Măcelul de la MApN: crime şi profanare

Supravieţuitorii carnajului de la MApN, căruia i-au căzut victime opt „uslaşi“, au fost prezentaţi drept „asasini ai vechiului regim“. Cadavrele membrilor USLA au fost lăsate în stradă timp de mai multe zile, fiind profanate şi scuipate de mulţimea revoluţionarilor dezinformaţi.

În noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989, colonelul Gheorghe Trosca, şeful de Stat Major în cadrul Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă ­(USLA), îşi trăia ultimele secunde ale vieţii în cartierul bucureştean Drumul Taberei, aproape de gardul Ministerului Apărării Naţionale (MApN). El a căzut sub rafalele tancurilor aflate chiar în faţa instituţiei pe care fusese chemat să o apere.

„Teroriştii", de negăsit

Teroriştii „ascunşi în tufişuri" - motivul invocat de ministrul Apărării, generalul Nicolae Militaru, pentru convocarea lui Trosca şi a oamenilor săi - erau de negăsit. Şi mai straniu, odată sosiţi la faţa locului, militarii USLA nimeriseră sub asaltul a ceea ce păreau a fi chiar dispozitive de luptă aflate în dotarea MApN.

Ajuns în faţa Ministerului Apărării, colonelul Gheorghe Trosca transmite un mesaj halucinant celor rămaşi la sediul USLA: Armata trage asupra propriului sediu. I se promite protecţie, ba chiar primeşte instrucţiuni privind semnalul de recunoaştere. Nici nu apucă să-l folosească însă. Tancurile şi blindatele din faţa MApN deschid foc automat în direcţia "uslaşilor".
„ne omoară ăştia!"

Primul răcnet care se aude, în zgomotul rafalelor ce loveau vehiculele USLA, este cel al lui Constantin Isac, reprezentant al FSN şi responsabil cu legătura dintre noua putere şi trupele USLA. "Jos, că ăştia ne omoară!", strigă Isac.

Primul coboară Trosca, urmat de Isac şi de şoferul unuia dintre ABI-uri (autovehicule ARO cu blindaj de tablă). Colonelul se ascunde în dreptul roţii din spatele maşinii, în timp ce Isac se trânteşte pe burtă, într-un unghi mort pentru tancul ce trăgea asupra lor.

„Gloanţele treceau prin maşină şi îmi săreau schije în picioare. Trosca s-a îndreptat apoi către al doilea vehicul, cerând să intre. Eu am sărit peste un cadavru şi peste un gard viu şi m-am ascuns între gard şi partea de jos a blocului. ­M-am orientat către nişte maşini parcate. M-am băgat sub o Skoda acoperită cu o prelată", povesteşte astăzi Constantin Isac. Rănit în picior, acesta petrece următoarele ore sub maşina parcată. Într-un final, reuşeşte să iasă şi, târându-se, se adăposteşte în apartamentul unui prieten care locuia în zonă.

Opt membri ai USLA aveau să moară în acea noapte, în frunte cu şeful lor, colonelul Gheorghe Trosca. După un model demn de vremurile preistorice, trupurile acestora au fost lăsate în stradă. Pe frunţile lor a fost scris "Terorişti" sau "Trădători". Trosca a fost decapitat. Corpul acestuia a fost lăsat să zacă în stradă, iar capul i-a fost aşezat pe un cauciuc, cu o ţigară înfiptă în gură, imposibil de identificat în spatele straturilor de noroi şi fum depuse. Captivi ai diversiunii "Teroriştii sunt printre noi", susţinută prin toate mijloacele posibile în acele zile, trecătorii din Drumul Taberei nu au ezitat să scuipe sau să urineze pe trupurile neînsufleţite. Era modul lor de a-şi exprima ura faţă de fostul regim.

„E soarta mercenarilor!"

