru acelaşi lucru ca şi noi. Am început să mai oprim bărbaţi pe stradă. Le puneam mâna în piept: «Tu... rămâi aici cu mine!». Şi ascultau săracii, mai mult de frică. Erau cuminţi. Le-am împărţit bileţelele cu «Deşteaptă-te române» şi am cântat".

Miliţia s-a mişcat repede. În jurul orei 8.45, un ARO „cu numere mici" a urcat pe trotuar. Au fost arestaţi câţiva oameni. Printre ei, şi Ionuţ Oană. Puiu Fesan a reuşit să scape: „Fugeam ca Ben Johnson. Am ajuns aşa, fugind, în Piaţa Republicii (n.r - azi Piaţa Mare), unde m-am întâlnit cu nişte muncitori de la Întreprinderea Balanţa". Miliţienii au încercat să împrăştie oamenii din Piaţa Republicii tot prin forţă. Numai că reacţia insurgenţilor a fost, de această dată, violentă: un ARO al Miliţiei a încercat să intre printre manifestanţi, dar a fost răsturnat. „Când îmi spune unu' că a fost în Piaţă, în acea zi, îl întreb pe ce parte s-a răsturnat ARO-ul". Fesan nu ne spune pe ce parte, de teamă să nu cerem şi noi, într-o zi, certificate de revoluţionari.

Maşina Miliţiei a fost incendiată apoi de o tânără, o fată curajoasă despre care nu se mai ştie decât că „purta raiaţi şi că şi-a scos fularul de la gât, i-a dat foc şi l-a aruncat pe bancheta din spate a maşinii".

Mititel, primul sibian ucis

Deşi în Piaţa Republicii s-au strâns câteva sute de oameni, niciunul nu poate să spună cu certitudine cum a fost ucis primul sibian, la 21 decembrie 1989. În jurul orei 10.00, o subunitate de 110 militari de la UM 01512 ajunge în Piaţa Republicii. I se alătură, nimeni nu poate explica de ce, un grup de bărbaţi între 40 şi 50 de ani, în haine de militari, fără epoleţi, înarmaţi cu pistoale şi mitraliere. Prezenţa lor a constituit până acum unul din marile mistere ale Revoluţiei sibiene.

Manifestanţii sunt împărţiţi în ceea ce priveşte forţele armate: unii îi aplaudă pe militari, alţii îi înjură şi vor să-i agreseze. În această atmosferă tensionată, Cristian Teodorescu, comandantul subunităţii, ordonă foc de avertisment. După rafală, peste Piaţă se aşterne liniştea. Toţi martorii oculari confirmă: militarii au tras în plan vertical. Cu toate acestea, un om a murit pe loc, e vorba de Ioan Mititel (34 de ani), care se afla în mulţime şi încerca să-şi facă loc spre plutonul militar cu o cartelă de pâine în mână. Tot atunci a fost rănit şi Liviu Giura (24 de ani), care a murit câteva ore mai târziu, la spital. Alte patru persoane au fost rănite.

O certitudine: oamenii din poduri

Puiu Fesan a văzut cu ochii lui acel eveniment. „Oamenii s-au repezit să-l dezbrace pe Mititel, încercând să-l panseze. Mi-am dat seama că fusese împuşcat din faţă. Pe unde intrase glonţul, avea o gaură mică, parcă fusese atins cu o ţigară pe piele. La spate însă, gaura era mult mai mare. Aşa se întâmplă la împuşcare, la ieşirea din corp, glonţul face o gaură mai mare", spune Fesan. Acesta este convins că unul dintre bărbaţii aflaţi în imediata apropiere a subunităţii de militari a tras înspre mulţime.

O variantă intens vehiculată este aceea conform căreia gloanţele trase în manifestanţi au venit din podurile caselor care înconjoară Piaţa Mare. Fotograful Dan Toader are dovezi că au existat oameni în acele poduri. „Am o fotografie făcută în dimineaţa zilei de 21 decembrie din podul unei case cu vedere la Piaţa Republicii. Filmul fotografic a fost găsit de cineva, aruncat pe stradă. După mulţi ani, acesta a ajuns la mine. L-am developat, l-am prelucrat şi am obţinut o imagine-document. Important e că a ştiut cineva să se ducă acolo şi să facă fotografii", ne-a spus Toader.

După moartea lui Mititel şi după ce nişte grenade lacrimogene au înlăcrimat norodul, manifestanţii au început să se îndemne unii pe alţii: „Să mergem la Comitetul Judeţean!". Acolo-şi avea biroul Nicu Ceauşescu. Pe drum, alte incidente.

„În acea zi s-au băgat alimente din belşug la magazine: carne, portocale, de toate. Oamenii stăteau fericiţi la cozi. La început, am încercat să-i convingem cu vorba bună să vină cu noi, să se alăture Revoluţiei. Nu doreau pentru că pierdeau rândul la portocale. Aşa că am început să ne batem. Dar bătăi în toată regula. Bătrânii dădeau cu plasele în noi. Noi le dădeam pe la urechi. Plecau oamenii spre case, plângând. Totuşi, în felul ăsta am reuşit să-i convingem pe câţiva". Şi Revoluţia a mers mai departe.

Mâine în „Adevărul“

22 decembrie 1989, ziua măcelului de la Sibiu