Pe 25 decembrie 1989, sub titlul „Nimicirea gorilelor mercenare", noua ediţie a „României libere" publica un articol desprins din stilul epocii abia apuse. În acele rânduri, militarii erau ridicaţi în slăvi pentru anihilarea forţelor obscure care ameninţau victoria finală a Revoluţiei.

„După miezul nopţii de 23 spre 24 decembrie, două tanchete tip ABI, care nu sunt în dotarea forţelor noastre armate, au încercat să pătrundă în clădirea Ministerului Apărării, folosind ca acoperire tricolorul. Bravii şi eroicii noştri ostaşi, aflaţi la datorie, le-au nimicit pur şi simplu cu focuri de tunuri. Şapte mercenari, angajaţi în slujba tiranului, au fost lichidaţi pe loc. Celelalte bestii cu chip de om au fost prinse după câteva ore, în urma unor lupte crâncene. Aceasta va fi soarta tuturor mercenarilor! Bravo, militari ai Armatei Române!", scria în articolul citat.

„Uslaşii" atacaţi în faţa MApN-ului

Ucişi
- Gheorghe Trosca (colonel, şeful de Stat Major în cadrul USLA)
- Eugen Trandafir Cotuna (locotenent-colonel)
- Andrei Ştefan (sublocotenent)
- Ion Muicaru (sublocotenent)
- Emil Oprea (sublocotenent)
- Florin-Constantin Suprăţeanu (sublocotenent)
- Teodor Neagoe (sublocotenent)
- Ion Costache (sublocotenent)Răniţi
- Romulus Gârz (locotenent)
- Ştefan Şoldea (sergent-major)
- Petre Găinescu (plutonier)
- Ionel Păduraru (sergent-major)
- Constantin Isac (reprezentantul FSN pentru USLA)

Dilema lui Militaru: mai trăieşte Trosca?

Cei cinci supravieţuitori ai carnajului din Drumul Taberei au fost Romulus Gârz, Ştefan Şoldea, Petre Găinescu şi Ionel Păduraru (membri ai USLA) şi Constantin Isac (reprezentant al FSN). Mărturiile acestora exprimă perfect confuzia totală ce planează asupra misiunii pentru care au fost chemaţi în Drumul Taberei.

„La un moment dat a venit un căpitan de aviaţie, m-a coborât din ABI pe uşa din spate, conducându-mă până în sediul MApN, într-o încăpere în care erau colonelul Gheorghe Ardeleanu, generalul Nicolae Militaru şi generalul Iulian Vlad. Pe lângă cei cunoscuţi se afla şi un civil cu barbă albă, despre care am aflat că era Gelu Voican Voiculescu. Acesta mi-a cerut date despre organizarea, componenţa si funcţionarea unităţii, datele mele personale, cu ce misiune am venit.... În timpul anchetei am fost întrebat de două ori dacă colonelul Trosca mai trăieşte sau este mort", povestea Ştefan Şoldea, în aprilie 1990, pentru „Zig-Zag Magazin".

Test de urină pentru terorişti drogaţi

Enorma farsă privind prezenţa teroriştilor în tufişurile din jurul sediului MApN şi chemarea trupelor USLA pentru anihilarea acestora au continuat şi după reţinerea supravieţuitorilor. Ştefan Şoldea povesteşte că, după ce a fost reţinut, a fost supus unui test de urină pentru a dovedi că nu este terorist. Una dintre celebrele ipoteze lansate la televizor, în acele zile, era aceea că teroriştii erau persoane drogate de Securitate pentru a trage fără somaţie în revoluţionari.

Inexistenţa teroriştilor este susţinută şi de mărturiile locatarilor din blocurile aflate în zona carnajului. Membrii unei familii au declarat că au fost vizitaţi, în mai 1990, de doi indivizi, cu legitimaţii de Miliţie, care le-a transmis că schimbul de focuri din 23-24 decembrie 1989 avusese loc "între două unităţi ale Armatei" şi că "nu au existat terorişti".

Iarna în care moartea a rânjit

Parcă a fost ieri, aveam 16 ani şi jumătate... Locuiam în Ghencea, peste drum de biserica Gârleni, vecină cu unităţile militare care se întind peste un spaţiu imens, până spre Şoseaua Antiaeriană. Tata, maior de artilerie în Armată, era de o săptămână la serviciu. Puteam vorbi rar cu el, şi doar atunci când avea voie să ne sune. După ce zgomotul armelor s-a mai domolit, am ieşit afară împreună cu mama şi cu fratele meu. Trebuia să-i ducem un pachet cu mâncare şi schimburi. Am tot făcut asta şi-n zilele următoare. Lucra peste drum de Complexul Orizont, într-o clădire cu patru etaje, foarte aproape de stradă.

Ne-a cam fost teamă pe drum. Am luat-o pe jos, printre blocuri, apoi am ieşit spre Favorit şi am făcut dreapta către Orizont. Nu era lume multă pe străzi la orele prânzului. În ziua aceea de iarnă care începea să se aştearnă treptat, autobuzele nu circulau, iar noi priveam în sus după terorişti. Pe strada Dumul Taberei se vedeau multe tancuri şi soldaţi înarmaţi. Blocurile de vizavi erau ciuruite de gloanţe, unele apartamente aveau geamurile sparte. La 50 de metri de intrarea în minister (acum este Statul Major al Trupelor de Uscat), am văzut o privelişte pe care n-o voi uita niciodată. Pe strada aceea încremenită, dar securizată la maximum, într-o linişte aducătoare de nelinişti, două maşini Aro vopsite în verde erau distruse complet. Aveau turele pe care erau montate mitraliere, erau blindate, neobişnuite pentru noi. În jurul şi în interiorul lor, cadavre carbonizate, cel puţin şase am numărat. Una dintre maşini era răsturnată, iar pe ambele era scris cu alb „TERORIŞTI".

Trupurile celor ucişi erau mutilate îngrozitor. Unul purta două mantale, parcă fără grade pe ele. Capul altuia, despărţit de corp, era pus lângă o roată, iar rânjetul morţii de pe chipu-i de nerecunoscut îi era asortat cu o ţigară pe care cineva i-o pusese în gură. Peste tot erau intestine, sânge coagulat, bucăţi de trupuri. Nu mirosea a nimic, dar moartea era acolo în toată hidoşenia ei. Vedeam mâini şi picioare smulse din articulaţii, carne de om arsă, funingine şi fiare contorsionate.

Oamenii îi scuipau din spatele perdelei de ură ce li se aşternuse pe ochi. Până să vină tata să preia pachetele de acasă, i-am scuipat şi noi. Cu furie, cu vorbe grele, cu năduful că saliva aia ne-a scăpat de un coşmar pe care l-am dus greu în spate. Am stat acolo vreo oră, blestemând şi suduind, bucurându-ne de soarta lor. Oamenii veneau tot mai ­mulţi, profanând ca şi noi acele cadavre, dopaţi cu inconştienţa aceea nudă şi nevinovată, sprijinindu-se pe tăcerea atentă a soldaţilor. Vorbeam între noi, tineri şi bătrâni, adolescenţi dezorientaţi şi părinţi precauţi, de parcă ne ştiam de-o viaţă.

Trei zile au zăcut şi nimeni nu i-a compătimit. Au fost pozaţi, filmaţi, stranii arătări pe albul drumului, care serveau ca exemplu de cum pot fi răsplătiţi de popor gardienii dictaturii. I-am tot văzut acolo de câteva ori, pentru că veneam la tata. Arătau tot mai rău, mai ales că pe înserat câţiva oameni de bine, fără pudoare, au făcut pipi pe ei. Apoi, când normalul îşi făcea tot mai mult loc în peisaj, au dispărut de acolo. Mulţi trecători se mai opreau totuşi în loc şi se întrebau ce-or face familiile lor. Chiar, oare ce-or face după 20 de ani?!